PERFORMANŢĂ. Aurel Drăgan, veteranul schiorilor din România, a găsit reţeta tinereţii veşnice pe pârtie.Pe strada Smârdan, nr. 2, în Centrul Vechi al Capitalei, îşi duce traiul cel mai longeviv schior din România. La aproape 91 de ani, Aurel Dobrescu, fost colonel şi instructor pe pârtie, are o reţetă proprie prin care se menţine în formă: genuflexiunile şi vinul roşu. Şi prietenii fideli: schiurile şi guguştiucii de la geam. Familia nu-i mai vorbeşte pentru că n-a mers la vot în 2005. Îi dau târcoale şapte văduve din bloc, dar vrea să îi fie fidel şi azi fostei soţii, Bianca, pe care a pierdut-o în urmă cu şase ani.
Schiază de la 12 ani S-a aşezat tacticos în fruntea mesei din dormitor. Un hol cu o chiuvetă de bucătărie leagă sufrageria de dormitor. Îşi freacă buricele degetelor pe muşamaua albă. „E primu’ meu interviu adevărat, după optzeci de ani de schi”, dezvăluie colonelul Aurel. S-a născut pe 26 septembrie 1919 la Băicoi, judeţul Prahova.
După clasele primare, a plecat la Braşov, la Liceul „Andrei Şaguna”. A început să schieze din pasiune, de la 12 ani. Şcoala a terminat-o în 1938 şi a intrat voluntar în armată. În 1941, a ieşit sublocotenent. Pe 10 mai, în Promoţia „Mihai I”. A fost repartizat la Predeal, iar instructor de schi a devenit în 1948. În 1954, era şeful echipei de schi de la Clubul Sportiv Central Armata. Aurel Dobrescu a practicat schi fond, schi fond şi sărituri. A trăit treizeci de ani în cantonament. „Cântece, veselie”, e lumea lui Aurel.
„Până în 2014 nu plec!” Despre longevitatea lui, Aurel spune că este de la Mama Natură. Nu a fumat niciodată, nu s-a îmbătat decât de două ori şi a dus o viaţă cumpătată. Meniul de dimineaţă este strict: un ceai, unt pe pâine, „poate cu o felie de şuncă, mai fac un ouşor”. Urmează 50 de genuflexiuni şi 20 de flotări în braţe.
Apoi, prepară o ciorbiţă. Ora 14.00 îl prinde la o gură de vin roşu cu apă minerală. „Am pasiunea ciupercilor. Fac tocăniţă de ciuperci”, adaugă Aurel. Mai iese în Cişmigiu. Stă pe o bancă şi aruncă cu grâu la porumbei. Şi-n „bucătărie” are la pervaz pesmet pisat. „Mă bucur şi eu de un animal cu caracter”, afirmă el. Pe un schelet de televizor alb-negru atârnă 16 medalii de aur. „Le-am câştigat, nu le-am cumpărat”, se amuză moşneagul.
„M-am născut vesel, sunt vesel, mor vesel” Spune că a antrenat echipa de glorie a schiorilor români. Pentru asta, Ministerul Sportului şi Tineretului i-a dat o diplomă de onoare. În timp ce-şi caută diplomele, fredoanează „Valsul Semenicului”.
În ultimii douăzeci de ani, a schiat la Reşiţa Semenic, Străjeni Lupeni, Bucegi Valea Dorului şi la Predeal Clăbuceni. Doar o dată în Cehoslovacia. Dar a vizitat toată Europa, America şi Canada la braţ cu fosta soţie. S-au oprit când au rămas fără maşină. Plecat la concurs, în ’64, nevasta i-a vândut Fiatul 1300 cu 80.000 de lei. Să-şi cumpere casă.
E optimist şi joacă la loto de mai bine de 30 de ani: „Am câştigat de câteva ori. Cel mai mult, 400 de lei. I-am dat surorii vitrege, Maria. Fiindcă n-am fost la vot, a doua zi ea a zis că nu mai are ce vorbi cu mine şi mi-a-nchis telefonu’-n nas. Mă doare chestia asta, dar am şi eu mândria mea”.
Îşi vinde clăparii Nu duce lipsă de nimic cu pensia de 1.900 de lei. Are într-o valiză patru perechi de clăpari şi nu ştie cum să-i dea: „Clăpari nemţeşti, roşii, neumblaţi. Poate mă duc cu ei în primăvară la Rieşeni, Transilvania, să-i dau”.
Şi-aminteşte de anul 1980, la Competiţia Veteranilor. „Într-o cupă, au pus bileţele cu premii. M-am scos cu cele mai bune schiuri. Le-am zis: băi, prăpădiţilor, colonelul are bani, dar schiuri din-astea n-avut niciodată!”.
Anul acesta, concurează la Cupa Veteranilor peste 90 de ani: „Nu mai e nimeni în categoria mea. Mă bat şi cu ăia de 80-85 de ani, mie nu mi-e frică”. Îşi umezeşte gâtul cu vişinată şi ar vrea să-i dea un premiu şi lui Cristian Vasile, colegul de cantonament care l-a învăţat să bea lichior în flăcări.
„Într-o cupă, au pus bileţele cu premii. M-am scos cu cele mai bune schiuri. Le-am zis: băi, prăpădiţilor, colonelul are bani, dar schiuri din-astea n-avut niciodată!