viata, asa cum e!

buna, eu sunt gabi (ma simt ca la intrunirile AA )
O sa incerc sa va spun o poveste de viata, de viata de pana acum (27 de anisori).

Viata mea incepe in data de 25 ianuarie, o zi de iarna fericita pentru parintii mei care asteptau acest copil de aproape 15 ani.
Copilaria, de cand incep sa-mi amintesc, a fost calauzita in totalitate de bunica mea care locuia cu noi si care m-a crescut (eu gradi n-am vazut vreodata - dar au avut grija ai mei sa stiu sa scriu si sa citesc inca dinainte sa merg la scoala).
In rest, joaca impreuna cu copii de pe strada presupunea sa nu parasesc perimetrul casei, trotuarului. Imi amintesc cum am simtit pt prima data cand am iesit de pe strada mea: lumea parca era alta, nu stiam unde ma aflu, nu stiam sa ma orientez. Bineinteles ca iesirile erau numai impreuna cu vreun adult din casa, nicidecum cu alti copii de varsta mea. Fiind tinuta asa, sub un clopot de sticla eram extrem de timida: acel tip de copil care se ascunde dupa mama sau tata daca cineva i se adreseaza si care sta numai cu capul aplecat si cu ochii-n pamant. Nu era deloc sociabila si nu raspundeam la intrebarile celorlalti adulti cu care se intalneau ai mei.

Cu copii ma jucam numai atat cat imi era permis sa stau afara. Ba uneori eram atat de suparata ca nu aveam voie sa ies desi ii auzeam pe cei de varsta mea cum se joaca pe strada. Plangeam adesea din cauza asta si ma certam cu mama care ma apostrofa si ma mai si atingea uneori cand deveneam "obraznica" si-i spuneam ca o urasc.

La scoala eram dusa si adusa mereu. Nu incapea loc sa fac vreo miscare. De asemenea, asteptarile legat de notele mele erau foarte mari. Imi aduc aminte ca acum ziua in care am luat un 9 la dictare, printre toate notele de 10, o pata neagra. Am plans pana sa ajung acasa numai gandindu-ma cum ma va certa mama.

Mama a fost cocosul in casa. Ea dicta educatia mea si modul in care se va face. Tata nu avea niciun cuvant. Totul trebuia aprobat de mama. Am crescut intr-o familie foarte stricta, cu reguli care nu se puteau incalca, reguli pe care nu le-am priceput niciodata: nu m-au ajutat nemaipomenit - in afara faptului ca am pasit total nepregatita in viata si mai ales, foarte timida si fricoasa.

Ma rog, probabil ca au vrut sa ma ajute, sa-mi fie bine..Asa era inteleasa educatia atunci, desi altora nu li se aplica acelasi tratament si asta ma intriga cel mai tare si i reprosam mamei ca ceilalti copii sunt mai liberi decat mine.

In fine, am trecut prin generala fara sa merg macar in vreo excursie. Pana si la serbarea de final a venit mama sa ma ia ca stateam prea mult:)).

In liceu s-a repetat aceeasi poveste - tinutul din scurt. De baieti nu mai vorbesc: Gabi, prieten poti sa ai dupa 18 - 20 de ani. Acum tb sa inveti si atat.

Salutari, Yasmine! Te pup! Sa citesti povestea...)

Continuarea, data viitoare.

O seara faina!

Buna Gabico! Ne bucuram sa te avem printre noi!
Nota povestirii tale e inca trista, nu ai reusit sa treci inca peste resentimente si peste amintirile unei copilarii ingradite. Yasmine va citi si va comenta, sunt sigura.
Avem si un psiholog printre noi, Floare, daca va citi ne poate scrie din perspectiva psihologiei copilului. Meseria de parinte nu e usoara. Uneori prea multa dragoste si atentie sufoca copilul, ii paralizeaza personalitatea...

Sunt momente in viata cand ti-e atat de dor de cineva, incat iti vine sa-l scoti din visele tale si sa-l imbratisezi cu adevarat!

Orice dezamagire ascunde o poveste si orice poveste ascunde un deznodamant fericit sau trist. Oricare ar fi deznodamantul tau ia aminte: daca acum razi maine poate totul se va prabusi si vei plange; daca acum plangi poate ca maine vei rade. Viata e o ruleta, un joc de noroc, un drum de munte cu suisuri si coborasuri. Oricare ar fi povestea ta, pastreaza-i esenta pentru tine, pastreaza amintirile frumoase: doar cu ele vei ramane si vor fi ale tale si numai ale tale.
Nu spune lumii tot…lumea e rea si te va judeca. Nimeni pe lumea asta nu va sti mai bine ce-i cu tine sau ce-i in sufletul tau decat TU. Poarta o masca a ceea ce vrei tu sa fii intr-o zi anume…chiar daca sufletul tau sangereaza…poarta masca si ascunde-te sub ea…fii vesela intr-o zi in care ai aflat inca ceva care ti-a zdrobit inima…fa-ti curaj si infrunta destinul. Lucrurile sunt date pe lumea asta cu un scop…orice intamplare va duce la alta si la alta…e o inlantuire si toate se intampla cu un rost. Iesi din tine si cerceteaza cee ce ti se intampla cu un ochi critic…incearca sa gasesti explicatii pt o intamplare sau alta.
Fiecare are ceva pus deoparte care-I doar al lui…si il vom gasi intr-o zi …trebuie numai sa avem rabdare si sa speram. Lumea nu se termina atunci cand s-a terminat o iubire…viata continua…atata timp cat vom respira vom stii sa iubim in continuare. Chiar daca uneori ni se pare ca viata nu mai are niciun rost, ca ratacim pe luma fara scop, ca s-a terminat si ca nu stim cum sa o luam de la capat nu e asa…intr-o zi, dimineata, te vei trezi si vei spune: e o zi noua dintr-o viata noua, dintr-un capitol nou. Cand o usa se inchide,alta se deschide; dar sunt dati cand ramanem atata timp privind una inchisa incat nu putem vedea toate celelalte care sunt deschise pentru noi. Nu zabovi prea mult in fata usii inchise. Fa-ti curaj si bate la celelalte si deschide-le. Vei vedea ca la un moment dat vei patrunde pe usa care-ti era destinata. Nu te descuraja daca pana la ea ti se vor mai inchide altele si altele. Invata din greseli, invata din experienta acumulata, nu regreta nimic din ceea ce ai facut. Regreta numai ceea ce nu ai facut si spune-ti ca data viitoare vei avea curaj sa faci ceva ce-ti doresti…… dar poate ti se pare inacesibil sau poate ti se pare ca vei primi dezaprobarea “publicului”. Nu te lasa judecata de cei din jur. Ceea ce faci faci doar pentru tine si atat. Ai toata viata inainte si ai de partea ta puterea de a darui lucruri atat de frumoase celorlalti. Nu trai prin altii sau pentru altii: in primul rand traieste pentru tine si prin tine. Doar asa vei putea sa daruiesti un pic din tine si celorlalti. Nu darui tot, pastreaza si pentru tine o bucatica. Aminteste-ti ca atunci cand ai dat tot si ai fost calcata in picioare ti-a fost greu sa te aduni, sa te ridici.
Nu te ghida doar dupã aparente, te pot însela. Nu cauta bogotia, si asta dispare.
Iubeste cu tot sufletul, daruieste-te cui iti place si nu regreta nimic. Deschide-ti din nou inima, iesi din carapace, gaseste o persoana care sa te faca sa uiti de tine. Cauta acea persoana care sa te faca sa zambesti ...e suficient un zambet ca sa se faca lumina intr-o zi intunecata. Gaseste acea persoana care sa-ti faca inima sa zambeasca...viseaza la ceea ce vrei sa visezi. Ai incredere iar in oameni chiar daca-ti vor insela din nou asteptarile…Viata e scurta si oricate masuri ne-am lua tot vom suferi esecui, dezamagiri…vom fi inselate, vom plange mai intai pentru soti sau iubiti, apoi pentru copii, la un moment dat si pentru parinti…Cu toate astea, daca nici noi nu pastram speranta vie, cine sa o pastreze?
Suntem complicate, asa spun barbatii, si cine sa ne mai inteleaga? Asa e…cine? Nimeni…doar noi. Noi avem puterea sa renastem din propria cenusa, noi avem puterea sa ne stergem lacrimile si sa ne ridicam privirea cu mandrie, noi suntem in stare sa radem atunci cand ni se cere chiar daca cu un minut in urma am plans si chiar daca in suflet avem doliu, noi suntem in stare sa lasam durerea noastra deoparte si sa aducem alinare unei persoane care are o alta durere. Si da, suntem complicate si complexe dar iubim si iertam cu tot sufletul.
FEMEIE:
Du-te acolo unde vrei sa mergi. Fii ceea ce vrei sa fii…ai doar o viata si o oportunitate pentru a face tot ceea ce vrei si iti propui…

asa e...nota e inca trista dar sa stiti ca urmeaza si alte lucruri triste

Ma bucur ca Floare e psiholog. Macara asa e cineva din afara care poate sa isi dea cu parerea.

Va pup!

Buna Gabi ! Ma regasesc si eu in mare parte in povestile tale . Nu am inteles niciodata ingradirea parinteasca din aceea perioada a copilariei si adolescentei dar totul a trecut. Cine mai sta sa ii judece acum pentru deciziile de atunci ? Acum fiecare are viata lui si nici nu se mai intersecteaza foarte mult desi am ramas uniti . La randul meu si eu am devenit mamica si tind sa fiu extra protectoare nu doar protectoare .Poate si datorita faptului ca suntem departe de Romania si practic ne cam avem unul pe celalalt. Am ajuns sa ii zic mamei ca o intelegeam de ce ma "atingea " si isi pierdea firea cand nu eram in stare sa imi fac temele . De acea perioada nu ma leaga resentimente ci doar un dor de ei asa cum erau pentru ca imi dau seama ca va veni o vreme cand nu vor mai fi deloc. Am zburat de la sanul lor demult , nici vorba de resentimente.Acum simt doar un dor profund si sincer !
Cat priveste partea a doua a povestii tale Gabi ... nimic mai adevarat cu un singur amendament ...fa ca aceea masca sa fie reala si sa nu te transpuna si sa te faca sa fii ceea ce in interior nu esti .Despre iubiri si dezamagiri eu am avut mereu o vorba " cui pe cui se scoate " si cu asta am zis tot ! Si da " du-te acolo unde vrei si fii cea ce vrei sa fii " fara sa-ti pese de "publicul " despre care aminteai ... de multe m-am lovit si eu si lumea-i si mai rea departe de casa iar romanii uita cine sunt si de unde au plecat . Nu trebuie sa ne calcam pe inima si sa acceptam nimic de la nimeni din ceea ce nu corespunde normelor si regulilor noastre de conduita si inca ceva ...din fiecare intamplare si experienta ar fi bine sa se traga si ceva invataminte din ea ( asta e cu dedicatie pentru Admin ) .
Va doresc o zi buna tuturor !

Vaiiiiiiiiiiii!!!!!!!!!! Subiect superb desi cu tema trista! M-a surprins Gabi ca si-a 'dat drumul' la ganduri, sa le astearna....Din pacate eu nu am foarte mult timp sa comentez acum pentru ca as aveamulte de zis pe marginea textului! Eu nu as vrea sa ma leg de intrebarea 'de ce parintii au avut o anumita atitudine' pentru ca la momentul actual, asta chiar nu prea mai conteaza. Poate doar sa aduca un confort mintii prin o intelegere cat de cat logica. Eu as vrea sa ma concentrez si mai ales tu Gabi, sa ne concentram pe prezent si viitor pentru ca dupa cum am mai zis undeva anterior, trecutul este o sursa a nefericirii iar daca traiesti tot timpul aruncand-te inapoi, nu vei utea face prea multi pasi inainte. Iar daca ii faci, vor f nesiguri si uite asa vei intra in cate o balta, vei mai da peste o frustrare. Inca nu cred ca te-ai descoperit suficient si nu te-ai acceptat suficient asa cum esti. Inca nu ai suficienta incredere in tine si in faptul ca poti face si avea multe. Din punctul meu de vedere care te cunosc, eu stiu ca esti o persoana extraordinara si foarte talentata! Trebuie doar sa te descatusezi....iar scrisul acesta cu siguranta ti va face bine.... eu zic sa mai exersezi!

Cat despre psihologia de familie si cea a copilului, sa ne spuna Floare mai multe teorii pt ca ea e pe profil...eu as fi tentata sa spun mai mult din propria filosofie si gandire care sper ca nu e departed e adevar!!!

Va pup si mai dezvoltam....!!

Am stat multa vreme si m-am gandim de ce se sufera atat din iubire. A naibii iubirea asta provoaca multe probleme fie ca vine sau nu vine din partea parintilor, vreunui prieten sau iubit! Ma gandeam daca nu cumva putem sa traim si fara acest sentiment si sa ne concentram pe lucruri ceva mai palpabile. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit, eu doar incerc sa gasesc o cale de a evita caderea sau tristetea cand sentimentul in cauza nu exista sau nu exista la nivelul asteptarilor noastre. Ma mai intreb de ce ne agatam noi oamenii de cate cineva si parca nu i-am mai da drumul. Aici nu ma refer doar la un partener de viata!!

In una din discutiile mele cu un amic psihiatru, tot pe tema iubirii, un subiect foarte rar care se dezvolta intre noi ce e drept, mi-a spus ca a fi indragostit, poate fi vazut ca si o boala psihica si anume, tulburare obsesiva. Partea frumoasa este ca e vindecabila. In prima faza, am crezut ca exagereaza sau ca spune prostii iar apoi la o analiza mai amanuntita am remarcat ca intr-adevar este implicata obsesia.. ) Acum, ideea de baza ar fi ca din moment ce stimulul nu mai exista iar mai mult, tu accepti in mintea ta ca nu mai este si punct, ar trebui ca in scurt timp sa treaca. Absenta stimulului nu presupune doar absenta personajului real ci si a disecarii amintirilor si retrairea lor in mod la fel de obsesiv incat nu le mai dai drumul si parca ti-e si frica sa le dai drumul ca nu cumva sa te trezesti fara stalp in mijlocul campiei. Eu mereu imi spun ca sunt stapana mea si nimeni sau nimic altceva. Trebuie sa invatam ceva mai mult sa ne controlam si sa stim unde sa punem stop.

Mergand mai departe, timpul este ireversibil si e bine sa il consumam cu folos pentru ca s-ar putea ca la finalul lui sa ne trezim ca am facut totul pe dos sau l-am irosit pe ceva ce nu merita. In plus, stiu ca este dificil de facut asta si probabil ca foarte putini reusesc un asemenea control de sine pt ca presupune o ambitie destul de puternica si o cunoastere amanuntita a propriei persoane. Ca sa nu mai amintesc de sinceritate....

Cred ca aproape orice lucru poate fi reparat sau transformat. Trebuie doar sa gasim calea potrivita.

Stiu ca am scris putin haotic si confuz!

Inapoi la povestea lui Gabi, cred ca ai nevoie de sprijin si mai cred ca ti-e greu sa fii singura pt ca nu te simti completa si in deplina siguranta. Mai cred ca ai nevoie de multa incredere in tine si asta va veni in timp prin gestionarea diverselor situatii si prin multa multa vointa. Cred ca nu e suficient sa iti spuna doua trei persoane ca poti daca tu nu simti in tine curajul suficient pentru a putea. Intreaga ta existenta se invarte in jurul sentimentului afectv si am impresia ca nu te poti concentra la nimic pt ca nu ai baza...adica latura afectiva. Sensibilitatea pe de alta parte este buna insa in alte situatii... Apoi, tendinta de a implini si a completa un anume lips, te impinge parca sa faci lucruri ceva mai necugetate, mai lipsite de logica sau vreun rationament bazat pe ceva real. Mai departe...daca se constata ca pasul facut a fost gresit, nu face decat sa adanceasca frustrarea si lipsa curajului. Asa ca e bine de lucrat la sursa. La sursa personala, la echilibrul personal.

Nu stiu daca am mai mentionat asta dar cred ca trebuie sa invatam din toate experientele si sa stim sa nu repetam erorile. Sunt convinsa ca la toti ni se intampla chestiuni similare si repetitive...cred ca nu degeaba....iar daca ati observat, dupa ce treci de pragul acesta, vin altele parca la un nivel mai ridicat si tot asa....ideal ar fi sa nu ne invartim in cerc in sensul de a repeta aceeasi greseala. Eu mai zic si ca nu e nimic incredibil si nimic nu e imposibil...asa ca merita sa privim lucrurile putin mai din afara si ceva mai reci!

E o tema despre care as putea povesti destul de multe daca as avea concentrarea necesara! Deocamdata nu o am pentru ca tot apar diverse lucruri care trebuie facute pe moment si imi pierd ideile....asa ca am sa mai scriu cu alta ocazie ceva mai la obiect si mai curgator... Pana atunci, va urez o zi placuta ... ce a mai ramas din ea...si weekend placut!!

Yasmine are totala dreptate si ea mi-a fost oglinda pe toata perioada prin care am trecut si probabil ca va mai fi inca mult timp de acum inainte. ea m-a tras de urechiuse de fiecare data, m-a aprobat dar m-a si certat rau atunci cand am sfeclit-o:P.

Sa revenim insa la povestea mea. Nici Yasmine nu o stie in totalitate si probabil ca sunt aspecte care ar mai lamuri-o putin..poate de ce sunt atat de dificile unele lucruri. .

Spuneam ca am fost ingradita de ai mei sa fac multe lucruri pe care mi le-as fi dorit si asta pana la o varsta destul de inaintata. Trecut de 20 de anisori.
Primul meu "prieten" l-am avut pe la 20 de ani si un pic. Un baiat simplu care m-a placut asa cum sunt (fac o paranteza aici sa va spun ca am avut n complezx de inferioritatea mereu - desi am fost o micuta tocilara am avut mereu senzatia ca toti colegii care ma cauta ma cauta dintr-un singur motiv - sa ii ajut cu temele; asta pentru ca mereu am fost mai plinuta si niciodata nu am crezut ca ma va place vreun baiat).
Relatia cu el a durat un an (cu o pauza de o luna, timp in care am fost certati - dar a revenit la mine pt ca eu eram o fata "super" si nu mai gasea ca mine). In acest an, relatia a fost cat se poate de platonica pentru ca eu nu eram deloc pregatita pt o relatie sexuala si, fie vb intre noi, chiar daca as fi vrut, o vedeam pe mama in fata ochilor, cum dezaproba ce as vrea sa fac:).

Din pacate, toate constrangerile nu au facut decat sa am un singur gand: oare mama ce-o crede??? Si mereu am stat cu frica sa nu fiu dezaprobata de ai mei.

Pana la urma, relatia mea s-a terminat. Am lasat insa loc de buna ziua. Zicea ca sunt prea buna pentru el si ca nu ma merita (ma rog, cred ca a fost o chestie spusa la bluff asa ca sa nu ma simt prost ca ma paraseste - dar, oricum, relatia nu mai mergea si se vedea clar).

Pe la 21 de ani si ceva eram din nou singurica dar macar stiam cat decat ce insemna o "relatie", o apropiere de un baiat, un sarut si o tinere de mana, sa faci lucruri impreuna cu acel om, sa mergi in diverse locuri. Desi nu ne vedeam decat de 2-3 ori/saptamana, faceam destule impreuna si era placut. Dar, nu le mai aveam...am simtit un oarecare regret dupa despartire dar cred ca m-a ajutat foarte mult si impresia parintilor mei: ei nu l-au placut niciodata (nu era de nasul meu - citez) si tind sa cred ca opinia lor a cantarit mult in "vindecarea" mea.

Dar unde era "vindecarea" de singuratate, de complexul de inferioritate (nu mentala) pe care l-am carat mereu ca pe-o povara? Unde erau aceste "vindecari"? Nicaieri....Probabil in mine si probabil ca tot acolo sunt dar, vorba voastra, trebuie sa invat sa le descopar si sa le aplic...

Mai vorbim:). Noapte buna!

Buna Gabico! Te citim cu interes si asteptam continuarile, poate isi mai face si altcineva curaj si incepe o serie de postari similara acesteia. Pup.

Admiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin!!!!! Am scris de m-am plictisit si nu mi s-a inscris mesajul ((((((((((((((((((((((((((((((((((((((( unde e???????????????????

si nu ma incuraja sa scriu povesti ca cele de mai sus ca "daca incep eu, nici dracu nu ma mai opreste" - Ianke...

Altadata, Ms. Yasmine, sa-ti scrii mesajele mai intai pe document word, sa-l salvezi si apoi sa dai copy/ paste aici. Ai pierdut mesajul anterior pentru ca ai avut probil probleme cu conectia de internet, pup.

Bon soir, fetelor (nu am remarcat sa fie vreun barbat dar daca e..sa ma ierte [You must be registered and logged in to see this image.] )

O sa scot din povestea mea, momentan, unele amanunte legate strict de job sau alte lucruri care momentan nu prezinta importanta deosebita si care nu stiu daca ar fi schimbat povestea vreun pic.

Ma bucur ca sunteti interesate de povestea mea. M-am tot gandit daca e wise sa scriu atatea despre mine dar, ma gandesc, ca, in primul rand imi face bine mie sa astern pe "hartie".

Am ramas la despartirea de primul meu prieten oficial, pe care l-am prezentat parintilor. Dupa el, au urmat niste tachinari pe la locul de munca insa nu s-a concretizat nimic. Incepusem sa ma ingrijorez de situatia mea: chiar nimeni si pentru mine? La un moment dat, la noi in firma era un post vacant care trebuia "umplut". M-am gandit ca poate, poate va veni cineva care sa fie si cum as vrea eu si poate nu voi mai fi singura. Realizez ca toata viata am avut aceasta obsesie: singuratatea, teama de singuratate...Si acum realizez ca nu atat nevoia de a fi cu un barbat, de a forma o familie, cat nevoia de a socializa (nu ma puteam lauda ca am prea multi prieteni pe atunci - de fapt nici acum nu prea am). Eu sunt o fire hiper activa. Nu pot sta locului si am nevoie sa am cu cine imparti aceasta "manie" a mea.

Ma rog, intr-un final, postul s-a ocupat si a venit si ziua in care titularul s-a prezentat la munca: m-am dezumflat imediat [You must be registered and logged in to see this image.] cand l-am vazut: un tip inalt si slabanog si foarte tanar...Zic, mda..asta e...Ca si coleg era foarte simpatic, saritor si amabil cu noi...la inceput, ca, eh, trebuia sa faca impresie. In curand, am inceput sa ne intelegem din ce in ce mai bine si chiar sa inceapa sa-mi faca tot felul de confidente astfel incat am capatat incredere unul in altul si ne puteam numi chiar prieteni (mai mult decat colegi de munca).

Ca o paranteza: tipul provenea dintr-o familie destramata; parintii divortati cand el era foarte mic, crescut departe de mama, la bunici; cu o sora cu care se batea mereu, pana aproape de varsta asta (avea 19 ani cand s-a angajat la firma asta; eu aveam ceva mai mult de 21). Era foarte independent - isi castiga banii de mic - reparad calculatoare; foarte destep - branza buna in burduf de caine.

Si am aparut eu - fata care ii intelegea problemele, care ii cumpara de mancare si cu care putea sa discute aproape orice. Eram camarazi de-acum - pt ca imi povestea pana si aventurile lui sexuale. E clar ca nu a avea prieteni prea multi cu care sa discute. Tin minte ca tinea cont de sfaturile mele.
De pilda, la un moment dat aveam o clienta care era indragostita lulea de el (avea aproape 18 ani) si el nu stia ce sa faca..Tipa il sufoca de-a dreptul. Si ma intreba daca sa se intalneasca sau nu cu ea. Si eu, mai in gluma mai in serios i-am spus ca mai bine sta in banca lui ca fata e minora si sa nu-i faca probleme. Si exact asta i-a spus a doua zi fetei: ca el nu se intalneste cu minore. [You must be registered and logged in to see this image.] Dumnezeule! Apoi, se indragostise el de o clienta. Imi amintesc si acum cum incercam prin toate mijloacele sa fac rost de numarul duduii. Si cand am facut si i l-am dat, tipa i-a spus ca e magulita dar ca ea e logodita si oricum, el e prea mic pt ea (avea vreo 27 de ani)

Nu-l vedeam pe vremea aia decat ca pe un copil, un baietel care trebuie ghidat si ajutat. Asa ca mi-am luat eu povara de a-l ajuta. Am inceput sa am grija de orele de masa (nu manca nimic toata ziua ci doar fuma si bea cafea) asa ca ii aduceam mancare la pranz. Aveam grija sa o manance. Cand eram in concediu, treceam aproape zilnic pe la firma sa vad ce face - incepuse sa-mi lipseasca. Bashca, mi-am lasat parul lung doar pt ca, intr-o zi, imi povestea ce fel de fete ii plac lui - cele cu parul lung (si al meu era scurt, baieteste). Va dati seama ce a insemnat sa las un par tuns periuta sa creasca?? Doamne, aratam...de-a dreptul tragic dar el se pare ca a apreciat efortul meu...desi mi-am spus mereu ca nu l-am lasat sa creasca pt el, acum cred ca, in subconstientul meu, asta am facut.

In plus, m-am pus pe slabit: am slabit aproape 15 kg, de cand il cunoscusem. Eram, cum s-ar zice, o partida buna numai ca, el nu zicea nimic si nici eu nu credeam ca se naste alt sentiment decat prietenie asa ca am continuat cu viata mea obisnuita: munca si flirturi nevinovate cu unii clienti [You must be registered and logged in to see this image.] .

Pana in momentul in care am inceput sa vad gelozie in ochii lui si chiar unele reprosuri. Ba mai mult, daca cineva se interesa de mine, devenea foarte nervos si agresiv.

Toate au culminat cu o asteptata cununie la care trebuia sa particip si pe care o tot anuntam de ceva vreme. Mi-a reprosat ca nu m-am gandit sa-l iau si pe el (si chiar nu ma gandisem - asteptam raspunsul altcuiva si el stia asta, ca-i tot povesteam desi vedeam ca nu mai era atat de receptiv ca la inceput). In fine, am mers la cununuie neinsotita si cu un gust amar ca nu am stiut sa fac alegerea care trebuie. Atunci, in acea zi, mi s-a aprins un beculet: de ce sa nu fim noi impreuna? Ce impedimente avem? Ne intelegem grozav si comunicam la fel. Ne spunem tot ce credem si simtim si probabil ca am forma un cuplu formidabil.

Mi-am luat inima in dinti, eu, timida Gabi, si i-am propus intr-o zi cheastia asta. A refuzat spunand ca el nu are rabdare si ca stie ca eu sunt virgina si ca nu va avea rabdare cu mine sa capat experienta sau sa-l tin 6 luni pe tusa, pana ma hotarasc eu daca vreau sa am si alta relatie cu el. I-am spus ca nu e cazul dar arefuzat discutia. Nici eu nu am mai pomenit nimic din acel moment. Dar, lucrurile s-au schimbat intre noi: desi nu ne tineam de mana sau ne sarutam, incepusem sa petrecem tot mai mult timp impreuna, sa mergem in locuri diferite, ce sa mai, ca un cuplu; se si comporta altfel: mult mai tandru, mai afectuos si mai atent. dar continuam sa fim doar doi buni prieteni.

Pana intr-o zi - zi in care l-am provocat: sa ma ia cu el la tara, la tatal lui si sa ma lase sa culeg zmeura. Totul a inceput ca o gluma pana in clipa in care mi-a zis scurt: maine plec la tara, vii? Dar eu stau pana duminica. Stai si tu? Trebuie sa o intreb pe mama (normal, la 22 de ani trebuia sa cer permisiune de la mama [You must be registered and logged in to see this image.]). raspunsul mamei a fost afirmativ - suspect pt ea care nu m-ar fi lasat in ruptul capului sa fac asta. Dar, Claudiu o cucerise definitiv: din povestile mele - numai de el vorbeam acasa, din vazute etc. Si m-a lasat. Si m-am dus..evident!

Am obosit....Continuarea - next time! Pupici!

Ma tii aici ca in povestile Sheherezadei! Pup
Sunt si barbati inscrisi pe forum dar nu sunt forumisti activi. Asa ca e bine sa ne spunem: "fetele"...
Psihologic, vorbind, atunci cand ii destainui "hartiei" intamplari demult ingropate in memorie dar cu rol fundamental in evolutia ta ca fiinta umana, are loc o descarcare de emotii negative precum si o clarificare a sensului actual al vietii tale.

As vrea sa comentez si eu aici dar din pacate nu stiu de ce nu am inspiratie (( Am multe de zis si nu imi ies cuvintele sa scriu niste randuri de bun simt!!! Dar si cand oi scrie...hehehe!!!

Gabi, in mesajul anterior cel care s-a sters, spuneam ca ar fi bine sa traiesti pe cont propriu, fara parinti, e ca si cum te-ai descatusa si n-ai sti ce sa faci cu mainile. Partea buna este ca in scurt timp vei invata sa le folosesti.

In alta ordine de idei, sa faci mai multe pt tine fara sa tii cont de alte pareri sau sa faci pt placerea altuia/altora! Din acest punct de vedere, ma bucur tare mult ca ai facut schimbari remarcabile in ultima vreme!! Te-ai deschis, ai facut schimbare de look, ai inceput sa ai un usor spirit de aventura, doar ca trebuie sa stii exact cand sa pui stop si cand sa apesi pe acceleratie.

Cat despre Claudiu, stiu ca el a fost pentru tine ceva care te-a cucerit si ca el te-a acceptat asa cum esti si nu doar asta insa a stiut sa te si tina in joc cumva. Ideea e ca nu doar Claudiu te putea si te poate place, esti o persoana extraordinara si trebuie sa veiz partea buna a lucrurilor si a intamplarilor. Mai apoi, e bine ca in curand sa tragi linie sub tot trecutul si sa traiesti mai mult in prezent, iar la viitor, cu mai mult curaj si fara prea multe variante si posibilitati in detaliu pt ca dupa cum zicea un destept.."viitorul vine prea repede ca sa am timp sa ma gandesc la el".....am sa continui si eu mai incolo, acum ma duc la o plimbare ca e frumos afara! Pup

M-am trezit,vorba Yasminei, "cu noaptea in fes" ca sa citesc continuarea povestii de viata dar separe ca Sheherezada noastra a fost obosita astazi.

Sheherezada noastra are de treaba, am fost pusa la curent....mai oboseste omul sa scrie... hehe!! Asteptam diseara, asa mi-a promis!

M-am trezit si eu cu noaptea in fes dar nu ca sa citesc musai povestea vietii ci sa refac CV-ul pt ca mi-a zis cineva ca e fix de doi lei. Asa ca cine are idei bune si imaginatie artistica literara, il/o invit sa dea si la altii...respectiv mie, pt ca sunt buna de scris doar pe forum, nu si sa fac un CV sa sune bomba.

Buna seara, dragele mele!

Mi-a soptit un porumbel ca mi-ati dus lipsa...Va multumesc inca o data pentru interesul acordat si voi continua povestea...

Si m-am dus la tara, la tatal lui. Ne-am intalnit intr-un anume loc, sa luam un maxi taxi care ducea pana acolo. Pe drum, a cam fost misterios dar si eu eram ..emotionata..nu stiam ce va urma...Ajnsi acolo, am fost primiti cu entuziasm de catre parintele sau, un om foarte vorbaret, muncitor dar si foarte strict si cicalitor..deh..fost militar de cariera, lucrase mult cu elicoptere: deci avea un dublu defect - era foarte strict dar si surd...asa ca, trebuia sa vorbeasca foarte tare ca sa se auda pe el insusi ce spune [You must be registered and logged in to see this image.] dar trebuia sa ii vorbeasti la fel de tare ca sa fii auzit...

Ajunsi acolo, ne-am lasat bagajele intr-o singura camera si mi s-a parut oarecum ciudat dar nu am intrebat nimic desi imi statea pe creier o intrebare obsedanta: dar...dorm si eu tot aici?!? Ziua a trecut prin curte, plimbandu-ne, culegand zmeura (ca doar dupa ea venisem, nu?) etc. Seara pe prispa, la o ciupitura de tantari si un pahar de vorba si uite asa se apropia momentul sa mergem la culcare....Si..mergem la culcare...macar acum credeam ca vom dormi separat si-mi va arata unde..dar, am ajuns in camera si imi spune: eu ies si te las sa te schimbi, ma chemi cand esti gata...Nici atunci nu am intrebat nimic....parca aveam gura legata :p.

M-am schimbat, am iesit, l-am lasat sa se schimbe si el si apoi chipurile sa dormim. Eu la perete, el la margine. Am zis noapte buna, am intors spatele si m-am inghesuit toata in perete...Imi batea inima ca unui pui speriat. Daca era liniste completa, cred ca o puteai auzi....S-a auzit intebarea standard: ai adormit? Zic, nu...Apoi au inceput tachinarile: sa ma gadile desi stia ca nu am nicio treaba cu asta, in schimb, el da asa ca i-am intors "favorul" cam cu entuziasm asa, astfel incat in secunda 2 eram la el in brate si ne sarutam de nu mai aveam aer...Ma rog, nu mai povestesc cum a fost: fiecare are cred amintiri despre prima noapte de dragoste..A existat lumanari si multa tandrete...Atat, in rest nici nu mai conta...Simteam ca plutesc de fericire dar parca era ceva care ma retinea sa ma manifest in voie..Plutea ceva in aer...Am adormit apoi dar m-a tinut in brate doar cateva minute apoi s-a intors si m-a lasat asa..A doua zi era un om total schimbat..aproape ca nu m-a bagat in seama toata ziua..Mai spre dupa amiaza am mers pe camp la plimbare si acolo mi-a zis ca nu e pregatit, ca nu stie ce sa faca, ca ii e teama ca nu va avea rabdare cu mine etc...Zic, si eu ce fac acum? Adica, eu ti-am dat ce aveam mai de pret si acum,..gata, nu mai esti pregatit? Ma rog, discutia s-a pastrat in termeni de bun-simt..Nu ne-am certat sau ceva..Pur si simplu i-am spus ca ceea ce a facut nu era deloc frumos fata de mine...ca stie si isi cere iertare dar ca tb sa se gandeasca....

Fetelor, azi am trecut printr-o experienta urata si am aflat vesti proaste asa ca sunt foarte obosita psihic...si o sa fiu mai scurta azi. Promit sa recuperez maine!

Va pup!

Buna seara si de la mine...desi cam tarziu, aici e inca devreme!

Gabi, draga mea, macar este o amintire placuta despre noaptea aceea, nu ai ce sa regreti si mai ales de ce. Ar fi indicat sa lasam deoparte evenimentele neplacute dar nu inainte de a le fi accepta ca fiind ale noastre. Se vede ca ai fost de-a dreptul indragostita de Claudiu, fascinata as putea spune. Iar aici vreau sa fiu subiectiva si ma intreb ce anume fermeca asa la el, pt ca eu il cunosc si nu am vazut acelasi lucru, sau poate era mai schimbat cand l-am cunoscut eu....imi cer scuze pt parerea personala, poate ca nu era chiar indicat s-o spun. Ceea ce conteaza sunt emotiile tale si amintirile.

Pana una alta tu zi-ne aici ce experienta si ce vesti proaste ai!!! Astept cu interes prin orice canal de comunicare. Pup!

Gabi nu era indragostita atat de el cat de ideea de iubire.Ea iubea mai ales ideea romantica a relatiei perfecte care ne seduce pe toti,nu-i asa? Cel putin eu asa cred.
Imi pare rau ca scriu atat de putin dar am doua motive:
1. cu psihologia iubirii nu stau bine ca sunt la fel de romantica ca si Gabi
2.sunt ingrozitor de ocupata la scoala,nu mai am timp nici sa respir deocamdata, ba voi lucra si sambetele pana vine comisia americana de acreditare la sfarsitul lui octombrie.
Yasmine, invitatia ramane valabila, cu un subiect paralel pe aceeasi tema,initiat de tine.
Gabico, asteptam urmarea...

Ai perfecta dreptate Admin, cred si eu ca Gabi era indragostita de ideea de romantism, de iubire. Si totusi trebuie sa fi avut Claudiu un farmec aparte. E posibil cateodata sa ne trezeasca interesul si un simplu gest. Cateodata ne trezim ca persoana pe care n-am placut-o niciodata sau la care nu ne-am gandit, face un gest sau spune o vorba care ne da peste cap impresiile. Femeile in general cam cad prada acestui tip de romantism, fantasme, iluzii chiar. Asa suntem noi facute, mai imaginative, un un nivel mai ridicat de fantezie si totul pleaca de la maginatia noastra pe cand la barbati pleaca de la vreo doua lucruri: fie femeia arata deosebit de bine fizic (deosebit de bine pt gustul lui), fie femeia o inlocuieste mai mult sau mai putin pe mama, de aici si expresia: dragostea trece prin stomac. La barbati e necesitatea de a primi hrana de toate felurile aproape ca de la mama, iar la femei ca li se aduce in general hrana care...trebuie preparata de multe ori )) Cu alte cuvinte, cred ca femeile sunt tot in pierdere tot ele muncesc ceva mai mult hehe!!

Hai ca am dat-o-n balarii asa de dimineata!!

Cat despre mine Admin, sa povestesc o chestiune similara...hmmm, eu sunt o fire mai pragmatica si mai rece din punctul asta de vedere. Am avut si eu povesti dar imi place sa povestesc partea amuzanta sau partea frumoasa in cateva cuvinte nu mai mult pt ca ce a fost, a fost si nu isi are rostul sa imi reamintesc in amanunt, sau nu acum. Am impresia ca sunt o gramada de alte lucruri mai importante la momentul acesta si nu doar asta, insa am ajuns la o varsta (da...la astia 25 de ani), la care nu imi mai permit sa am pasiuni. Cel mult nebunii facute constient! Pt mine capitolul barbati, este unul destul de simplu, cam pot sa prevad si sa intuiesc miscarile lor si nu prea ma mai impresioneaza nimic. Am atins punctul maxim de impresionare tot cu un anume Claudiu, iar voi stiti....o data ce am trecut de pragul acela, am impresia ca chiar pot sa raman intacta si sa imi controlez mintea. Da, mintea, pt ca noi femeile cam asta facem, ne apucam si visam...visarea asta nu face decat sa ne trezeasca flacara aceea pe care o numim indragosteala. Mai aiurea e cand visarea noastra nu coincide intocmai cu realitatea si cand ne trezim, ne dam cu capul de zid. Ehh...asta e, invatam din evenimente

Apropo de trezit la realitate....am impresia ca s-a trezit si Gabi la un moment dat, apoi a zis sa viseze la loc ca e mai sigur, apoi a trebuit sa se trezeasca definitiv in ceea ce-l priveste pe Claudiu.... Eu zic ca a facut bine, mai urmeaza sa se regaseasca pe ea, sa se reevalueze si apoi sa gaseasca o cale potrivita de a merge mai departe pe un drum de succes. Eu ii doresc asta din toata inima pt ca merita si mai ales are toate atuurile, trebuie doar sa stie sa le foloseasca.

Pup!

Buna tuturor! Referitor la experienta mea urata: sa fac un mic intro la poveste: am o vecina care e singurica; are doar 2 caini, unul mare, corcitura de pittbul cu nush ce rasa si un bichon maltez. Cea mare sta afara iar cea mica in casa. E o tipa tare de treaba si ne-a ajtat enorm, mai ales de cand am divortat eu..Mi-a fost foarte aproape si m-a sprijinit, mai ales la nevoie. Duminica ma intorceam pe la ora 13:00 de la niste cursuri cand primesc un telefon de la mama: vino repede acasa ca pe Lady (bishonita) a muscat-o rau Blacky. Era a patra oara cand cateaua cea mare o face ferfenita pe aia mica. Mereu s-a lasat cu mers la veterinar, cu rani si cu sange. Blacky are 5 ani iar cea micuta 13.

Am ajuns acasa intr-un suflet si am mers cu Paula la veterinar. Am stat acolo de la vreo 2 dupa amiaza pana la ora 5. Catelusa sangera intr-una, avea niste coaste rupte si era suspecta ca s-a perforat un plaman. Plus alte rani pe tot corpul, o plaga deschisa la gat. Cat sunt eu de tare cand vad sange (eu sunt singura din casa care suporta sa panseze, sa curete sange samd), mi s-au muiat un pic picioarele cand a trebuit sa o tinem ca sa o poata curata medicul. I s-a facut radiografie, au pus-o la perfuzii si efeciv, am stat langa ea vreo ora si ceva tinand labuta c perfuzia. M-a impresionat cum se uita cu ochisorii aia mici ca niste margelute la mine si parca ma ruga...Pacat ca animalele nu au glas sa strige cand le e rau sau cand se bucura. Totul la ei sta in privire si in gesturi: cum isi sprijinea ea capsorul de mana mea..parca stia ca sunt acolo langa ea. Paula era un sac de nervi...cred ca a fumat cateva pachete. In final, ne-au dat-o acasa si au chemat-o pe ea luni la control.

Seara am stat pe la ea pana tarziu si am tot pazic catelusa. Era trista, mai trista decat la medic si parca i se inrautatise respiratia. A incercat sa bea niste apa. Eu am plecat acasa si a doua zi la job. Spre dupa amiaza ma suna mama sa-mi spuna: a murit Lady..a murit cand o tineau la perfuzie...Am simtit un gol in suflet si parca si acum sunt inca obosita si fizic si psihic..Paula e terminata. Sper din toata inima sa-si revina....si sa ia decizia corecta in ceea ce o priveste pe cea mare...Mi-e teama sa nu sara si la ea in curand...Asa fac pittbulii: dupa 4-5 ani incep sa-si dezvolte agresivitatea...Pur si simplu i se inclestasera falcile in coastele bietei cateluse si o zvarlea ca pe o papusa...Medicii nici macar nu s-au mai obosit sa spuna de ce a murit...Nici nu prea aveau ce: cu cateva minute inainte ii garantau paulei ca Lady are sanse reale sa se vindece...

Eu nu mai am ce sa zic si nici sa judec...Poate cainele a murit ca nu a rezistat fiind prea batrana si pierzand si atata sange...Nu stiu...Stiu ca vad acei ochisori rugatori privindu-ne..Atat...

... sa continuam povestea zic...poate Yasmine isi va raspunde la intrebarea ce m-a fermecat atat la Claudiu - ca eu inca nu mi-am raspuns...whatever).
Deci, dupa noaptea magica dimineata a rupt vraja si m-am trezit in fata cruntei si crudei realitati: nu voi fi cu el! Ne-am intors in Bucuresti, fara sa ne spunem un cuvant macar pe drum..fiecare cu gandul probabil la problema lui..Acasa ajunsa a trebuit sa joc rolul perfect, sa mint cat de frumos a fost si cum am dormit noi, bineinteles, mama, da' ce credeai: in camere separate...Si am intrat in concediu, adica nu ma mai duceam la job vreo saptamana..si nu-l mai vedeam...Vreau sa spun ca am stat si am pazit telefonul in fiecare zi...poate, poate o suna..Dar nu a facut-o...Bineinteles ca nu m-am mai dus sa-l vad asa cum faceam pana atunci, cand eram in concediu..Am stat acasa si am tinut post [You must be registered and logged in to see this image.] . Am slabit vreo 3 kg in saptamana aia: pur si simplu nu avem pofta de mancare...

A venit si fatidica luni si trebuia sa ma duc la job..Numai gandul ca-l voi vedea ma rascolea profund..Nu stiam cum sa reactionez, cum sa ma port, ce sa zic..ce sa le spun colegilor care ne stiau buni prieteni. M-am dus la job aproape bolnava de inima...Am ajuns, ca de obicei, inaintea lui...A venit si el..Nu am vorbit mai nimic toata ziua. La plecare, aveam zilnic drum comun...Eu coboram acasa si el inca mai mergea cateva statii bune..Pe drum am vb despre noi si ce vom face si a zis ca nu facem nimic; ca regreta ca m-a luat cu el si ca nu trebuia ca a complicat situatia si ca el nu vrea o relatie. De atunci am jurat ca nu mai vorbesc cu omul asta si din august pana in februarie nu am schimbat cu el nici macar "buna dimineata" sau la revedere...Vorbeam strictul necesar despre munca si atat. Invatasem asa de bine sa fac abstractie de el ca aproape ca-mi trecuse totul. Asa a trecut vremea, zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, luna dupa luna: ma concentram pe munca mea si pe invatat (eram la facultate in penultimul an). Apoi, m-am luat si calculator ca stiam ca voi avea de scris licenta si aveam nevoie. Asta se intampla prin februarie...Incepusem sa ne mai tachinam..de fapt el tot incerca sa iasa in evidenta si sa vorbeasca cu mine...Si l-am rugat sa ma ajute cu PC-ul (configurare, programe etc - el era cu partea de IT)..Si a venit la mine acasa sa ma ajute..In timpul asta mama era foarte intrigata de ce nu mai vb despre el si i-am spus ca m-a suparat foarte tare si nu mai vb cu el...I se parea ei ciudat dar nu spunea nimic (mai tarziu a spus ca banuia ca s-a intamplat ceva la tara atunci ca a coincis cu schimbarea mea drastica).

Viata mergea mai departe...Acum incepusem sa vb cat decat dar atat. Nimic despre noi sau despre ce s-a intamplat..Mai nou, incerca sa ma faca geloasa cu niste foste colege de liceu care tot veneau pe la el..Iesea mereu cu ele la tigara si se aseza mereu astfel incat sa-l vad..Uneori se intorcea sa se asigure ca eu ma uit si ca e asezat unde trebuia..Si ma uitam si nu ma sfiam sa-i arat ca ma uit si ca vad...Adevarul e ca ma musca o gelozie de nu mai puteam dar strangeam din dinti si mergeam indiferenta si radeam si flirtam cu cine-mi pica in cale...Ne purtam amandoi ca niste copii...Si asa vine luna martie, trece ziua lui...Ca sa nu ies in pierdere, de ziua lui m-am dus si l-am sarutat pe obraz....a ramas masca dar nu a zis nimic si nici eu...

Intr-o duminica lucram de zor la licenta cand suna telefonul: Claudiu: ce faci? auzi, eu maine m-am invoit sa ma duc sa rezolv ceva la facultate..nu te invoiesti si tu si plecam impreuna? Eu, blonda cum sunt, nu ma prind si zic, nu ma invoiesc ca nu am nevoie..Pai stiu ca nu ai dar ma gandeam sa- te invoiesti si sa vii la mine acasa (el statea la bunica - se certase cu mama lui si cu sora-sa)...Zic, de ce sa vin? Asa....Zic, nu, nu vin..Ok, cum vrei tu, poate te mai gandesti pana maine..Nu cred, replic eu...Si incheiem convorbirea. Eram hotarata sa nu ma duc..De ce? Iar sa se foloseasca de mine? Si m-am culcat cu gandul ca sunt hotarata sa nu dau curs invitatiei...Ei, dar ghiciti ce am visat noaptea: ca ma duc la el si ca facem dragoste...Dimineata nu mai eram asa de hotarata...daca ma voi tine de cuvant sau nu..La job m-a intrebat daca m-am razgandit si i-am spus ca ma mai gandesc...A renuntat si la un moment dat l-am chemat si i-am spus ca merg si eu la facultate....Nu s-a manifestat deloc. Ma asteptam sa fie mai entuziasmat...Chiar imi parea rau acum ca am cedat...Mi-a explicat unde si cum ne intalnim...Am plecat la ore diferite ca sa nu dam de banuit...Si ne-am intalnit unde stabilisem...Am mers la el; bunica-sa nu era acasa. Si acolo am reluat de cateva ori noaptea aceea (aveam de recuperat doara ca nu mai facusem nimic de cateva luni bune:p). Mi-a povestit atunci ca nu a mai fost cu nimeni dupa mine..ca m-a asteptat sa-mi treaca furia si supararea pe el..ca ar fi vrut sa ne impacam mai de mult dar a vazut ca eram eu ciufuta si nu a indraznit de frica sa nu si-o ia....ca si-a dat seama ca ma iubeste de multa vreme (cu mult inainte de noaptea aia) dar ca ii era teama sa intre intr-o relatie pentru ca el era obisnuit altfel dar s-a gandit el mai bine ca o fata ca mine nu mai gaseste, ca sunt o prietena extraordinara si ca l-am sprijinit mereu si l-am ajutat....ca a ramas impresionat de faptul ca m-am daruit lui si ca apeciaza enorm "darul" facut si ca vrea sa se stie el unicul etc...Si multe chestii de care nu-l credeam in stare..Si asa m-a cucerit din nou...

Gata pt azi! Va pup!

Claudiu parea a fi un baietas mai nazdravan si mai ales un pic golan. Un stil care pare a sti ce face si ce vrea in esenta sau mai bine zis, un om stapan pe sine. Asta se deduce din povestirea ta! Se mai deduce ca parea a detine controlul si iaca vezi tu cum e cu prajitura cand o fluturi cuiva pe la nas sau maxim ii dai o bucatica si apoi o pui in frigider. O vezi ca e acolo intr-o stare apetisanta si te stradui sa o ignori sa nu iti creasca nivelul frustrarii.

Lasand la o parte acest farmec initial si control al lui Claudiu, el mereu a fost razvratitul si rasfatatul. El cerea si tu te conformai mai devreme sau mai tarziu, mai cu tipete si reprosuri sau nu. El a fost de fapt un baiat normal pt varsta lui probabil, atat ca tu ai fost si esti ceva mai matura decat el si i-ai fost ca o mama chiar. Ai fost persoana care l-a primit in bratele ei cand el nu avea practic pe nimeni sa ii ofere o stare de siguranta iar stilul tau si 'darul' tau il facea sa aiba acea siguranta. Pe de alta parte, nici pt tine nu era rau, ai o nuanta de protectie dezvoltata in tine, sa oferi sprijin si confort poate chiar in exagerata masura cateodata. Imi amintesc ca si cu mine incercai sa fii ceva mai protectoare si grijulie, eu care nu stiu cat inspir aceasta nevoie loooolllll!! Si iti sunt doar prietena...Claudiu era baiatul cu care visai...asadar...va potriveati dar pana la o limita!

Cred ca farmecul lui a constat in asta, in stilul lui mai rebel si razvratit, parea ca e sigur pe sine, ca stie ce face etc... de fapt si de drept nu stiu cat de sigur era si cat de constient era, mai stii tu vorba aceea: cainele care moare de frica dar totusi latra sa isi faca curaj... Nu pot sa spun din pacate nimic sigur si real despre Claudiu pt ca eu nu l-am cunoscut indeajuns, el incerc sa il descriu prin povestirea ta, astfel incat sa te descoperi pe tine pt ca tu esti tinta aici de fapt si nu el.

Imi pare rau pt cutzu ador animalele si asa de rau imi pare cand vad ca patesc cate ceva urat sau sunt maltratate! Cred ca animalele sunt teribil de sincere si destul de previzibile, nu stiu cum de unii nu le iubesc! Am vazut atatia omeni rai si ignoranti, dar n-am vazut animale de genul acesta decat in cazul in care au fost dresate intr-o anumita maniera si oricum sunt absolvite de vina pt ca ele sunt animale doar.

Sper ca prietena ta sa isi revina si sa stii ca toate animalele merg in Rai! Bishonitza noastra este acum bine si se bucura de o lume mai frumoasa decat a noastra! Pup!

Povestea ta e interesanta prin modul in care retraiesti amintirile respective, esti ca o dubla oglinda care reflecta pe de o parte sentimentele tale, pe de alta, lumea cu toate neajunsurile ei.
Ma regasesc in anumite pasaje si ma intristez dar asa e viata, nu?

Apropos de asa e viata, Admin, pot sa astern aici povestea lui Hassanica?