Dacă tot ne-ai provocat cu postmodernismul, Admin, iată o lucrare de-a mea, de când eram studentă, la disciplina "Curente şi orientări în pedagogia contemporană" (ştii că am terminat cu dublă specializare: psihologie-pedagogie).
Constructivismul – o paradigmă postmodernistă în educaţie
prof. psiholog Florica Podariu
1. Introducere
2. Ce este postmodernismul?
3. Educaţie şi postmodernitate
4. Paradigma constructivistă şi postmodernismul în educaţie
5. Concluzii
Rezumat
Postmodernismul este un câmp cultural, o formă de cunoaştere, un curent de gândire, un curent artistic. Postmodernismul a influenţat toate păturile sociale, iar domeniile în care are o puternică influenţă şi în care modifică valorile tradiţionale ale societăţii sunt: educaţia, sănătatea, ştiinţa, istoria, literatura, arta etc.
În demersul de faţă, celor nouă caracteristici principale ale postmodernismului, scoase în evidenţă de Virgil Nemoianu, le urmează unsprezece trăsături identificate de Ihab Hassan, completate de alte şapte trăsături ale fenomenului care îşi au originea în modernism şi care sunt numite, de acelaşi Ihab Hassan, categorii negative.
Postmodernismul este doctrina negării tiparului, cenzurii, stereoptipului, permanenţei, certitudinii, cauzalităţiţii, iar noul model teoretic reflexiv postmodernist derivă din această doctrină care are ca valori dominante libertatea, toleranţa, altruismul, originalitatea, performanţa, interculturalitatea.
Educaţia este şi ea un domeniu aflat sub influenţa acestui curent, iar principalele componente educaţionale vizate a fi regândite, perfecţionate din perspectiva doctrinei postmoderne sunt: strategia educaţională, curriculum-ul, comunicarea educaţională. Astfel, abordarea constructivistă a cunoaşterii şi învăţării îşi găseşte loc în acest context, mai ales pentru rolul acordat elevului cunoscător, strategiilor de instruire cu înaltă valoare formativă, recosiderării rolurilor educatorului în clasă.
În clasa constructivistă, cunoaşterea este construită prin participarea directă a elevului, iar profesorul cunoaşte şi ajută elevul să aprecieze la ce nivel se află învăţarea anterioară, să încerce să rezolve discrepanţa între cunoştinţele anterioare şi stadiul prezent al cunoaşterii, să conştientizeze conflictul cognitiv apărut, ca punct central, şi să-l depăşească.
Constructivismul – o paradigmă postmodernistă în educaţie
1. Introducere
Clarificarea conceptului de postmodernism este necesară deoarece constructul teoretic a ridicat numeroase semne de întrebare şi a suscitat tot atâtea dezbateri.
Teoreticienii postmodernismului au propus modele de analiză antitetică a societăţii moderne şi a societăţii postmoderne, principii şi soluţii teoretice alternative, luând drept reper neîmplinirile şi erorile perioadei moderne. Vor fi trecute în revistă câteva puncte de vedere ale unor autori interesaţi de problema postmodernismului, precum şi caracteristicile şi trăsăturile esenţiale ale acestei doctrine.
Postmodernismul s-a născut ca o mişcare culturală pe fondul contestării tradiţiei şi al soluţiilor oferite de modernitate. Un tablou al postmodernismului ar putea arăta astfel: conduită ludică; alternative, variante; renunţare la limite, graniţe; indeterminare; ambivalenţă; amestecul stilurilor; contestare, rebeliune; mobilitate; efemer, imediat; originalitate; discontinuitate; descentralizat; fragmentar; toleranţă; incertitudine; intercultural; indetermanenţă.
Va fi prezentat apoi punctul de vedere al Elenei Macavei, conform căreia, principalele componente educaţionale vizate a fi regândite, perfecţionate din perspectiva doctrinei postmoderne sunt: strategia educaţională, curriculum-ul, comunicarea educaţională. Reperele generale ale învăţământului în postmodernitate (după F. Lyotard) sunt următoarele:
- Idealul umanist de formare a caracterelor este înlocuit de idealul formării competenţelor.
- Postmodernitatea creează un nou tip de învăţământ: pragmatic şi axat pe performativitate.
- S-a sfârşit era profesorului, precum şi delimitarea dintre învăţământul de masă şi învăţământul elitist.
Paradigma constructivistă presupune ca în şcolile publice profesorii să nu mai fie cei care transmit informaţii copiilor, ci aceia care le "facilitează" acestora dobândirea informaţiei şi-i lasă pe ei să-şi formeze cunoştinţele. Metodele de predare s-au diversificat foarte mult şi există într-adevăr programe ce abordează conţinuturile din perspectiva postmodernistă.
2. Ce este postmodernismul?
Postmodernismul ridică numeroase semne de întrebare deoarece reprezintă un construct teoretic care, la limită, aproape că nu afirmă nimic, definindu-şi substanţa prin interogări şi negaţii. Termenul a suscitat numeroase dezbateri, cuvântul are prea puţin conţinut propriu, fiind un semn care trimite către alte semne. Cuvântul „postmodernism”, arată Emil Stan (2007), ne informează doar că sinteza culturală şi filosofică anterioară, numită modernism, a intrat în declin şi că îi va lua locul altceva.
Părerea lui Stanley Grenz este că postmodernismul se caracterizează prin respectul pentru diferenţă şi celebrarea localului şi particularului în dauna universalului. Mai mult decât atât, posmodernismul respinge demersul ştiinţific de cunoaştere şi valenţele sale raţionale ca fundamente în încercarea de a edifica o lume mai bună.
Jean-François Lyotard îşi exprimă, în Condiţia postmodernă, neîncrederea în marile povestiri ale modernităţii şi în rolul lor de legitimare. În Postmodernismul pe înţelesul copiilor, autorul afirmă: „Aceasta nu înseamnă că nici o povestire nu mai este credibilă. Prin metapovestire sau mare povestire, înţeleg în mod precis naraţiuni cu funcţie legitimatoare. Declinul lor nu împiedică miliarde de istorii, mici şi mai puţin mici, să continue să urzească ţesutul vieţii cotidiene.” Din cele arătate până acum ar reieşi următoarele (Emil Stan, 2007, pp. 76-77):
1. postmodernismul este sceptic în privinţa atitudinii;
2. postmodernismul apreciază foarte mult contextul;
3. postmodernismul preţuieşte ironia şi registrul umorului;
4.postmodernismul pune accentul pe experienţa subiectivă;
5. pentru postmoderni, comunitatea cu celălalt reprezintă o experienţă rară, preţioasă, greu de tradus în concepte.
Postmodernismul este un model teoretic prin care omul percepe lumea modernă cu contradicţiile, erorile şi neîmplinirile ei, un model de încadrare a omului în realitatea, în general ostilă, şi, totodată, un model de explicare a condiţiei umane.
Postmodernitatea este condiţia umană existenţială şi socială. Începe să se facă simţită, după cel de-al doilea război mondial, într-o manieră difuză, indistinctă şi mai pregnant, după 1960, prin noi modalităţi de raportare a indivizilor la realităţile vieţii cotidiene. Anul 1968, al mişcărilor studenţeşti din Franţa, este emblematic pentru începuturile modernităţii.
Postmodernismul este conceptualizat în domeniul esteticii, culturii, artei şi literaturii, în filosofie, sociologie, politologie, psihologie şi pedagogie şi reprezintă un complex de atitudini de contestare a realităţii moderne, atitudini de revoltă ale individului faţă de agresiunile economice, politice şi culturale exercitate atât asupra sa, cât şi asupra comunităţii. Modern şi postmodern sunt două cuvinte care definesc stări complementare, aflate în relaţie de ruptură, dar şi de continuitate şi întrepătrundere. Modernismul şi postmodernismul nu se exclud, ci coexistă: “Este aproape imposibil să încercăm o definire a postmodernismului fără să ne referim la modernism şi, pe de altă parte, să înţelegem în spirit modern modernismul fără să-1 privim dintr-o perspectivă postmodernă” (Cărtărescu, 1999, p. 87). Teoreticienii postmodernismului au propus modele de analiză antitetică a societăţii moderne şi a societăţii postmoderne, principii şi soluţii teoretice alternative, luând drept reper neîmplinirile şi erorile perioadei moderne (Călinescu, Graff, Lyotard, cit. în Elena Macavei, 2001, p. 16). Teoreticieni ai acestei orientări sunt: David Harvey, Zigmund Bauman, Ikab Hassan, Raymond Williams, Alain Tourain, Mnfred Frank, Günter Figal, Claude Harnook, Daniel Bell, Gerald Graff, Jean-François Lyotard, Matei Călinescu etc.
Postmodernismul este o mişcare culturală, neunitară, speculativă, care creează condiţiile unui joc de idei pe fondul contestării tradiţiei şi al soluţiilor oferite de modernitate. Un tablou al postmodernismului ar putea arăta astfel: conduită ludică; altenative, variante; renunţare la limite, graniţe; indeterminare; ambivalenţă; amestecul stilurilor; contestare, rebeliune; mobilitate; efemer, imediat; originalitate; discontinuitate; descentralizat; fragmentar; toleranţă; incertitudine; intercultural; indetermanenţă (Elena Macavei, 2001, pp. 16-17)
Virgil Nemoianu propune o încercare de sistematizare a postmodernităţii, caracterizată prin nouă elemente principale:
1. centralitatea elementului comunicare/mobilitate;
2. societatea postindustrială;
3. tranziţia de la revoluţia Gutemberg la vizualul televizat şi la prezenţa virtuală;
4. stabilirea de noi raporturi între bărbaţi şi femei;
5. tensiunea între globalism şi multiculturalism;
6. conştiinţa de sine, auto-analiza;
7. relativizarea şi incertitudinea valorilor;
8. jocul parodic cu istoria;
9. o religiozitate postmodernă, spiritual/mistică (Cărtărescu, 1999, pp. 18-19).
Ihab Hassan, combinând cuvintele indeterminare (ambiguitate, discontinuitate, hazard, desfiinţare, descentrare, deconstruire) şi imanenţă (intrinsec, lăuntric) ajunge să vorbească de indetermanenţă ca noţiune definitorie a culturii, artei şi literaturii postmoderne. Acesta descrie unsprezece trăsături ale doctrinei postmoderniste:
1. Indeterminarea – pune în discuţie primul principiu al esteticii thomiste: claritas. Prăbuşirea, în filosofia ultimelor două secole, a tuturor fundamentelor, a dus inevitabil la pierderea încrederii în ideea de capodoperă artistică, de valoare artistică, de perfecţiune. S-a descoperit concomitent domeniul aleatoriului, al hazardului, al indeterminării, al ambiguităţii, al fragmentarului.
2. Fragmentarea – pune în discuţie al doilea principiu al esteticii thomiste: integritas. Discontinuitatea textului, literar, muzical sau plastic, este un principiu ce pare să se fi impus definitiv. În postmodernism, care se inspiră din dizolvarea decadentă, fragmentarismul devine un adevărat principiu generativ, funcţionând ca un scop în sine.
3. Decanonizarea. Marea tradiţie europeană, Cultura, Artele, Literatura sunt puse în discuţie astăzi cu o libertate de gândire stupefiantă de către reprezentanţii minorităţilor culturale. Pentru ei Shakespeare, Goethe sau Wagner sunt doar nişte albi, bărbaţi, europeni, morţi – aceasta fiind definiţia omului de cultură tradiţional în optica celor care urmăresc decanonizarea valorilor. Idealul culturii globale este cel al egalităţii prin diferenţă, principiu care permite coexistenţa tuturor formelor culturale în pluralism şi interdependenţă.
4. Lipsa-de-sine. Lipsa-de-adâncime. Aceste noţiuni sunt legate de nihilismul nitzschean, care arată că subiectul însuşi este o ficţiune. Arta postmodernă nu este o manifestare a eului creator, ci o proliferare a unor false euri.
5. Neprezentabilul. Nereprezentabilul. Pentru artistul postmodern, referentul nu mai există. Scrieri ca cele ale lui Barth, Eco sau Marquez, nu mai au ca referent realitatea, ci o foarte sofisticată invenţie.
6. Ironia (sau perspectivismul). Eco este de părere că trecutul nu mai poate fi recuperat cu candoare, ci cu ironie. „Postmodernul nu creează, ci mimează, ia în derîdere” (Cărtărescu).
7. Hibridizarea. Postmodernismul are o disponibilitate formală fără frontiere şi o propensiune către impuritate.
8. Carnavalizarea. Proteism dilatat monstruos, pasiune pentru polifonia stilistică şi narativă, perpetue formări şi deformări ale limbajului, propensiune pentru burlesc.
9. Performanţă. Participare. Textul postmodern este făcut să fie manipulat prin scrieri şi rescrieri ulterioare, chiar prin deformare şi dezagregare.
10. Construcţionism. Una din consecinţele perspectivismului postmodern este pierderea realităţii, inclusiv a timpului şi a istoriei.
11. Imanenţa. Lumea se dizolvă în limbaj şi limbajul în lume, iar hibridul care se naşte îşi este sieşi suficient, este obsedat de sine însuşi, se scrutează la nesfârşit, se referă continuu la propria sa formă, fapt ce generează o exuberanţă intertextuală, metatextuală, hipertextuală, autoreferenţială.
În eseul „Postmodernism”, Ihab Hassan mai identifică încă şapte trăsături ale fenomenului, care îşi au originea în modernism şi pe care le numeşte categorii negative:
1. urbanismul, caracterizat de fragmentare, diversitate, ecologie, crimă, Holocaust;
2. tehnologismul, dominat de genetică, informatică, tehnologii spaţiale;
3. dezumanizarea, care provoacă anarhie, antielitism, absurd, umor negru, parodie, negare;
4. negativismul, care duce la fenomene New Age: magie, animism, mişcări de tip beat, hippy etc.;
5. erotismul, care „se îmbogăţeşte” cu noi specii: romanul homosexual, poezia lesbiană, pornografia cosmică;
6. antinomianismul (prezenţa simultană a unor tendinţe contradictorii), care explodează în contracultură, mişcări de emancipare, Blak Power, feminism, filosofii orientale, misticism, vrăjitorie;
7. experimentalismul, care generează forme deschise, discontinue, aleatorii, improvizate, nedeterminate; simultaneism, tranzienţă, joc, fantezie, parodie, multimedia, fuziunea formelor şi a limbajelor (Cărtărescu, 1999, pp. 95-107).
Postmodernismul este doctrina negării tiparului, cenzurii, stereoptipului, permanenţei, certitudinii, cauzalităţii, este doctrina negării societăţii moderne şi a exceselor ei: agresivitatea, imoralitatea, depersonalizarea, alienarea (înstrăinarea), violenţa, intoleranţa. Noul model teoretic reflexiv postmodernist derivă din această doctrină şi are ca valori dominante libertatea, toleranţa, altruismul, originalitatea, performanţa, interculturalitatea.
3. Educaţie şi postmodernitate
Teoria pedagogică tradiţională, în sens istoric, clasică, în sens istoric şi axiologic, şi modernă nu este chiar complet descoperită în faţa modelelor de analiză critică postmodernistă. Concepte precum: educaţia multilaterală şi armonioasă, educaţie totală, continuă, permanentă, educaţie planetară, detaşate de conţinuturi strict istorice şi actuale, fac parte din discursul reflexiv asupra educaţiei. Educaţia pentru schimbare, educaţia pentru mediu, educaţia pentru societatea informaţională globală, educaţia pentru problematica omului, educaţia pentru drepturile şi libertăţile omului, educaţia pentru problemele lumii contemporane, educaţia multiculturală şi interculturală, pe scurt, noile educaţii, sunt oferte de gândire pedagogică teoretică şi practică postmodernă.
Dovada existenţei paradigmei prospective postmoderne se află în obiectivele educaţiei prospective formulate de Robert Dottrens, Gaston Berger, Edgare Faure, Louis D’Hainaut etc.: a învăţa să trăieşti, a învăţa să gândeşti liber şi critic, a învăţa să iubeşti lumea şi s-o faci mai umană, a învăţa să te desăvârşeşti în şi prin muncă creatoare, a şti să te conduci, să colaborezi, să te adaptezi, să te cultivi, a învăţa să priveşti departe, a analiza în adâncime, a-ţi asuma riscuri, a gândi la om, a şti să faci, a şti să fii, să devii (Berger, Faure, D’Hainaut, cit. în Elena Macavei, 2001).
Conform Elenei Macavei, principalele componente educaţionale vizate a fi regândite, perfecţionate din perspectiva doctrinei postmoderne sunt: strategia educaţională, curriculum-ul, comunicarea educaţională.
Direcţiile strategice ale educaţiei în postmodernitate ar putea fi:
- democratizarea reală a învăţământului şi educaţiei;
- consolidarea funcţiilor anticipative (prospective) ale şcolii – să prevadă şi să preceadă schimbările sociale;
- extinderea învăţării extraşcolare;
- extinderea învăţării comunitare;
- dezvoltarea capacităţilor de adaptere la schimbarea;
- asigurarea libertăţii de gândire şi exprimare;
- valorificarea competenţelor, promovarea meritocraţiei;
- articularea nivelurilor de educaţie formală, nonformală, informală;
- cooperare şi colaborare internaţională:
Direcţiile privind curriculum-ul pot fi:
- reevaluarea funcţiilor informative şi formative ale şcolii;
- reconceperea planurilor şi programelor;
- elaborarea curriculum-ului în perspective pluri- şi interdisciplinare, multi- şi interculturale;
- extinderea posibilităţilor de alegere (discipline opţionale şi facultative);
- folosirea mijloacelor oferite de tehnologia informaţiei (multimedia, realitatea virtuală, învăţământul la distanţă);
- formarea educatorilor ca organizatori ai învăţării, ca manageri ai instruirii, nu ca transmiţători de cunoştinţe.
Direcţii privind comunicarea educaţională pot fi:
- educarea conduitei active, interogative, participative, creative;
- generalizarea strategiilor euristice, problematizatoare, prospective;
- relaţia clasică de dependenţă educat-educator să devină o relaţie de parteneriat;
- stimularea auto-învăţării şi a inter-învăţării.
Alvin Toffler a acuzat învăţământul contemporan de „anacronism exasperant” şi a propus ca soluţie de înnoire „învăţământul supraindustrial” al cărui obiectiv prioritar este dezvoltarea capacităţii de adaptare la schimbare. Politica şcolară, realizată prin „consilii ale viitorului”, ar avea ca reper îndreptarea şcolii spre viitor prin transformarea structurilor organizatorice, revoluţionarea programelor, promovarea „educaţiei mobile”. Conform lui Toffler, „clasele deschise” reprezintă modalitatea optimă de organizare a învăţării şcolare. Durata învăţării şcolare se reduce în favoarea celei extraşcolare, paralele, comunitare. Programele nu vor mai fi structurate pe discipline, ci pe probleme, centre de interese. Unele funcţii ale şcolii vor fi transferate asupa părinţilor şi specialiştilor din diferite domenii. Educatorul nu va mai fi transmiţător de cunoştinţe, ci va deveni organizator al învăţării care să dezvolte elevilor şi studenţilor simţul viitorului, interesul pentru gândirea prospectivă, să-i îndrume în a învăţa prin muncă şi cercetare (Elena Macavei, 2001).
Reperele generale ale învăţământului în postmodernitate (după F. Lyotard):
Idealul educaţional
Idealul umanist de formare a caracterelor este înlocuit de idealul formării competenţelor. Noul ideal are relevanţă în raport cu nevoile sociale: formarea unor „actori capabili să-şi îndeplinească în mod convenabil rolul în posturile pragmatice de care au nevoie instituţiile” (Lyotard). Acest ideal răspunde nevoii de a face faţă competiţiei dintre statele postindustrializate.
Dezvoltarea cunoaşterii
Postmodernitatea creează un nou tip de învăţământ: pragmatic şi axat pe performativitate. Cunoaşterea se dezvoltă mai rapid prin acest tip de învăţământ decât prin cel umanist şi idealist.
Locul enciclopediilor este luat de băncile de date. Este garanţia că, nicicum, cunoaşterea nu se va sfârşi. Mai mult, se asigură accesul liber al oricărei persoane la întregul univers al cunoaşterii (cu limitele obiective ale competenţelor personale de acces la înţelesuri).
În locul realităţii, cercetătorii vor investiga mai mult băncile de date despre realitate. Se instituie astfel, o realitate secundă, caracteristică fundamentală a postmodernităţii. Singura realitate tradiţională care îşi păstrează rolul în noua societate este imaginaţia.
Indeterminarea
Era profesorului s-a sfârşit. Se sfârşeşte delimitarea dintre învăţământul de masă şi învăţământul elitist. Locul său este luat de băncile de date şi de echipele de cercetare. Apar implicaţii serioase asupra metodologiilor de investigaţie. În postmodernitate „se prefigurează astfel o politică în care vor fi respectate în egală măsură dorinţa de justiţie şi cea de necunoscut”.
4. Paradigma constructivistă şi postmodernismul în educaţie
Contextul actual în toată complexitatea lui pune în faţa educaţiei probleme serioase de reconcepere şi realizare, existând chiar voci care vorbesc despre o „stare critică a pedagogiei” sau despre „criza pedagogiei” (Bârzea cit. în Elena Joiţa, 2006). Soluţia la acestă criză ar fi abordarea constructivistă a educaţiei, corelată cu viziunea postmodernistă asupra pedagogiei, educaţiei, ca o altă paradigmă ce câţtigă teren tot mai mult în plan pedagogic.
Paradigma constructivistă s-a afirmat tot mai mult după anii ’80-’90, când s-au creat mai multe premise, între care şi abordarea din ce în ce mai critică a educaţiei şi şcolii tradiţionale. Pedagogia a avut mereu deschidere spre postmodernitate, spre înnoire, spre reconstruire, spre reformă, spre anticiparea viitorului, dar şi spre deconstrucţie.
După ce inventariază mai multe opinii asupra acestui aspect, Cezar Bârzea consideră că pedagogia „a sărit” peste modernitate şi a intrat deja în postmodernism. Nu trebuie neglijate însă dificultăţile care alimentează starea critică şi contrareacţia – postmodernismul: faptul că în curriculum domină încă practicile behavioriste, activizarea reală a elevilor este susţinută relativ, există încă restricţii în utilizarea tehnologiilor actuale de informare, formarea educatorilor încă este deficitară, există o corelare relativă între formal-nonformal etc.
Comparativ cu orientările care încă persistă (tradiţionalismul, modernismul), postmodernismul s-ar caracteriza (Beck cit. în Elena Joiţa, 2006) prin: căutarea şi acceptarea de alternative de predare-învăţare şi educaţionale, renunţarea la graniţa între ştiinţe, discontinuitate, descentralizare, toleranţă, incertitudine, interculturalitate, globalism, individualism, deconstrucţie, umanizarea tehnologiei, promovare a valorilor noi, diversificare a comunicării.
În plan educaţional, aceste orientări postmoderniste s-ar concretiza în promovarea noilor educaţii, în reforma curriculară, în descentralizarea managerială, în abordarea personalizată a strategiilor, educaţia interculturală, utilizarea surselor alternative de informare, pluralitatea modelelor de instruire etc. (Cucoş, 2000). Astfel, abordarea constructivistă a cunoaşterii şi învăţării îşi găseşte loc în acest context, mai ales pentru rolul acoradt elevului cunoscător, strategiilor de instruire cu înaltă valoare formativă, recosiderării rolurilor educatorului în clasă.
Argumentele invocate de Emil Stan în favoarea unei pedagogii postmoderne sunt: reacţia la persistenţa unor teze întârziate ale modernismului, nevoia reconsiderării abordării ştiinţifice a educaţiei şi pedagogiei, modificarea rolului profesorului actual, nevoia centrării educaţiei pe elev, reconceperea desfăşurării activităţilor clasice de instruire, aplicarea teoriei constructiviste în învăţare, acordarea unei importanţe majore dezvoltării motivaţiei la elevi.
H. Siebert (cit. în Elena Joiţa, 2006) este de părere că postmodernismul nu ar trebui înţeles ca o contradicţie sau o renunţare la epoca modernă, ci ca o nouă etapă, în care sunt analizate critic idei sau practici care frânează evoluţia, reforma, adaptarea. Etapa postmodernă critică pretenţia deţinerii adevărului absolut şi pledează pentru pluralitate, diversificare, individualizare, autoorganizare, construcţie.
Siebert extinde câmpul pedagogic al cercetărilor teoretice şi aplicative de esenţă postmodernistă şi propune:
- corelarea multiplă între diverse domenii ale formării, ale realităţii;
- asumarea rolurilor educative şi de către alţi factori, în comunitate;
- eliminarea obiectivelor normative, referenţiale, în favoarea scopurilor;
- renunţarea la instruirea dogmatică, bazată pe transmitere, cunoaştere simplă, pe cunoştinţe învăţate tradiţional;
- recunoaşterea şi utilizarea căilor multiple de instruire, învăţare;
- acceptarea caracterului complementar al conceptelor raţionale, spirituale, emoţionale, tehnologice;
- constructivitatea principală a realităţii, pentru înţelegerea ei;
- construirea de identităţi variate, prin construcţia proprie a cunoaşterii.
Sibert consideră că „paradigma pedagogiei normative şi instructive începe să intre în disoluţie”, pedagogia postmodernă nemaipunând accent pe conţinuturi prestabilite, ci pe construirea lor în contexte variate, preluate din realitatea directă, autentică, pe situaţii organizate care să incite la o învăţare constructivistă.
În ceea ce priveşte educaţia, se pune întrebarea dacă postmodernismul construieşte de fapt o educaţie nouă sau deconstruieşte modele date ale concepţiilor anterioare (tradiţionale sau behavioriste)? Potrivit lui Beck (cit. în Elena Joiţa, 2006), premisele paradigmei constructiviste s-ar regăsi în orientarea către individ şi valorile sale, către dimensiunea subiectivă a cunoaşterii realităţii, către dezvoltarea personalităţii sale în context autentic social, către refacerea rolului activităţii mentale propriu-zise, către antrenarea elevilor ca nişte constructori de sensuri şi semnificaţii variate, de strategii cognitive, de noi atitudini.
Optimismul provocat de abordarea conceperii şi realizării educaţiei postmoderne trebuie să fie însă temperat, pentru a nu se ajunge la exagerări sau distrugerea unor valori educaţionale câştigate. Constructivismul sugerează relativizarea adevărului în cunoaştere, prin stimularea înţelegerii proprii. Însă tocmai acest fapt poate determina dezorientarea elevilor novici în cunoaştere, deoarece ei caută sprijin, îndrumare, modele, explicaţii, demonstraţii care să fie şi obiective, nu numai subiective. Concomitent cu culegerea individuală a datelor, aceştia se familiarizează, exersează, capătă abilităţi în domeniul instrumentelor necesare cunoaşterii, a procedurilor specifice, a comunicării celor constatate şi înţelese propriu.
Acesta este şi motivul pentru care Siebert manifestă o atitudine moderată asupra utilizării intensive a constructivismului în educaţie, chiar dacă aparţine postmodernităţii. Relaţia postmodernism-constructivism, trebuie văzută corect, fără a confunda cele două orientări. Ele se apropie prin sublinierea cel puţin a unui principiu: obiectivitatea ştiinţei este discutabilă (postmodernism), deoarece cunoaşterea este dată de un mod subiectiv, individual de abordare, înţelegere, interpretare, argumentare, formulare, conform unei experienţe cognitive proprii. În contrast cu teoria dezvoltării, constructivismul facilitează focalizarea pe înţelegere, pe cum să se rezolve o situaţie, cum să se raţioneze o dezvoltare. În constructivism, este central cum să se efectueze operaţiile de logică ale problemei sau situaţiei, cum să se stimuleze producerea de idei pentru interpretare şi rezolvare.
Din cele arătate, rezultă următorul adevăr al educaţiei postmoderne: dezvoltarea personalităţii (construcţia cognitivă, în principal) nu se mai poate limita numai la cea formală (organizată instituţional), la cea din cărţi, la cea transmisă de către profesori, ci va trebui să implice tot mai mult realitatea autentică (socială, culturală, ştiinţifică, spirituală, tehnologică, comunitară) şi instrumentele, mijloacele ei de informare, comunicare, colaborare, intervenţie, facilitare, management.
N. Vinţanu constată că postmodernismul exprimă, în plan cognitiv, confuziile din abordarea cunoaşterii contemporane, născute din reacţia la exagerările normative, comportamentaliste. Deschiderile constructiviste în plan educaţional, conturate de el, pornind de la această constatare, sunt următoarele:
- diversificarea surselor de informare, a modurilor de cunoaştere şi a criteriilor de analiză şi evaluare;
- reconceperea programelor şcolare, prin trecerea de la cele sistematice, cu conţinuturi precizate şi organizate normativ, la cele care să ofere „pâsle informaţionale”, pentru construcţii variate ale conceptelor;
- reevaluarea abordării predării-învăţării, unde accentul să nu mai cadă pe transmiterea şi învăţarea întocmai a conceptelor, adevărurilor ştiinţifice formalizate, ci pe facilitarea, stimularea, îndrumarea elevilor în a-şi costrui propria înţelegere şi apoi generalizarea acestora;
- compatibilizarea sitemelor educaţionale formale pentru a extinde comunicarea în construcţia cunoaşterii şi formarea competenţelor specifice noilor abordări, valorificarea noilor tehnologii informaţionale, utilizarea sitemului de credite transferabile etc.
Consecinţele educaţionale ale abordării constructiviste, asociate de Wilson la punctele tari ale postmodernismului sunt:
- proiectarea instrucţională de-construieşte paradigma condiţiilor învăţării în stil behaviorist şi creează alternative bazate pe promovarea cognitivismului, constructivismului în instruirea în clasă;
- învăţarea trebuie să fie dinamică, să utilizeze strategii, modele, metode, instrumente specifice;
- activitatea mentală este o construcţie, deci proiectarea instrucţională să respecte elementele, finalităţile, conţinuturile, strategiile, managementul, evaluarea realizării unei construcţii individualizate;
- învăţarea este o consecinţă naturală a performanţei în construcţia mentală, ceea ce implică şi căutarea mijloacelor adecvate, inclusiv până la nivelul reflecţiei, criticii, abstractizării;
- predarea este o negociere a construcţiei mentale, iar nu o transmitere, prezentarea unor soluţii, concepte deja formulate în ştiinţă;
- rezolvarea de probleme, ipoteze, situaţii, cazuri sunt centrale în cunoaştere, pentru că ele provoacă o variantă de construire cognitivă;
- perceperea şi înţelegerea individuală sunt de asemenea centrale în construcţia cunoaşterii, ceea ce înseamnă punerea elevilor în situaţii variate autentice, valorificarea experienţelor, oferirea de reszrse informaţionale-suport diferite, apelul la stilurile proprii de cunoaştere şi chiar la aspectele afectiv-motivaţionale necesare cunoaşterii active.
4. Constructivismul în clasă
În clasă, cunoaşterea este construită prin participarea directă a elevului, în măsura în care el îşi integrează experienţele sale. L. Dubé consideră acest aspect „punctul tare” al teoriei constructiviste, deoarece intelectul este mereu în acţiune: se organizează, realizează clasificări, integrează materialul nou în cunoştinţele vechi, pentru a deveni semnificative. Dacă noile experienţe vin în conflict cu cele vechi, elevul experimentează, elaborează, evaluează alcătuirea unei structuri satisfăcătoare. Fiecare elev îşi structurează astfel propriu şi unic cunoaşterea. Elevii pornesc într-o nouă învăţare cu propria lor experienţă, cu unele idei greşite, care trebuie corectate. Cum se poate realiza acest lucru? Colburn propune următoarele soluţii: determinarea elevilor să înţeleagă neconcordanţa acestor idei cu realitatea prin comparare, prin deducere, prin experienţe directe, prin aprecierea valorii în raport cu credinţele lor, prin prezentarea de alternetive care să-i fie apropiate, în sens negativ sau pozitiv.
În acest sens, eroarea are un rol important pentru declanşarea noii cunoaşteri, deoarece îl obligă pe elev să se confrunte cu noua situaţie a cunoaşterii anterioare. El poate astfel să înţeleagă ce nu este adecvat şi să caute o nouă manieră de a cunoaşte realitatea.
În acest context, profesorul cunoaşte şi ajută elevul să-şi aprecieze nivelul învăţării anterioare, să-şi evidenţieze expectanţele, să încerce să rezolve discrepanţa între acestea şi stadiul prezent al cunoaşterii, în conţinut şi proceduri, să conştientizeze conflictul cognitiv apărut, ca punct central. Profesorul oferă sursele acestor perturbaţii, în ordinea stimulării elevului să cunoască progresiv, până rezolvă conflictul, până atinge rezultatele dorite.
În plus, elevii utilizează modul de înţelegere în alte situaţii noi, pentru noua cunoaştere, sub îndrumarea profesorului, pentru încorporarea noilor probleme în schema formată, pentru acomodarea şi echilibrul lor.
Construirea cunoaşterii depinde şi de natura informaţiilor, a problemei, a sarcinii de rezolvat: o sarcină care se rezolvă algoritmic cere o mai puţină angajare mentală în construcţia soluţiei, decât una formulată ca ipoteză, situaţie problematică, ca un conflict cognitiv, care produce o „disonanţă cognitivă”. Profesorul trebuie să creeze situaţii care să sugereze respectivele abstracţii, asupra cărora trebuie să opereze mental elevul, să le manipuleze propriu, ca şi când acestea ar fi concrete. Este tot o experienţă, dar cu concepte, algoritmi, reprezentări învăţate anterior. Apoi urmează dezbaterea în grup şi sinteza realizată împreună cu profesorul. Elevul trebuie să aibă suficiente reprezentări anterioare, surse din care trebuie să le extragă singur pentru a face operaţii, relaţii cât mai variate. Profesorul este cel care creează contextul facilitator: reactualizări, corecţii, materiale-suport, cerinţe, concepte operative, îndrumări, criterii de evaluare, management.
6.Concluzii:
Fenomenele specifice postmodernităţii sunt:
- Noi tipuri de tehnologie genetică, electronică, spaţială etc.
- Societate a consumului
- Pluralismul
- Feminismul
- Spiritul de toleranţă
- Informatizarea mediilor de existenţă
- Globalizarea civilizaţiilor
- Toleranţa
- Afirmarea minorităţilor (etnice, culturale)
- Decanonizarea culturii
- Democratizarea artelor
Postmodernismul pune în discuţie obiectivitatea ştiinţei, iar constructivismul subliniază modul subiectiv al cunoaşterii de către individ, prin clădirea experienţei cognitive proprii, pornind de la perceperea directă, prelucrarea subiectivă a datelor culese pentru înţelegere şi apoi generalizare. În clasa constructivistă, profesorul şi elevul devin parteneri, construiesc cunoaşterea împreună.
Bibliografie:
1.Cărtărescu, Mircea (1999), Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas;
2.Joiţa, Elena (2006), Instruirea constructivistă – o alternativă, Bucureşti, Editura Aramis;
3.Macavei, Elena (2001), Pedagogie. Teoria educaţiei, Bucureşti, Editura Aramis;
4.Stan, Emil (2007), Educaţia în postmodernisn, Iaşi, Institutul European.
Home 
Gallery 
Search 
Log in 
Register 
Subject: Postmodernism - realitate sau iluzie? 
Mon Oct 05, 2009 10:45 pm
