Romanian Cafe


 
HomeHome  CalendarCalendar  GalleryGallery  FAQFAQ  SearchSearch  MemberlistMemberlist  UsergroupsUsergroups  Log inLog in  RegisterRegister  

Share | 
 

 Flori pentru Algernon - lectura si adnotari

View previous topic View next topic Go down 
Go to page : Previous  1, 2
AuthorMessage
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Fri Oct 16, 2009 7:46 pm

29 iunie —

înainte de-a mă întoarce la laborator am de gînd să termin proiectele pe care le-am început după ce am plecat de la congres. Am vorbit la telefon cu Landsdoff, de la Institutul Nou pentru Studii Avansate, despre posibilitatea de-a folosi producerea fotoefecrului nuclear dublu pentru activitatea de explorare în biofizică. La început, a crezut că sînt ticnit, dar cînd i-am menţionat scăpările din articolul său din A/ew Institute Journal m-a reţinut la telefon timp de aproape o oră. Vrea să vin la Institut să discut ideile mele cu grupul lui. Voi intra poate în legătură cu el după ce-mi termin treaba la laborator, dacă voi avea timp. Asta este problema, desigur. Nu ştiu cit timp mai am. O lună? Un an? Restul vieţii mele? Depinde de ceea ce voi afla despre efectele psihofi-zice secundare ale experimentului.
30 iunie — De cînd o am pe Fay am încetat să mai rătăcesc pe străzi. I-am dat o cheie de la apartamentul meu. Mă tachinează cu închisul uşii şi eu o tachinez cu halul în care este casa ei. M-a prevenit să nu încerc să-i schimb felul de a fi. Soţul ei divorţase de ea cu cinci ani în urmă pentru că nu putuse s-o convingă să ridice lucrurile de pe jos şi să aibă grijă de casă.
De altfel, aşa se poartă cu mai tot ce nu i se pare ei important. Nu poate sau nici nu vrea să-şi bată capul, într-una din zilele trecute am descoperit o grămadă de tichete de parcare într-un colţ din dosul unui scaun — trebuie să fi fost vreo patruzeci sau cincizeci. Cînd a venit acasă cu berea, am întrebat-o de ce le colecţionează.
„Alea!", a rîs ea. „De îndată ce fostul meu soţ o să-mi trimită blestematul ăla de cec am să plătesc cîteva din ele. N-ai idee ce prost mă simt din cauza tichete-lor ăstora. Le las acolo, în dosul scaunului, pentru că altfel mă apucă accese de vinovăţie ori de cîte ori le văd. Dar ce poate să facă o biată fată ca mine? Peste tot unde mă duc au pus semne — nu parca aici! nu parca acolo! — şi chiar nu accept să tot fiu obligata să citesc un semn ori de cîte ori vreau să cobor din maşină."
Am promis că nu voi încerca s-o schimb. Prezenţa ei mă stimulează. Are din belşug simţul umorului. Dar mai presus de orice este un spirit liber şi independent. Singurul lucru care poate deveni obositor după un timp este sminteala cu dansul. Săptămîna asta am ieşit în fiecare seară şi am stat pînă la două sau trei noaptea. Mi-a cam scăzut energia.
Nu e vorba de dragoste — dar Fay este importantă pentru mine. Mă surprind asteptînd să-i aud paşii pe coridor de cîte ori a fost plecată.
Charlie a încetat să ne mai pîndească.

5 iulie —

I-am dedicat primul meu concert pentru pian. Fay a fost încîntată de ideea dedicaţiei, dar nu cred că i-a plăcut într-adevăr concertul. Se vede că nu poţi găsi tot ce-ai dori într-o singură femeie. Un argument în plus pentru poligamie.
Lucrul important este că Fay e vioaie şi are inimă bună. Am aflat astăzi de ce a rămas fără bani atît de devreme luna asta. Cu o săptămînă înainte de a mă întîlni s-a împrietenit cu o fată pe care a găsit-o la Stardust Ballroom. Cînd fata i-a spus că n-are pe nimeni în oraş, că e lefteră şi că n-are unde dormi, Fay a invitat-o să stea la ea. După două zile, fata a găsit cei două sute treizeci şi doi de dolari pe care Fay îi ţinea într-un sertar şi a dispărut cu banii. Fay n-a reclamat-o la poliţie şi de altfel — aşa cum şi-a dat seama —• nici nu-i ştia numele de familie.
„La ce-ar fi folosit să reclam la poliţie?" m-a întrebat. „Vreau să zic că amărîta asta avea mare nevoie de bani dacă a făcut aşa ceva. N-am să-i distrug viaţa pentru cîteva sute de dolari. Nu sînt nici eu bogată, dar nu vreau să-i pun pielea-n băţ — dacă înţelegi ce vreau să spun."
Ştiam ce vrea să spună.
Niciodată n-am întîlnit pe cineva atît de deschis şi de încrezător ca Fay. Este ceea ce îmi trebuie cel mai mult acum. Am tînjit tot timpul după un contact omenesc simplu.

8 iulie —

Nu prea mai am timp pentru lucru între tropăiala de fiecare noapte prin cluburi şi mahmureala dimineţilor. Doar cu ajutorul aspirinei şi al unei fierturi pe care mi-a pregătit-o Fay am putut termina analiza lingvistică a verbului în limba urdu pe care am expediat-o la International Linguistics Bulle-tin. Lucrarea mea îi va trimite pe lingvişti înapoi în India cu reportofoanele lor, pentru că subminează suprastructura critică a metodologiei lor.
Nu mă pot împiedica să-i admir pe lingviştii structuralişti care au creat doar pentru folosul lor o disciplină lingvistică bazată pe deteriorarea comunicării scrise, încă un caz de oameni care-şi petrec viaţa cercetînd din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin — umplînd volume şi biblioteci cu subtila analiză lingvistică a cuvîntului grohăit. N-ar fi nimic rău într-asta, dar nu trebuie să fie o scuză pentru a distruge stabilitatea limbii.
Alice a sunat azi ca să afle cînd mă întorc la laborator. I-am spus că doream să termin proiectele pe care le începusem şi că speram să obţin de la Fundaţia Welberg autorizaţia pentru studiul meu personal. Are totuşi dreptate — trebuie să mă gîndesc la timp.
Fay vrea să mergem tot mereu la dans. Noaptea trecută am început să bem şi să dansăm la White Horse Club, şi de acolo la Benny's Hideaway, apoi la Pink Slipper... şi după aceea nu-mi mai amintesc în ce locuri, dar ştiu că am dansat pînă eram gata să cad jos. Cred că mi-a crescut toleranţa la alcool, pentru că eram deja bine făcut înainte de apariţia lui Charlie. îmi aduc aminte doar că a făcut un număr imbecil de step pe scena de la Allakazam Club. A adunat mulţi spectatori, pînă cînd patronul ne-a dat afară şi Fay a zis că toată lumea mă socotea un actor excelent şi că tuturor le-a plăcut cum interpretam rolul unui moron.
Ce naiba s-a întîmplat apoi? Ştiu că mă doare spinarea. Am crezut că este din cauza dansului, dar Fay mi-a spus că am căzut de pe blestemata aia de canapea.
Comportarea lui Algernon devine iarăşi dezordonată. Minnie pare speriată de el.

9 iulie —

Azi s-a întîmplat o chestie groaznică. Algernon a muscat-o pe Fay. O prevenisem să nu se joace cu el, dar îi plăcea să-l hrănească. De obicei, cînd venea în camera lui, îşi ridica botul şi alerga spre ea. Azi a fost altfel. Era în partea opusă a cuştii, încolăcit ca un pămătuf alb. Cînd Fay a băgat mîna prin trapă, s-a chircit şi s-a ghemuit într-un colţ. A încercat să-l ademenească deschizînd uşiţa labirintului şi, înainte s-o pot avertiza, a făcut greşeala de a încerca să-l ia în mînă. A musca t-o de degetul mare. Apoi ne-a privit intens pe amîndoi şi a zbughit-o înapoi.
Am găsit-o pe Minnie în celălalt capăt, în cutiuţa pentru recompense. Sîngera dintr-o rană adîncă din piept, dar trăia, în timp ce băgăm mîna s-o scot afară, Algernon s-a repezit la mine. Dinţii i s-au înfipt în mîneca mea şi a rămas agăţat pînă cînd l-am scuturat de acolo.
După aceea s-a liniştit. L-am observat apoi mai bine de-o oră. Pare apatic şi zăpăcit, şi deşi învaţă să rezolve probleme noi fără răsplată externă, acţiunea lui este neobişnuită, în locul mişcărilor prudente şi hotărîte prin coridoarele labirintului, gesturile lui sînt pripite şi necontrolate. Iar şi iar dă colţul prea repede şi se aruncă într-o barieră. Toată comportarea lui lasă impresia ciudată că este pradă unei presiuni extraordinare.
Ezit să mă pronunţ pe loc. Ar putea fi mai multe lucruri. Dar acum trebuie să-l duc înapoi la laborator. Chiar dacă n-am nici o veste de la Fundaţie cu privire la propunerea mea, îl voi suna pe Nemur mane dimineaţă.

RAPORT DE PROGRES 15

12 iulie —

Nemur, Strauss, Burt şi alţi cîţiva dintre cei care lucraseră la proiect mă aşteptau la departamentul de psihologie. Au încercat să-mi dea impresia că sînt binevenit, dar îmi puteam da seama cît de dornic era Burt să-l ia pe Algernon şi i l-am predat. Nimeni nu vorbea, dar ştiam că Nemur nu mă va ierta prea curînd pentru că am trecut peste capul lui luînd legătura cu Fundaţia. Fusese însă necesar. înainte de a mă întoarce la Beekman, trebuia să fiu sigur că mi se va permite să încep un studiu independent al proiectului. Ar fi fost o pierdere de timp prea mare dacă as fi fost obligat să-i dau socoteală lui Nemur pentru tot ce fac.
Fusese informat despre hotărîrea Fundaţiei şi primirea lui era rece şi formală. Mi-a întins mîna, dar nu zîmbea. „Charlie", mi-a zis, „tuturora ne pare bine că te-ai întors şi că vei lucra cu noi. A sunat Jayson şi mi-a spus că Fundaţia te va pune să lucrezi la proiect. Echipa asta şi laboratorul îţi stau la dispoziţie. Centrul de calculatoare ne-a asigurat că lucrările tale vor avea prioritate — şi sigur că dacă pot fi şi eu de folos..."
Făcea tot ce putea ca să fie cordial, dar i se citea pe faţă că era sceptic. La urma urmei, ce experienţă aveam eu în psihologia experimentală? Ce ştiam eu despre tehnicile pentru dezvoltarea cărora sacrificase atîţia ani? Dar, cum spuneam, părea cordial şi dispus să renunţe la judecarea mea. Nici n-ar putea face prea mult acum. Dacă nu reuşesc să ajung la o explicaţie pentru comportarea lui Algernon, munca lui se duce de rîpă, dar dacă rezolv problema vor fi toţi alături de mine.
Am intrat în laboratorul unde Burt îl urmărea pe Algernon în una dintre cutiile cu probleme multiple. A oftat şi a clătinat din cap. „A uitat multe lucruri. Cele mai multe din reacţiile lui complexe s-au şters. Rezolvă problemele la un nivel mult mai primitiv decît m-aş fi aşteptat."
„în ce fel?" am întrebat.
„Păi, înainte era în stare să calculeze scheme simple — de exemplu, pentru traseul ăsta cu uşi false, fiecare a doua uşă, fiecare a treia, sau numai uşile roşii sau cele verzi — dar acum a făcut de trei ori traseul şi încă mai foloseşte încercarea şi greşeala."
„Ar putea fi din cauza lipsei lui îndelungate din laborator?"
„S-ar putea. II vom lăsa să se obişnuiască din nou aici şi vom vedea cum va lucra mîine."
Fusesem de multe ori în laborator, dar acum eram acolo pentru a învăţa tot ceea ce putea să-mi fie de folos. Trebuia să-mi însuşesc în cîteva zile procedurile învăţate de ceilalţi în cîţiva ani. Timp de patru ore am trecut împreună cu Burt prin toate secţiile laboratorului, încercînd să capăt o imagine de ansamblu. După ce am parcurs totul am observat o uşă pe care n-o deschisesem încă.
„Ce este acolo?"
„Congelatorul şi crematoriul." A împins uşa masivă şi a aprins lumina. „Congelăm totdeauna specimenele noastre înainte de a le băga în crematoriu.
Dacă oprim descompunerea mirosul este mai scăzut." S-a întors să plece, dar eu am rămas o clipă acolo.
„Nu pe Algernon", am zis. „Uite ce e... dacă şi ... cînd... nu vreau să fie azvîrlit acolo. Mă voi ocupa eu de el". N-a rîs. A dat doar din cap. Nemur îi spusese că de-acum încolo puteam căpăta orice doresc.
Obstacolul era timpul. Ca să aflu ţoale răspunsurile de unul singur trebuia să mă apuc imediat de lucru. Am luat liste de cărţi de la Burt şi însemnări de la Strauss şi de la Nemur. în timp ce ieşeam din laborator, mi-a venit o idee ciudată.
„Spune-mi, te rog", l-am întrebat pe Nemur, „am aruncat o privire asupra crematoriului pentru animalele de experienţă. Ce planuri aţi făcut în ceea ce mă priveşte?"
întrebarea mea l-a uluit. „Ce vrei să spui cu asta?"
„Sînt sigur că de la bun început aţi prevăzut măsuri pentru toate situaţiile posibile. Deci, ce se întîm-plă cu mine?"
Văzînd că tace, am insistat: „Am dreptul să ştiu tot ce are legătură cu experimentul, şi asta cuprinde şi viitorul meu."
„Nu există nici un motiv ca să nu ştii." A făcut o pauză şi a aprins o ţigară care era deja aprinsă, „înţelegi, cu siguranţă, că de la început am avut cele mai mari speranţe că rezultatul va fi permanent, şi încă avem... sigur că avem ..."
„Sînt convins", am zis.
„Evident, arunci cînd te-am preluat pentru această experienţă ne-am luat o responsabilitate serioasă. Nu ştiu cît îţi aminteşti sau cît ai reconstituit din împrejurările de la începutul proiectului, dar noi am încercat să-ţi arătăm că exista o posibilitate destul de mare ca rezultatul să fie doar temporar."
„Am notat asta în rapoartele mele de progres, la vremea respectivă", am încuviinţat, „deşi pe-atunci nu înţelegeam ce voiaţi să spuneţi. Dar nu asta e problema, fiindcă acum ştiu despre ce e vorba".
„Am hotărît să acceptăm riscul ăsta cu tine", a continuat, „pentru că am considerat că era puţin probabil să-ţi producem un neajuns serios şi că era foarte probabil să facem un lucru bun pentru tine."
„Nu trebuie să vă justificaţi."
„Dar îţi dai seama că trebuia să obţinem acordul cuiva din familia apropiată. Nu erai competent să-ţi dai singur acordul."
„Ştiu toate lucrurile astea. Vorbiţi despre sora mea, Norma. Am citit în ziare. Din ce-mi amintesc despre ea, cred că v-ar fi dat acordul pentru execuţia mea."
A ridicat din sprîncene, dar nu s-a legat de spusele mele. „Aşa cum i-am spus, în cazul cînd experienţa n-ar fi reuşit, nu mai puteam să te trimitem înapoi la brutărie sau în camera aceea din care veneai."
„De ce nu?"
„în primul rînd, pentru că s-ar fi putut să nu mai fii acelaşi om. Chirurgia şi injecţiile cu hormoni ar fi putut avea efecte care să nu apară imediat, încercările prin care ai trecut după operaţie ar fi putut să lase urme. Vreau să spun, posibile tulburări emoţionale care să complice întîrzierea mintală; ai fi putut să nu mai ai aceeaşi personalitate ..."
„Grozav. Ca şi cum nu era destul să port o singură cruce."
„în al doilea rînd, nu se poate şti dacă te-ai fi întors la acelaşi nivel mintal. Ar fi putut să fie o re-gresie pînă la un nivel de funcţionare încă mai primitiv."
îmi punea în faţă cel mai mare rău posibil — des-cărcîndu-şi cugetul de povară. „Ar fi bine să ştiu totul", am zis, „cît mai sînt în situaţia de a avea ceva de spus. Ce planuri aţi făcut pentru mine?"
A ridicat din umeri. „Fundaţia a aranjat să fii trimis la Azilul de stat şi la Şcoala profesională Warren."
„Pe dracu!"
„O parte din înţelegerea cu sora ta a fost că taxele pentru azil vor fi plătite de către Fundaţie, şi că vei primi în plus un venit lunar regulat pentru nevoile tale personale pe tot restul vieţii."
„Dar de ce acolo? Am fost totdeauna capabil să-mi port singur de grijă în afara azilului, chiar cînd m-au internat acolo, după moartea Unchiului Herman. Donner a reuşit să mă scoată imediat, ca să lucrez şi să trăiesc în libertate. De ce trebuie să mă întorc acolo?"
„Dacă poţi să-ţi porţi singur de grijă, nu va trebui să stai la Warren. Cazurilor mai puţin grave li se permite să nu locuiască la azil. Dar trebuia să ne asigurăm că vor fi luate măsuri pentru tine — în orice eventualitate."
Era adevărat. Nu aveam de ce să mă plîng. Se gîn-diseră la toate. Era logic să ajung la Warren — congelatorul în care urma să fiu pus la păstrare pentru restul vieţii mele.
„Cel puţin nu este un crematoriu."
„Ce?"
„N-are importanţă. O glumă care mă priveşte." Apoi m-am gîndit la ceva. „Spuneţi-mi, este posibilă vizitarea azilului, vreau să spun dacă poate să meargă cineva şi să vadă cum e acolo, ca un vizitator oarecare?"
„Da, cred că este mereu lume care se duce acolo — se obişnuiesc vizite pentru informare în vederea popularizării instituţiei. De ce?"
„Pentru că as vrea să văd şi eu. Trebuie să aflu ce se va întimpla, atît timp cît sînt încă stăpîn pe mine şi mai pot lua măsuri. Vedeţi dacă se poate aranja — cît de curînd."
Puteam vedea că îl deranjează ideea mea de a vizita Azilul Warren. Ca şi cum mi-aş fi comandat un sicriu în care să mă aşez înainte de a fi mort. Dar nu-l pot învinovăţi, pentru că de fapt nu realizează că din moment ce am aflat cine sînt — semnificaţia întregii mele existenţe presupune cunoaşterea posibilului meu viitor ca şi a trecutului. Să ştiu încotro mă îndrept, tot aşa cum ştiu de unde vin. Cu toate că ştim că sfîrşitul labirintului înseamnă moarte (ceva ce n-am ştiut totdeauna — pentru că nu cu mult timp în urmă adolescentul din mine credea că moartea este numai pentru alţii), văd acum că poteca pe care am ales-o prin labirintul acela mă face să fiu ceea ce sînt. Nu sînt doar un obiect, ci şi un fel de a exista — unul din multe —, şi cunoaşterea căilor pe care am mers şi a celor pe care trebuie să merg de aici înainte mă va ajuta să înţeleg ce se petrece cu mine.
în seara aceea şi în cîteva din zilele următoare m-am cufundat în texte de psihologie: clinică, personalitate, psihometrie, educaţie, psihologie experimentală, psihologie animală, psihologie fiziologică, comportament, gestalt, analitic, funcţional, dinamic, organismic, şi tot restul facţiunilor vechi şi modeme, scoli şi sisteme de gîndire. Mă deprimă faptul că atît de multe idei dintre cele pe care psihologii noştri îşi bazează convingerile despre inteligenţa umană, memorie şi educaţie sînt doar nişte iluzii.
Fay ar vrea să viziteze laboratorul, dar i-am spus că n-ar fi bine. Tot ce mi-ar mai lipsi acum este ca Fay să dea cu nasul de Alice. Am destule griji şi fără asta.

RAPORT DE PROGRES 16

14 iulie —

N-a fost o zi potrivită pentru vizita la Warren — cer cenuşiu şi burniţă — şi poate că asta este cauza deprimării care mă apucă de cîte ori mă gîndesc la azil. Sau poate că mă înşel singur şi ceea ce m-a necăjit a fost ideea că as putea fi trimis acolo. Am împrumutat maşina lui Burt. Alice voia să meargă şi ea, dar trebuia să văd de unul singur ce este acolo. Fay nu ştia nimic.
Am făcut o oră şi jumătate pînă la aşezarea rurală Warren, în Long Island, şi am găsit cu uşurinţă ce căutam: un teren cu clădiri mohorîte şi împrăştiate, dezvăluindu-se restului lumii doar prin intrarea mărginită de doi stîlpi de beton dintre care începea o sosea îngustă. Pe unul din stîlpi — o placă de alamă bine lustruită cu denumirea Azilul de stat şi Şcoala profesională Warren.
Semnul de circulaţie indica 15 mile pe oră, astfel încît am mers încet pe lîngă corpurile de clădiri, uitîndu-mă după birourile administraţiei.
A apărut un tractor care traversa o pajişte în direcţia mea; în spatele omului de la volan mai erau atîr-naţi încă doi. Am scos capul pe geam şi am întrebat: „Puteţi să-mi spuneţi unde este biroul dlui Wins-low?"
Şoferul a oprit tractorul şi a arătat spre stînga şi înainte. „Spitalul Principal. Faceţi stînga şi apoi drept înainte."
Nu m-am putut împiedica să-l remarc pe tînărul care stătea în spate, agăţat de o bară. Era neras şi avea pe faţă urma unui surîs gol. Pe cap purta o pălărie de marinar cu borul tras peste ochi, copilăreşte, ca să se ferească de lumină, deşi nu era soare. I-am surprins o clipă privirea — ochii mari, întrebători —, dar a trebuit să mă uit în altă parte. Cînd a pornit iarăşi tractorul, am putut să văd în retrovizor că se uita după mine, curios. M-a indispus... fiindcă îmi amintea de Charlie.
M-a surprins tinereţea psihologului-şef, un bărbat subţire, înalt, cu o faţă obosită. Dar siguranţa din privirea ochilor lui albaştri sugera o forţă neaşteptată contrastînd cu expresia lui tinerească.
M-a condus cu maşina lui pe aleile dintre clădiri şi mi-a arătat sala de distracţii, spitalul, şcoala, birourile administraţiei şi cele două clădiri de cărămidă cu cîte două etaje pe care le numea vile şi în care locuiau pacienţii.
„Am văzut că Warren nu este îngrădit."
„Nu, doar o poartă la intrare şi garduri vii din tufişuri care să oprească privirile indiscrete ale amatorilor de curiozităţi."
„Dar cum îi reţineţi... pe ei... să nu se rătăcească pe afară... să nu părăsească instituţia?"
A ridicat din umeri şi a zîmbit. „De fapt, nu putem. Unii se mai rătăcesc pe afară, dar cei mai mulţi se întorc."
„Nu vă duceţi după ei, să-i căutaţi?"
M-a privit ca şi cum ar fi încercat să-şi închipuie ce anume ascundea întrebarea mea. „Nu. Dacă dau de necaz, aflăm curînd de la lumea din oraş — sau îi aduce poliţia înapoi."
„Şi dacă nu?"
„Dacă nu mai auzim nimic despre ei, sau de la ei, presupunem că şi-au aranjat într-un fel situaţia în afară. Trebuie să înţelegeţi, dle Gordon, aceasta nu este o închisoare. Statul ne cere să facem toate eforturile rezonabile ca să ne recuperăm pacienţii, dar nu sîntem dotaţi cu mijloacele necesare pentru a supraveghea permanent patru mii de persoane. Cei care reuşesc să plece sînt toţi de tipul moronului superior — dar nu prea mai primim multe cazuri de felul ăsta. Acum ne vin mai ales cei cu defecte cerebrale, care necesită o îngrijire permanentă sub pază — dar moronii superiori pot să circule în libertate şi după o săptămînă sau două pe-afară, cei mai mulţi se întorc, fiindcă nu găsesc nimic potrivit pentru ei
pe-acolo. Lumea nu-i vrea şi ei află curînd lucrul ăsta."
Am ieşit din maşină şi am luat-o pe jos pînă la una dintre vile. înăuntru, pereţii erau acoperiţi cu faianţă albă şi toată clădirea mirosea puternic a dezinfectant. Vestibulul de la primul etaj dădea spre sala de recreaţie, unde se aflau peste şaptezeci şi cinci de băieţi aşezaţi pe scaune, aşteptînd clopoţelul să sune pentru masa de prînz. Privirea mi s-a oprit imediat asupra unuia dintre băieţii mai mari, care stătea pe scaun într-un colţ şi care ţinea în braţe şi legăna un băiat mai tînăr, de vreo paisprezece sau cincisprezece ani. După ce am intrat, toţi şi-au întors privirile către noi, iar cîţiva mai îndrăzneţi s-au apropiat şi s-au zgîit la mine.
„Nu-i băga în seamă", a zis, văzîndu-mi faţa, „nu-ţi fac nimic."
A venit spre noi femeia care răspundea de etaj, o persoană osoasă, arătoasă, cu mînecile bluzei suflecate şi cu un sorţ din pînză de blugi peste o fustă albă bine apretată. îi atîrna de brîu un inel cu chei care zăngăneau la orice mişcare, şi numai cînd a întors capul am văzut că avea pe partea stingă a feţei o pată mare din naştere, de culoarea vinului roşu.
„Nu aşteptam să vină cineva astăzi, Ray", a zis. „De obicei joi este ziua în care-mi aduci vizitatori."
„Thelma, acesta este dl Cordon, de la Universitatea Beekman. Vrea doar să arunce o privire pe-aici şi să-şi facă o idee despre munca noastră. Ştiam că n-o să te deranjeze, Thelma. Orice 7.i este binevenită pentru tine."
„Da", a zis ea rîzînd zgomotos, „dar miercuri e ziua cînd întoarcem saltelele. Joia miroase mult mai bine pe-aici."
Am observat că se plasa mereu în stingă mea, ca să nu-i văd pata de pe fată. M-a dus pe rînd prin dormitor, spălătorie, prin cămările cu provizii şi sala de mese, în care totul era acum pregătit în aşteptarea mîncării distribuite de cantina centrală. Zîmbea în timp ce vorbea, iar expresia ei şi părul strîns grămadă într-un coc în vîrful capului o făceau să semene cu o dansatoare a lui Lautrec, dar nu m-a privit niciodată direct. Mă întrebam cum ar fi fost să trăiesc aici, supravegheat de ea.
„Sînt destul de cuminţi cei din clădirea asta", a zis. „Dar ştiţi cum e. Trei sute de băieţi — cîte şaptezeci şi cinci pe fiecare etaj — şi noi sîntem doar cinci care vedem de ei. Nu-i uşor să-i stăpîneşti. Dar oricum este mult mai bine decît în vilele cu pacienţi murdari. Personalul de acolo nu rezistă multă vreme. Cu copiii mici nu contează, dar cînd ajung adulţi şi tot nu se pot îngriji singuri, totul poate deveni o mizerie cumplită.
„Păreţi a fi o persoană foarte cumsecade", am zis. „Băieţii sînt norocoşi că vă au ca supraveghetoare."
A rîs cu poftă, arătîndu-şi dinţii albi, dar privind în continuare drept în faţă. „Nici mai bună, nici mai rea decît celelalte. Ţin foarte mult la băieţii mei. Nu-i o treabă uşoară, dar te simţi răsplătit cînd te gîndesti cîtă nevoie au de tine." Zîmbetul a părăsit-o pentru o clipă. „Copiii normali se maturizează prea curînd, încetează să mai aibă nevoie de tine... îşi iau tălpăşiţa... uită că i-ai iubit şi le-ai purtat de grijă. Dar copiii de-aici au nevoie de tot ceea ce le poţi da — toată viaţa lor." A rîs din nou, jenată de gravitatea spuselor ei. „Nu-i uşor să lucrezi aici, dar merită."
Jos, unde ne aştepta Winslow, a sunat clopoţelul şi băieţii au intrat pe rînd în sala de mese. Am observat că băiatul mai mare care-l ţinuse în poală pe cel mai mic îl ducea acum de mînă spre masă.
„O treabă bună", am zis, făcînd semn cu capul spre cei doi.
Winslow a dat şi el din cap. „Cel mare este Jerry şi celălalt e Dusty. Aşa ceva se vede des pe-aici. Cînd nu este nimeni prin preajmă care să aibă timp de ei, uneori au destulă intuiţie ca să caute unul la celălalt un contact uman şi un pic de afecţiune."
In timp ce treceam pe lingă una din celelalte case în drumul nostru spre şcoală am auzit un urlet urmat de gemete, preluate apoi şi repetate de alte două sau trei voci. Erau zăbrele la ferestre.
Pentru prima oară în acea dimineaţă Winslow părea jenat. „Vilă cu pază specială", a explicat, „întîr-ziaţi cu dezordini emoţionale. Dacă există vreun risc să devină periculoşi pentru alţii sau chiar pentru ei înşişi, îi punem în Vila K. Permanent sub cheie."
„Pacienţi cu dezordini emoţionale aici? N-ar trebui să stea în spitale de psihiatrie?"
„Sigur", a zis, „dar este un lucru greu de controlat. Unii, cei care sînt în pragul dezordinii emoţionale, nu se prăbuşesc decît după ce au stat un timp aici. Alţii au fost trimişi la azil de judecători şi sîntem obligaţi să-i primim chiar dacă nu avem loc pentru ei. Adevărata problemă este că nicăieri nu mai e loc pentru nimeni. Ştiţi cîţi sînt pe listele noastre de aşteptare? O mie patru sute. Şi poate că vom avea loc pentru douăzeci şi cinci sau treizeci dintre ei pînă la sfîrsitul anului."
„Unde se află acum cei o mie patru sute?"
„Acasă. Afară, aşteptînd un loc vacant aici sau în altă instituţie. Vedeţi, problema noastră cu locurile nu este aceeaşi cu cea a spitalelor supraaglomerate. Pacienţii noştri vin de regulă ca să rămînă aici pentru tot restul vieţii lor."
în timp ce ajungeam la noua clădire cu un singur etaj a şcolii, făcută din sticlă şi beton, cu ferestre mari, încercam să mă închipui pe mine însumi ca pe un pacient umblînd pe coridoarele acelea. Mă vedeam pe la mijlocul unui şir de bărbaţi şi băieţi aşteptînd să intre într-o sală de clasă. Poate c-aş fi unul din cei care împing un cărucior în care se află alt băiat, sau unul din cei care duc pe cineva de mînă, sau unul care strînge în braţe un băiat mai mic.
într-una din clasele de tîmplărie, unde un grup de băieţi mai mari făceau bănci sub supravegherea unui maistru, s-au adunat în jurul nostru, privin-du-mă curioşi. Maistrul a pus jos ferăstrăul şi s-a îndreptat spre noi.
„Este dl Cordon de la Universitatea Beekman", a spus Winslow. „Doreşte să arunce o privire pe-aici. Se gîndeşte să cumpere instituţia."
Maistrul a ris şi le-a făcut elevilor semne cu mîna. „Ei, dacă o c-cumpără, t-trebuie să n-ne ia şi p-pe noi. Şi t-trebuie să n-ne aducă l-lemn mai mult ca s-s-a-vem ce lucra."
în timp ce-mi arăta atelierul, am observat cît de liniştiţi erau băieţii, îşi vedeau de treburile lor, netezind cu glaspapir şi lăcuind băncile terminate, dar nu vorbeau deloc.
„Ăştia sînt b-băieţii mei t-tăcuţi, ştiţi dumneavoastră", a zis, ca şi cum ar fi perceput întrebarea mea tăcută. „S-surdo-m-muţi."
„Avem aici o sută şase", a explicat Winslow. „Este un studiu special sponsorizat de guvernul federal."
Nu-ţi vine să crezi! Cît de puţin le fusese dat faţă de alte fiinţe omeneşti, întîrziaţi mintal, surzi, muţi, şi totuşi cît zel depuneau în şlefuirea acelor bănci.
Unul dintre băieţi, cel care strîngea un bloc de lemn într-o menghină, s-a oprit din lucru, l-a bătut uşor pe braţ pe Winslow şi i-a făcut semn cu mîna spre un loc unde erau puse la uscat pe rafturi nişte obiecte terminate. Băiatul a arătat cu degetul un piedestal de lampă aşezat pe raftul al doilea şi apoi s-a arătat pe el însuşi. Era un lucru prost făcut, instabil, cu dîre de mastic şi acoperit cu un strat gros şi inegal de lac. Wmslow şi educatorul l-au lăudat cu entuziasm şi băiatul a zîmbit cu mîndrie şi s-a uitat la mine, aş-teptîndu-se să-l laud şi eu.
„Da", am zis, exagerînd cu mişcările gurii, „foarte bine... foarte frumos." Am spus-o fiindcă avea nevoie, dar am simţit că sînt ipocrit. Băiatul mi-a zîmbit şi înainte de a se întoarce la locul lui a venit la mine şi mi-a atins braţul ca un fel de a spune la revedere. Asta mi-a luat graiul şi am reuşit doar cu mare greutate să-mi stăpînesc emoţiile pînă cînd am ajuns din nou în coridor.
Directorul scolii era o doamnă scundă, durdulie, mămoasă, care m-a aşezat în faţa unui grafic cu scris elegant, care arăta diferitele tipuri de pacienţi, numărul de aptitudini corespunzător fiecărei categorii şi subiectele pe care le învăţau.
„Desigur", îmi explica ea, „acum nu mai primim prea mulţi din cei cu I.Q. superior. De cei cu I.Q şaizeci şi şaptezeci se ocupă tot mai mult şcolile publice, în clase speciale, dar există şi spaţii comunitare unde sînt îngrijiţi. Cei mai mulţi care mai vin aici sînt capabili să locuiască afară, în cămine de adopţie, în pensiuni, şi să execute munci simple în gospodării agricole sau să fie folosiţi ca oameni de serviciu în fabrici sau spălătorii ..."
„Sau brutării", am sugerat eu.
S-a încruntat. „Da, cred că ar putea face şi asta. Ştiţi, noi împărţim copiii (le spun tuturora copii, indiferent de vîrstă, aici sînt toţi copii), îi împărţim în curaţi şi murdari. Este mult mai uşor pentru administratorii clădirilor să-i ţină pe cei din fiecare categorie împreună, în acelaşi loc. Unii dintre cei murdari reprezintă cazuri cu leziuni cerebrale severe, sînt ţinuţi în paturi cu plase laterale şi vor fi îngrijiţi în felul acesta tot restul vieţii lor..."
„Sau pînă cînd ştiinţa va găsi un mijloc pentru a-i ajuta."
A zîmbit. „Mă tem că nu mai pot fi ajutaţi."
„Oricine mai poate fi ajutat."
M-a privit atent, cu îndoială. „Da, da, sigur, aveţi dreptate. Trebuie să ne păstrăm speranţa."
O enervam. Gîndul că aş fi putut şi eu să fiu adus înapoi aici ca unul dintre copiii ei mă făcea să zîm-besc. Aş fi fost unul din cei curaţi sau nu?
Ajuns înapoi în biroul lui Winslow, am băut o cafea şi mi-a vorbit despre munca lui. „Este un loc bun", a zis. „Nu avem psihiatri în personalul nostru — doar un consultant din afară care vine o dată la două săptămîni. Dar e bine şi aşa. Toţi membrii echipei de psihologi sînt devotaţi profesiunii lor. Aş fi putut angaja un psihiatru, dar cu banii pe care i-as fi plătit pot angaja doi psihologi — oameni care nu se tem să dăruiască o parte din ei pacienţilor noştri."
„Ce înţelegeţi prin «o parte din ei»?"
M-a studiat un moment şi apoi aerul lui obosit a fost străpuns de o sclipire de mînie. „Sînt mulţi care dau bani sau materiale, dar foarte puţini cei care oferă timp şi afecţiune. Asta vreau să spun." Vocea îi devenise aspră şi mi-a arătat cu degetul un biberon gol pe raftul cu cărţi din partea opusă a camerei.
„Vedeţi biberonul acela?"
I-am spus că mă întrebasem ce era cu el din clipa cînd intrasem în cameră.
„Ei bine, cîţi din oamenii pe care-i cunoaşteţi ar accepta să ţină în braţe un adult şi să-l hrănească cu biberonul? Cu riscul de a fi umplut de urină sau de fecale? Păreţi surprins. Nu puteţi pricepe, aşa-i, de la înălţimea turnului de fildeş al cercetării dumneavoastră. Cum aţi putea şti ce înseamnă să fii exclus de la orice fapt omenesc, cum s-a întîmplat cu pacienţii noştri?"
Nu m-am putut opri să nu zîmbesc, şi cred că n-a înţeles, pentru că s-a ridicat de pe scaun şi a terminat brusc convorbirea. Dacă mă voi întoarce să ră-mîn aici, şi află întreaga poveste, sînt sigur că va pricepe. Este genul de om carp poate pricepe.
In timp ce ieşeam cu maşina de la Warren, nici nu ştiam ce să cred. Senzaţia de cenuşiu şi rece mă înconjura — un fel de resemnare. Nu s-a pomenit nimic despre reabilitare, despre vindecare, despre vreo posibilitate de a-i trimite pe oamenii aceştia înapoi în lume. Nimeni nu vorbise despre speranţă. Sentimentul era al unei morţi vii sau, şi mai rău, al unei vieţi care nu fusese niciodată pe de-a-ntregul vie şi conştientă. Suflete vestejite de la început şi condamnate să trăiască încremenite în spaţiul şi timpul fiecărei zile.
Mă întrebam despre toţi, mama-intendentă cu faţa ei pătată cu roşu, maistrul de atelier bîlbîit, directoarea mămoasă, psihologul tinerel cu faţa obosită, şi aş fi vrut să aflu cum îşi găsiseră calea spre locul unde lucrau şi unde se devotau unor minţi tăcute. Ca şi băiatul care-l ţinea în braţe pe cel mai mic, fiecare dintre ei îşi găsise împlinirea dăruind o parte din el celor care aveau mai puţin.
Şi ce mai era acolo care nu-mi fusese arătat?
Aş putea ajunge curînd la Warren, să-mi petrec restul vieţii cu ceilalţi... în aşteptare.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Fri Oct 16, 2009 10:36 pm

25 iulie —

Am amînat o vizită la mama mea. Doresc s-o văd şi nu doresc. Nu înainte de a fi sigur de ceea ce mi se va întîmpla. Să vedem întîi cum merge lucrul meu şi ce descopăr.
Algernon nu mai vrea să alerge prin labirint; i-a scăzut motivaţia generală. Am trecut azi să-l văd şi de data asta se afla acolo şi Strauss. Atît el cît şi Nemur păreau tulburaţi privindu-l pe Burt cum îl hrănea forţat, îmi era nu ştiu cum să văd pufuleţul acela alb legat pe masa de lucru şi pe Burt cum îi băga forţat mîncarea pe gît cu pipeta.
Dacă merge tot aşa, va trebui să începem să-l hrănim prin injecţii. Văzîndu-l pe Algernon cum se foia prins în chingile acelea subţirele, le-am simţit în jurul propriilor mele braţe şi picioare. Am început să mă sufoc şi a trebuit să ies din laborator ca să respir aer curat. Nu trebuie să mă mai identific cu el.
M-am dus la barul Murray's şi am băut cîte ceva. Am chemat-o apoi pe Fay şi ne-am cam cherchelit. Fay este nemulţumită că nu mai ies cu ea la dans şi noaptea trecută s-a supărat şi a plecat de la mine. N-are nici o idee despre munca mea, nici n-o interesează, şi cînd încerc să-i explic nu se sfieste să-şi arate plictiseala. Nu vrea să fie bătută la cap şi nu-i găsesc o vină într-asta. Din cîte văd eu, nu există de-cît trei lucruri care o interesează: dansul, pictura şi sexul. Iar singurul lucru pe care-l avem în comun este sexul, încercările de a-i trezi interesul pentru munca mea sînt stupide. Aşa că se duce fără mine la dans. Mi-a spus că noaptea trecută a visat că venise în apartamentul meu şi dăduse foc tuturor cărţilor şi însemnărilor mele şi că am dansat apoi împreună în jurul flăcărilor. Trebuie să am grijă. Devine posesivă. Am constatat astă-seară că locuinţa mea începe să semene cu apartamentul ei — o mizerie. Trebuie să mai reduc din băutură.

16 iulie —

Alice a întîlnit-o pe Fay. Fusesem îngrijorat de ce s-ar fi întîmplat dacă dădeau una de alta. Alice venea să mă vadă după ce aflase de la Burt despre Algernon. Ştie ce-ar putea însemna şi se simte şi acum responsabilă pentru că a fost prima care m-a încurajat.
Am băut cafele şi am stat de vorbă pînă tîrziu. Ştiam că Fay era la dans la Stardust Ballroom şi nu mă aşteptam să se întoarcă devreme Dar cam pe la două fără un sfert am fost surprinşi de Fay care a apărut fără veste pe scara de incendiu. A bătut în geam, a împins fereastra întredeschisă şi a intrat în cameră în paşi de vals ţinînd în mînă o sticlă.
„Am venit neinvitată la petrecere", a zis. „Mi-am adus băutura personală."
îi spusesem despre Alice că lucrează la proiectul de la Universitate, iar Alice ştia mai demult de Fay — astfel încît întîlnirea nu le-a mirat prea mult. Dar după cîteva secunde în care s-au măsurat din priviri au început să vorbească despre artă şi despre mine, fără să-mi mai acorde nici un pic de atenţie. Se plăceau una pe alta.
„Aduc cafeaua", am zis şi m-am dus la bucătărie ca să le las singure.
Cînd m-am întors, Fay îşi scosese pantofii şi era aşezată pe jos, sorbind gin din sticlă. Explica pentru Alice că, în ceea ce o privea pe ea, nu exista nimic mai folositor corpului uman decît bronzatul la soare, şi că nudismul în grup era soluţia potrivită pentru problemele morale ale omenirii.
Alice rîdea isteric la sugestia că ar trebui să ne alăturăm cu toţii coloniilor de nudişti şi a acceptat paharul pe care i-l turnase Fay.
Am stat de vorbă pînă în zori şi am insistat s-o conduc pe Alice acasă. Cînd a protestat că nu era nevoie, Fay a insistat, zicînd că ar fi nebună să iasă singură pe străzi la ora aceea. Aşa că am coborît şi am oprit un taxi.
„E drăguţă fata asta", a zis Alice în drum spre casă. „Nu ştiu bine de ce. Sinceritatea ei, încrederea ei în oameni, lipsa de egoism..."
Eram de acord.
„Si te iubeşte", a zis Alice.
„Nu. Iubeşte pe toată lumea", am insistat. „Eu sînt doar vecinul de vi/avi."
„Nu eşti îndrăgostit de ea?"
Am clătinat din cap. „Tu eşti singura femeie pe care am iubit-o."
„Hai să nu vorbim despre asta."
„Atunci m-ai lipsit de o sursă importantă de conversaţie."
„Un singur lucru mă îngrijorează la tine, Charlie. Băutura. Am auzit ceva despre mahmurelile alea."
„Spune-i lui Burt să-şi mărginească observaţiile şi rapoartele la datele experimentale. Nu vreau să te monteze împotriva mea. Mă descurc cu băutura."
„Am mai auzit asta."
„Dar niciodată de la mine."
„Este singurul lucru pe care-l am împotriva ei. Te-a învăţat să bei şi să-ţi neglijezi treaba."
„Şi cu asta mă descurc."
„Treaba pe care o faci este importantă acum, Charlie. Nu numai pentru milioane de oameni necunoscuţi, dar şi pentru tine. Charlie, trebuie să rezolvi problema asta şi pentru tine însuţi. Nu lăsa pe nimeni să te lege de mîini."
„Deci acum iese adevărul la iveală", am glumit eu. „Ti-ar plăcea s-o văd cît mai rar."
„N-am spus asta."
„Este ceea ce ai vrut să spui. Dacă interferează cu munca mea trebuie s-o gonesc din viaţa mea."
„Nu. Nu cred că trebuie s-o goneşti, îţi face bine. Ai nevoie de o femeie în preajma ta, cum a fost ea."
„Tu ai fi bună pentru mine."
A întors capul. „Nu în felul ei." M-a privit din nou. „Am venit în noaptea asta pregătită s-o urăsc. Voiam s-o privesc ca pe o tîrfă josnică şi stupidă cu care te-ai încurcat şi aveam planuri mari să intervin şi să te salvez de ea în ciuda voinţei tale. Dar acum, cînd am întilnit-o, realizez că n-am nici un drept s-o judec. Cred că e bună pentru tine. Aşa că m-am dezumflat, îmi place, chiar dacă nu sînt de acord. Dar, pe de altă parte, dacă trebuie să bei cu ea şi să-ţi petreci tot timpul dansînd în cluburi de noapte şi în cabareturi, atunci îţi stă în cale. Şi problema asta doar tu poţi s-o rezolvi."
Am rîs. „încă o problemă?"
„Oare-ai să-i faci faţă? Eşti implicat adînc în legătura asta cu ea. îmi dau seama."
„Nu chiar atît de adînc."
„I-ai spus despre tine?"
„Nu."
Aproape imperceptibil, am simţit-o cum se relaxează. Dacă Fay nu aflase secretul meu însemna că nu mă angajasem total faţă de ea. Amîndoi ştiam că, oricît de admirabilă era, Fay n-ar fi înţeles niciodată.
„Aveam nevoie de ea", am zis, „şi într-un fel şi ea avea nevoie de mine; locuind acolo, unul vizavi de celălalt, era comod, asta-i tot. Dar n-aş numi asta iubire — nu-i acelaşi lucru ca între noi."
Si-a privit mîinile şi s-a încruntat. „Nu sînt deloc sigură că ştiu ce există între noi."
„Ceva atît de profund şi însemnat încît Charlie cel dinăuntrul meu este îngrozit ori de cîte ori mi se iveşte ocazia să fac dragoste cu tine."
„Si cu ea nu?"
Am ridicat din umeri. „Din cauza asta ştiu că pentru mine ea nu este ceva important. Nu înseamnă destul ca să-l facă pe Charlie să intre în panică."
A rîs. „Grozav! Şi al naibii de ironic. Cînd vorbeşti aşa despre el, îl urăsc, pentru că se aşază de-a curmezişul între noi. Crezi că vreodată te va lăsa să... ne va lăsa..."
„Nu ştiu. Dar sper că da."
Am lăsat-o la uşă. Ne-am strîns mîinile, şi totuşi, ciudat, era ceva mai apropiat şi mai intim decît o îmbrăţişare.
M-am dus acasă şi am făcut dragoste cu Fay, dar rămîneam cu gîndul la Alice.

27 iulie —

Lucrez zi şi noapte. Am pus un pat de campanie în laborator, deşi Fay a protestat. A devenit prea posesivă şi prea iritată de munca mea. Cred că mai degrabă ar tolera o altă femeie decît absorbţia mea completă în ceva ce nu poate urmări. Mi-era frică să nu ajungem aici, dar acum nu mai am răbdare cu ea. Sînt gelos pe orice clipă petrecută în afara lucrului — enervat de oricine care încearcă să-mi fure din timp.
Deşi cea mai mare parte din ceea ce scriu sînt note pe care le ţin într-o mapă separată, din cînd în cînd trebuie, pur şi simplu din cauza obişnuinţei, să-mi aştern pe hîrtie stările sufleteşti şi gîndurile.
Calculul inteligenţei este un studiu fascinant, într-un fel, este problema cu care am fost confruntat toată viaţa. Aici este locul în care pot pune în aplicare toate cunoştinţele pe care le-am dobîndit.
Timpul capătă acum o altă dimensiune — muncă şi concentrare în căutarea unui răspuns. Lumea dimprejur şi trecutul meu par îndepărtate şi deformate, ca şi cum timpul şi spaţiul ar fi din caramel care poate fi întins, încolăcit, răsucit în orice formă. Singurele lucruri reale sînt cuştile şi şoarecii şi echipamentul laboratorului, aici, la etajul patru al clădirii principale.
Nu mai există noapte ori zi. Trebuie să înghesui în cîteva săptămîni cercetări care ar lua o viaţă întreagă. Ştiu că ar trebui să mă odihnesc, dar nu pot s-o fac pînă nu aflu adevărul cu privire la ce se întîmplă.
Alice îmi este acum de mare ajutor, îmi aduce sandvişuri şi cafea, dar nu-mi cere nimic.
Despre percepţia mea: totul este precis şi clar, fiecare senzaţie este intensificată şi luminată astfel încît roşul şi galbenul şi albastrul sînt incandescente. Dormitul aici are un efect ciudat. Mirosurile animalelor de laborator, cîini, maimuţe, şoareci, mă rostogolesc în amintirile mele şi e greu de spus dacă trăiesc o senzaţie nouă ori ceva din trecut. Este imposibil să precizez proporţia dintre amintiri şi ceea ce există aici şi acum — astfel încît se formează un ciudat amestec de amintire şi realitate, de trecut şi de prezent, de răspuns la stimulii înmagazinaţi în centrii creierului meu şi stimulii din această cameră. Este ca şi cum toate lucrurile pe care le-am învăţat s-au contopit într-un univers de cristal care se roteşte în faţa mea astfel încît îi pot vedea toate faţetele reflectate în explozii fastuoase de lumină...
O maimuţă aşezată în mijlocul cuştii sale, privin-du-mă fix cu ochii cîrpiţi de somn, frecîndu-şi obrajii cu minutele zbîrcite ca de om bătrîn... cii... ciii... ciiiii... şi sărind ca o minge pe reţeaua de sîrmă a cuştii şi de-acolo în sus spre balansoarul pe care stă altă maimuţă, privind mută în gol. Urinînd, defecînd, trăgînd vînturi, privindu-mă fix şi rîzînd... ciiii... ciiiii... ciiiii...
Şi sărind din loc în loc, salt, zbor, în sus, în jos, de jur-împrejur, îşi ia avînt şi caută să apuce coada celeilalte maimuţe, cea care stă pe balansoar, dar care-şi mişcă necontenit şi calm coada, sfichiuind aerul, fe-rind-o de minutele care vor s-o agate. Maimuţă drăguţă... maimuţă frumoasă... cu ochii mari şi coada ca un şfichi. Pot să-i dau o alună?... Nu, omul ăla o să facă scandal. Semnul acela spune că n-ai voie să hrăneşti animalele. Ăsta-i un cimpanzeu. Pot să-l mîngîi? Nu. Vreau să-l mîngîi pe cip-a-zeu. Lasă-l în pace, hai să vezi elefanţii.
Afară, gloate de oameni, în lumina soarelui, în haine de primăvară.
Algernon zace în propria lui murdărie, nemişcat, şi mirosurile sînt mai puternice decît oricînd. Şi cu mine ce-i?

28 iulie —

Fay are un nou prieten. Noaptea trecută m-am dus acasă ca să fiu cu ea. Am fost mai întîi la mine să iau o sticlă şi apoi am luat calea scării de incendiu. Din fericire, m-am uitat înăuntru înainte de a intra pe fereastră. Erau împreună pe canapea. Ciudat, dar nu prea-mi pasă. E aproape o uşurare.
M-am întors la laborator să lucrez cu Algernon. Are momente în care iese din starea lui de letargie. Din cînd în cînd, acceptă să facă o cursă în labirintul schimbător, dar cînd nu reuşeşte şi intră înrr-o fundătură reacţionează violent. Cînd am ajuns în laborator, m-am uitat la el. Era vioi şi a venit spre mine ca şi cînd m-ar fi recunoscut. Era dornic de lucru si, cînd l-am lăsat prin trapă pe plasa de sîrmă a labirintului, a luat-o la fugă pe traseul spre cutia cu recompensa. A făcut cu succes două curse. A treia oară a ajuns pe la jumătate, s-a oprit la o intersecţie şi a luat-o, cu mişcări neregulate, pe drumul greşit. Bănuiam ce se va întîmpla şi as fi vrut să-l iau de-acolo înainte de-a pătrunde într-o fundătură. Dar m-am abţinut şi i-am urmărit traseul.
Cînd a constatat că circula pe o cale neobişnuită, a încetinit şi acţiunile lui au devenit dezordonate: start, pauză, întoarcere, iar înainte, iar înapoi, pînă cînd a ajuns în final într-o fundătură care l-a informat printr-un şoc slab că făcuse o greşeală. Atunci, în loc să se întoarcă pentru a găsi o cale alternativă, a început să se mişte în cercuri, chiţăind ca un ac de patefon care zgîrie făgaşurile discului. Se arunca în pereţii labirintului, iar şi iar, sărind, răsucindu-se înapoi şi aruncîndu-se din nou. De două ori şi-a prins gheruţele în plasa de sîrmă de deasupra lui, scoţînd ţipete stridente, frenetice, dîndu-şi apoi drumul pentru a se arunca din nou, în disperare. Pe urmă a încetat şi s-a făcut colăcel ca o bilă albă, compactă.
Cînd l-am scos de-acolo n-a încercat să se descolăcească, rămînînd în starea aceea ca într-o stupoare catatonică. Cînd îi mişcăm capul sau lăbuţele, rămî-nea în noua poziţie, ca şi cum ar fi fost de ceară. L-am pus în cuşca lui şi l-am urmărit pînă ce stupoarea a dispărut şi a început să se mişte normal.
Ce-mi scapă e motivul regresiei lui — este oare un caz special? Sau există vreun principiu general al eşecului care stă la baza întregii proceduri? Trebuie să descopăr regula.
Dacă o găsesc şi dacă astfel se mai adaugă măcar o picătură de informaţie la ceea ce se ştie despre întîr-zierea mintală şi despre posibilităţile de a ajuta şi pe alţii ca mine, voi fi mulţumit. Orice s-ar întîmpla cu mine, voi fi trăit o mie de vieţi normale prin ceea ce am putut să dau altora care încă nu s-au născut.
Este de-ajuns.

31 iulie —

Sînt pe punctul de-a găsi ce caut. Simt ca-i aşa. Toţi cred că mă sinucid mergînd în ritmul ăsta, dar ceea ce nu înţeleg ei este că trăiesc pe un pisc de limpezime şi frumuseţe despre care n-am ştiut niciodată că ar putea exista. Fiecare parte din mine este armonizată cu munca. In timpul zilei mă îmbibă prin toţi porii, iar noaptea — în clipele dinainte de a adormi — ideile explodează în capul meu ca focurile de artificii. Nu există bucurie mai mare ca erupţia soluţiei unei probleme.
Este de necrezut că s-ar putea întîmpla ceva care să-mi răpească această energie clocotitoare, avîntul care însufleţeşte tot ceea ce fac. Este ca şi cum toate cunoştinţele în care m-am scăldat în ultimele luni se contopesc şi mă ridică pe o culme de lumină şi inteligenţă. Frumuseţe, dragoste şi adevăr, adunate într-un singur tot. Asta e bucuria mea. Şi acum, cînd am găsit-o, cum as putea renunţa la ea? Viaţa şi munca sînt cele mai minunate lucruri pe care le poate avea un om. Sînt îndrăgostit de ceea ce fac pentru că soluţia problemei se află chiar aici, în mintea mea, şi cu-rînd — foarte curînd — va izbucni în conştiinţă. Să rezolv această singură problemă. Mă rog lui Dumnezeu să fie răspunsul pe care îl doresc, dar dacă nu este, voi accepta orice răspuns şi voi încerca să fiu recunoscător pentru ce am avut.
Noul prieten pe care-l are Fay este instructor de dans la Stardust Ballroom. Nu pot să-i reproşez nimic, întrucît am atît de puţin timp pentru ea.

11 august —

Fundătură în ultimele două zile. Nimic. Am cotit greşit pe undeva, pentru că primesc răspunsuri la multe întrebări, dar nu şi la cea mai importantă din toate: cum afectează regresia lui Alger-non ipoteza de bază a experimentului?
Din fericire ştiu destul despre procesele mintale ca să nu fiu prea îngrijorat de acest blocaj, în loc de a intra în panică şi de a renunţa (sau, şi mai rău, de a forţa răspunsuri care nu vor veni), trebuie să-mi scot problema din minte pentru un timp şi s-o las să mocnească. Am înaintat cît am putut la nivelul conştientului şi acum este rîndul acelor operaţiuni misterioase care au loc dincolo de conştiinţă. Este inexplicabil cum tot ce am învăţat şi experimentat vine în sprijinul problemei. Forţarea poate duce doar la îngheţarea lucrurilor. Cîte probleme mari au rămas nerezolvate pentru că oamenii nu cunoşteau destul de bine procesul de creaţie sau nu aveau destulă încredere în acesta şi în ei înşişi ca să-şi lase întreaga minte să lucreze?
Aşadar, am hotărî! ieri după-masă să las deoparte lucrul şi să merg la petrecerea-cocktail a dnei Nemur. Era dată în cinstea celor doi membri din conducerea Fundaţiei Welberg care contribuiseră la acordarea subvenţiei pentru proiectul soţului său. Mă gîn-disem s-o iau cu mine pe Fay, dar mi-a spus că avea o întîlnire şi că prefera să meargă la dans.
Am început seara cu cele mai bune intenţii de a fi amabil şi de a-mi face prieteni. Dar în ultimele zile întîmpin unele greutăţi în stabilirea contactelor cu oamenii. Nu ştiu dacă este din cauza mea sau a lor, dar orice încercare de conversaţie se pierde în cîteva minute, după care se ridică barierele. Se tem oare de mine? Sau nu-i interesează discuţiile cu mine?
Am băut un pahar şi m-am apropiat de invitaţi. Erau acolo mici pilcuri de oameni care făceau conversaţie de felul celei de care nu mă pot lipi. în cele din urmă, dna Nemur m-a încolţit şi m-a prezentat lui Hyram Harvey, unul dintre membrii conducerii. Dna Nemur este o femeie atrăgătoare, puţin peste patruzeci de ani, păr blond, puternic machiată şi unghii lungi roşii. L-a luat de braţ pe I larvey. „Cum merge cercetarea?" Dorea să afle
„Conform aşteptărilor, încerc acum să găsesc soluţia unei probleme dificile."
A aprins o ţigară şi mi-a zîmbit. „Ştiu că toată lumea de la proiect vă este recunoscătoare pentru că aţi hotărît să vă puneţi pe treabă şi să daţi o mînă de ajutor. Dar îmi închipui că aţi prefera să lucraţi la ceva care vă aparţine. Trebuie să fie cam plicticos să continui munca altcuiva în loc sa lucrezi la ceva conceput şi creat personal."
Era clar. Nu voia ca Hyram Harvey să uite că soţul ei fusese cel care obţinuse creditul. N-am putut rezista să nu-i întorc mingea. „Dna Nemur, nimeni nu începe ceva într-adevăr nou. Toată lumea clădeşte pe greşelile altor oameni. Nimic nu este cu adevărat original în ştiinţă. Ceea ce contează este contribuţia fiecărui om la suma cunoştinţelor."
„Cu siguranţă", a zis ea, adresîndu-se mai degrabă invitatului mai vîrstnic, decît mie. „Ce păcat că dl Gordon n-a fost prezent mai devreme, ca să ajute la rezolvarea micilor probleme finale." Arîs. „Desigur însă — o, am şi uitat — înainte nu eraţi în situaţia de a face experimente psihologice."
Harvey rîdea şi eu m-am gîndit că era mai bine să stau liniştit. Bertha Nemur nu m-ar fi lăsat să am ultimul cuvînt, iar dacă discuţia ar fi mers mai departe ar fi luat o întorsătură neplăcută.
I-am văzut pe dr Strauss şi pe Burt vorbind cu celălalt om de la Fundaţia Welberg — cu George Raynor. Spunea Strauss: „Problema, dle Raynor, este de a găsi fonduri suficiente pentru a lucra la proiecte de felul acesta, fără obligaţii precise legate de folosirea banilor. Dacă sumele sînt alocate unor scopuri specifice nu mai putem manevra eficient."
Raynor a clătinat din cap şi a fluturat o ţigară groasă de foi către micul grup din jurul său. „Adevărata problemă e să convingi conducerea că acest fel de cercetare are valoare practică."
Strauss a reluat. „Ceea ce voiam să remarc este că aceşti bani sînt destinaţi pentru cercetare. Nimeni nu poate şti dinainte dacă un anume proiect va avea un rezultat folositor. Rezultatele sînt deseori negative. Aflăm că ceva nu este folositor — ceea ce este tot atît de important ca o descoperire pozitivă pentru cel care va merge mai departe. Cel puţin ştie ce nu trebuie să facă."
Apropiindu-mă de grup, am observat-o pe soţia lui Raynor, căreia îi fusesem prezentat mai devreme. Era o femeie frumoasă, cu părul negru, în jur de treizeci de ani. Se uita fix la mine, adică mai degrabă la vîrful capului meu, ca şi cum s-ar fi aşteptat să înmugurească. I-am întors privirea, s-a simţit jenată şi s-a răsucit spre dr Strauss. „Cum este cu proiectul prezent? Prevedeţi că tehnicile acestea vor putea fi aplicate altor întîrziaţi? Este ceva de care lumea se va putea folosi?"
Dr Strauss a ridicat din umeri şi a făcut un semn cu capul spre mine. „Este încă prea devreme pentru a se putea şti. Soţul dumneavoastră ne-a ajutat să-l punem pe Charlie la treabă în cadrul proiectului şi totul depinde de ceea ce va găsi."
„Desigur", a intrat în vorbă dl Raynor, „înţelegem cu toţii nevoia de cercetare pură în domenii ca ale dumneavoastră. Dar imaginea noastră ar cîştiga enorm dacă am putea produce o metodă realmente aplicabilă pentru obţinerea unor rezultate permanente în afara laboratorului, dacă am putea arăta lumii că a ieşit de aici un folos palpabil."
Voiam să vorbesc, dar Strauss, simţind de bună seamă ce aş fi vrut să spun, s-a ridicat şi mi-a pus mîna pe umăr. „Noi toţi cei de la Beekman credem că treaba pe care o face Charlie este foarte importantă. El trebuie să descopere adevărul, oricare ar fi el. Rămîne în sarcina dumneavoastră, a fundaţiilor, comunicarea cu publicul şi educarea societăţii."
A zîmbit celor doi şi m-a luat de lîngă ei.
„Ceea ce voiam să spun eu era cu totul altceva."
„Ştiu", mi-a şoptit, prinzîndu-mă de cot. „Dar vedeam după scînteile din ochii tăi că erai gata să-i faci bucăţele. Şi nu puteam să te las, nu-i aşa?"
„Cred că nu", am aprobat, servindu-mă cu un alt martini.
„Este înţelept din partea ta să bei atît de mult?"
„Nu, dar încerc să mă relaxez şi se pare că n-am nimerit unde trebuia."
„la-o încet!" a zis, „şi nu intra în bucluc astă-seară. Oamenii ăştia nu sînt proşti, îşi dau seama ce crezi despre ei şi, chiar dacă ţie nu-ţi pasă, noi avem nevoie de ei."
I-am făcut un salut cu mîna. „Voi încerca, dar ai face bine s-o ţii la distanţă de mine pe dna Raynor. Am să strig huo! dacă mai dă atîta din fund de faţă cu mine."
„Sst! O să te audă."
„Sst!" l-am imitat eu. „Scuzaţi. Voi rămîne pe scaun aici în colţul meu şi mă voi feri din calea celorlalţi."
Intram în ceaţă, dar vedeam prin ea lumea care mă privea insistent. Cred că bombăneam ceva pentru mine, şi totuşi prea tare. Nu-mi amintesc ce spuneam. După un timp, mi s-a părut că lumea pleca mai devreme decît ar fi trebuit, dar nu le-am dat atenţie pînă ce a apărut în faţa mea Nemur.
„Cine naiba crezi că eşti, ca să te poţi purta în felul ăsta? N-am pomenit în viaţa mea asemenea grosolănie insuportabilă."
M-am ridicat cu greu în picioare. „Bine, dar ce te face să spui asta?"
Strauss încerca să-l reţină, dar el gîfîia şi bolborosea, împroscînd cu reproşuri. „Spun asta pentru că n-ai pic de recunoştinţă şi nici nu înţelegi situaţia. La urma urmei, eşti îndatorat în multe privinţe acestor oameni, dacă nu nouă.
„De cînd trebuie cobaiul să fie recunoscător?" am strigat. „Am servit scopurilor voastre, şi acum încerc să vă îndrept greşelile, aşa încît ce naiba datorez eu cuiva?"
Strauss a încercat să intervină, dar Nemur l-a oprit. „Stai puţin. Vreau să aud asta. Cred că e timpul să avem o explicaţie."
„A băut prea mult", a zis nevastă-sa.
„Nu chiar atît de mult", a pufnit Nemur. „Vorbeşte destul de limpede. Am suportat destule de la el. A pus în primejdie — dacă n-a şi distrus — munca
noastră, iar acum vreau să aud din gura lui ce justificare îşi închipuie că ar avea."
„Las-o baltă", am zis. „De fapt, nici nu vrei să afli adevărul."
„Ba vreau, Charlie. Cel puţin versiunea ta despre adevăr. Vreau să ştiu dacă te simţi recunoscător pentru tot ce s-a făcut pentru tine — pentru aptitudinile pe care le-ai dobîndit, pentru lucrurile pe care le-ai învăţat, pentru experienţele pe care le-ai trăit. Sau poate crezi că ţi-era mai bine înainte?"
„într-un fel, da."
Asta i-a şocat.
„Am învăţat multe în ultimul timp", am zis. „Nu numai despre Charlie Gordon, dar despre viaţă şi oameni, şi am descoperit că nimănui nu-i pasă de Charlie Gordon, fie că este un moron, fie că este un geniu. Aşa că, unde-i deosebirea faţă de ce a fost?"
„Aha", a rîs Nemur. „Te compătimeşti singur. La ce te aşteptai? Experimentul a fost calculat ca să-ţi crească inteligenţa, nu ca să te facă popular. N-am avut nici un control asupra evoluţiei personalităţii tale, şi te-ai transformat, dintr-un tînăr întîrziat dar agreabil, într-un individ arogant, egocentric şi antisocial."
„Problema, dragă profesore, este că voiai pe cineva care să poată fi făcut inteligent, dar care să fie ţinut mai departe în cuşcă şi prezentat ori de cîte ori este nevoie pentru a culege onorurile pe care le cău-tai. Atîta doar că sînt o persoană."
Era mînios şi puteam vedea că nu se hotărăşte dacă să termine cearta sau să încerce încă o dată să mă doboare. „Eşti nedrept, ca de obicei. Ştii foarte bine că ne-am purtat totdeauna bine cu tine — că am făcut tot ce se putea pentru tine."
„Torul în afară de a mă trata ca pe o fiinţă omenească. Te-ai lăudat de atîtea ori că eram un nimic înainte de experienţă, şi ştiu de ce. Fiindcă dacă eu eram un nimic, atunci dumneata ai fi fost responsabil pentru crearea mea şi asta te făcea domnul şi stăpînul meu. Te deranjează că nu-mi arăt recunoştinţa clipă de clipă. Ei bine, poţi sau nu să mă crezi, sînt recunoscător. Dar ceea ce ai făcut pentru mine — fie şi admirabil — nu-ţi dă dreptul să mă tratezi ca pe un animal de experienţă. Acum sînt un individ, şi aşa era şi Charlie înainte de a păşi în laboratorul acela. Se pare că eşti şocat! Da, descoperim pe neaşteptate că am fost întotdeauna o persoană — chiar şi înainte — şi asta contestă părerea dumitale că cineva cu un I.Q. mai mic decît 100 nu merită consideraţie. Profesore Nemur, cred că atunci cînd mă priveşti ai conştiinţa încărcată."
„Am auzit destul. Eşti beat."
„A, nu", l-am asigurat eu. „Pentru că, dacă mă îmbăt, vei vedea un Charlie Gordon total diferit de cel pe care l-ai cunoscut. Da, celălalt Charlie, care umbla prin întuneric, este încă aici cu noi. înăuntrul meu."
„Şi-a ieşit din minţi", a zis dna Nemur. „Vorbeşte ca şi cum ar exista doi Charlie Gordon. Aveţi grijă de el, doctore."
Dr Strauss a clătinat din cap. „Nu. Ştiu ce vrea să spună. Am văzut de curînd în şedinţele de terapie. S-a produs o disociaţie particulară în ultima lună. A avut în mai multe rînduri o percepţie despre sine însuşi ca fiind cel dinaintea experimentului — un individ separai şi distinct care încă funcţionează în conştientul său —, ca şi cum vechiul Charlie s-ar lupta să pună stăpînire pe trup ..."
„Nu! N-am spus niciodată aşa ceva! Nu este o luptă pentru a pune stăpînire. Charlie este acolo, în-tr-adevăr, dar nu se luptă cu mine. Aşteaptă doar. N-a încercat niciodată să preia conducerea sau să mă oprească de la ce voiam să fac." Apoi, amintindu-mi de Alice, am retractat ceva. „Aproape niciodată. Charlie cel umil, modest, cel despre care vorbeaţi adineauri, aşteaptă cu răbdare. Recunosc că îi semăn în cîte-va privinţe, dar umilinţa şi modestia nu se numără printre ele. Am învăţat cît de puţin poţi obţine pur-tîndu-te astfel în lume."
„Ai devenit cinic", a zis Nemur. „Asta-i tot ce a însemnat pentru tine această ocazie. Gemul tău ţi-a distrus încrederea în lume şi în semenii tăi."
„Nu e întru totul adevărat", am zis, calm. „Dar am învăţat că inteligenţa singură nu face două parale. Aici, în universitatea voastră, inteligenţa, educaţia, cunoaşterea au devenit idolii importanţi. Dar ştiu bine că toţi aţi pierdut din vedere un lucru: inteligenţa şi educaţia care n-au fost temperate de afecţiunea umană nu fac nici cît o ceapă degerată."
Am mai luat un martini de pe bufetul din apropiere şi mi-am continuat predica.
„Nu mă înţelegeţi greşit", am zis. „Inteligenţa este unul din cele mai mari daruri ale omului. Dar de prea multe ori căutarea cunoaşterii alungă căutarea dragostei. Am descoperit de unul singur şi altceva, în ultimul timp, şi vă ofer o ipoteză: inteligenţa fără aptitudinea de a dărui şi de a primi afecţiune duce la epuizare mintală şi morală, la nevroză şi, posibil, chiar la psihoză. Şi afirm că preocuparea şi implicarea exclusiv intelectuală care neglijează relaţiile dintre oameni nu poate duce decît la violenţă şi suferinţă." „Cînd eram întîrziat aveam mulţi prieteni. Acum nu mai am nici unul. Sigur, cunosc multă lume. Multă, foarte multă. Dar nu am prieteni adevăraţi. Nu aşa cum aveam la brutărie. Nici un prieten pe lume care să însemne ceva pentru mine şi nici unul pentru care eu să însemn ceva." Am descoperit că începusem să vorbesc neclar, şi aveam un gol în cap.
„Treaba asta nu-i în regulă, aşa-i?" am insistat. „Vreau să zic, ce părere aveţi? Credeţi că este... că este în regulă?"
Strauss s-a apropiat de mine şi m-a apucat de braţ.
„Charlie, poate că ar fi bine să te lungeşti puţin. Ai băut prea mult."
„Ce vă uitaţi cu toţii la mine aşa? Am spus ceva greşit? N-am vrut să spun ceva ce nu era bine."
Auzeam cum mi se umflau vorbele în gură, ca şi cum toată faţa mi-ar fi fost injectată cu novocaină. Eram beat şi nu mă mai puteam controla, în clipa aceea, ca şi cum s-ar fi răsucit un comutator, urmăream scena din uşa sufrageriei şi mă puteam vedea ca pe celălalt Charlie — acolo, lîngă bufet, cu paharul în mînă, cu ochii mari şi îngroziţi.
„Mereu încerc să fac ceea ce trebuie. Mama m-a învăţat întotdeauna să fiu drăguţ cu lumea pentru că zicea că aşa n-ai să intri în bucluc şi o să ai totdeauna mulţi prieteni."
După felul în care se sucea şi se zgîrcea puteam să văd că trebuie să meargă la toaletă. Dumnezeule, nu acolo... faţă de ei. „Scuzaţi-mă, vă rog", a zis, „trebuie să mă duc..." Deşi mă aflam în aburii beţiei, am reuşit cumva să-l fac să se depărteze de ei şi să-l îndrept spre baie.
A ajuns la timp, şi după cîteva secunde eram iarăşi stăpîn pe mine. Mi-am lipit obrazul de perete şi apoi mi-am spălat faţa cu apă rece. Eram încă ameţit, dar ştiam că o să se termine totul cu bine.
Atunci l-am văzut pe Charlie pîndindu-mă prin oglinda din spatele chiuvetei. Nu ştiu cum mi-am dat seama că era Charlie şi nu eu. Ceva în legătură cu privirea lui deprimată şi întrebătoare. Ochii, larg deschişi şi speriaţi, ca şi cum dacă i-aş fi spus o vorbă s-ar fi întors şi s-ar fi scufundat în adîncul lumii din oglindă. Dar n-a fugit. Se holba doar la mine, cu gura căscată, şi-i atîrna falca.
„Hei", am zis, „deci pînă la urmă am ajuns fa-ţă-n faţă."
S-a încruntat, un pic, ca şi cum nu înţelegea ce voiam să-i spun, ca şi cum voia să capete o explicaţie, dar nu ştia cum s-o ceară. Apoi a renunţat şi a zîmbit forţat din colţul gurii.
„Rămîi pe loc acolo, chiar în faţa mea", am strigat la el. „M-am săturat să mă Lot spionezi din uşi şi din locuri întunecoase unde nu te pot ajunge."
Mă privea fix.
„Cine eşti tu, Charlie?"
Nimic, afară de un zîmbet.
Am dat din cap şi a dat şi el.
„Si-atunci ce vrei?"
A ridicat din umeri.
„Haide, haide", am zis, „trebuie să vrei tu ceva. Mă tot urmăreşti..."
Şi-a coborît privirea şi mi-am examinat mîinile ca să văd la ce se uita. „Le vrei înapoi, aşa-i? Vrei să plec de aici ca să poţi reveni şi să fii ce erai înainte. N-ai nici o vină. Este corpul tău şi creierul tău — şi viaţa ta, chiar dacă nu prea ştiai ce să faci cu ea. N-am nici un drept să ţi-o răpesc. Nimeni nu are acest drept. Cine-ar putea spune că lumina mea este mai bună decît întunericul tău? Cine ar putea spune că moartea este preferabilă întunericului tău? Cine sînt eu ca să spun asta?..."
„Dar am să-ţi spun altceva, Charlie." M-am ridicat şi m-am retras din faţa oglinzii. „Nu sînt prietenul tău. Sînt duşmanul tău! N-o să renunţ la inteligenţa mea fără luptă. Nu mă pot întoarce în peştera aceea. Eu nu mai am unde să mă duc acum, Charlie. Aşadar, nu te apropia. Rămîi în inconştientul meu, unde ţi-e locul, şi nu te mai ţine după mine. Nu voi
renunţa — indiferent de ceea ce cred ceilalţi. Oricît de singur aş fi. Voi păstra ce mi-au dat ei şi voi face lucruri mari pentru lume şi pentru oameni ca tine."
în timp ce mă întorceam spre uşă, am avut impresia că întinde mîna către mine. Dar toată afurisita asta de treabă era o prostie. Eram doar beat şi în oglindă era doar propria mea reflexie.
Cînd am ieşit din baie, Strauss a vrut să mă pună într-un taxi. Am insistat că puteam ajunge foarte bine acasă. Tot ce-mi trebuia era puţin aer curat şi nu doream să mă însoţească cineva. Doream să umblu de unul singur.
Mă vedeam pe mine însumi, ce devenisem cu adevărat: aşa cum spusese Nemur. Eram un individ arogant, egocentric. Nu ca Charlie. Eram incapabil să-mi fac prieteni sau să mă gîndesc la alţi oameni şi la problemele lor. Eram interesat numai şi numai de mine însumi, în oglinda aceea m-am văzut, o vreme, cu ochii lui Charlie — m-am privit pe mine însumi şi am văzut ce devenisem de fapt. Şi mi-a fost ruşine.
Cîteva ore mai tîrziu, m-am trezit în faţa clădirii cu apartamente şi am luat-o în sus pe scări, apoi prin coridorul slab luminat. Trecînd prin faţa camerei ei, am văzut că la Fay era lumină şi am făcut un pas spre uşă. Dar chiar cînd eram gata să bat am auzit-o chicotind şi vocea unui bărbat care rîdea.
Era prea tîrziu...
Am intrat fără zgomot în apartament şi am rămas un moment în picioare, pe întuneric, neîndrăznind să mă mişc şi nici măcar să aprind lumina. Stăteam doar acolo şi simţeam vîrtejul din ochii mei.
Ce s-a întîmplat cu mine? De ce sînt atît de singur pe lume?

4.30 — Soluţia mi-a apărut în timp ce moţăiam. Pilit! Totul se potriveşte şi văd ceea ce ar fi trebuit să ştiu de la început. Gata cu somnul. Trebuie să mă întorc la laborator şi să compar soluţia cu rezultatele calculatorului. Asta este, în cele din urmă, fisura experimentului. Am găsit-o.
Si-acum, ce se va întîmpla cu mine?
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Fri Oct 16, 2009 11:16 pm

26 august —

SCRISOARE CĂTRE PROFESORUL NEMUR (copie)

Dragă Profesore Nemur,

Vă trimit într-un plic separat o copie a raportului meu intitulat „Efectul Algernon-Gordon: un studiu asupra structurii şi funcţiei inteligenţei augmentate", care poate fi publicat dacă socotiţi că este cazul,
După cum ştiţi, experienţele mele sînt terminate. Am inclus în raportul meu toate formulele mele, ca şi analizele matematice ale datelor din anexă. Evident, acestea trebuie verificate.
Rezultatele sînt clare. Aspectele mai senzaţionale ale rapidei mele ascensiuni nu pot ascunde faptele. Tehnica de chirurgie şi injectare promovată de dumneata şi dr Strauss trebuie privită ca neavînd, în prezent, decît puţină sau chiar nici o aplicabilitate practică pentru creşterea inteligentei umane.
Reluînd datele asupra lui Algernon se constată că, deşi este încă fizic tînăr, a regresat mintal. Activitatea motorie s-a înrăutăţit; a apărut o reducere generală a funcţiilor glandulare, o pierdere accelerată a coordonării şi sînt indicii puternice de amnezie progresivă.
După cum arăt în raportul meu, atît acestea, cit şi alte sin-droame de deteriorare fizică şi mintală pot fi prezise cu rezultate statistic semnificative prin aplicarea noii mele formule. Deşi stimulul chirurgical la care am fost amîndoi supuşi a avut ca efect intensificarea şi accelerarea tuturor proceselor mintale, fisura, pe care mi-am permis s-o denumesc „Efectul Algernon-Gordon", este extinderea logică a sporirii vitezei inteligenţei în totalitate. Ipoteza probată aici poate fi descrisă simplu în următorii termeni:

INTELIGENTA CRESCUTĂ ARTIFICIAL SE DETERIOREAZĂ CU O VITEZĂ DIRECT PROPORŢIONALĂ CU CANTITATEA CREŞTERII EI.

Atît timp cît mai pot scrie, voi continua să consemnez gîndurile şi ideile inele în aceste rapoarte de progres. Este una dintre puţinele mele plăceri în singurătate şi este cu siguranţă necesar pentru ducerea la bun sfirşit a acestei cercetări. Oricum, după toate indiciile, propria mea deteriorare mintală va fi foarte rapidă.
Mi-am verificat şi reverificat datele de zeci de ori, cu speranţa că voi găsi o eroare, dur cu regret trebuie să spun că rezultatele rămîn în picioare. Totuşi, sînt recunoscător pentru puţinul pe care l adaug la cunoaşterea funcţiei minţii omeneşti şi a legilor care guvernează creşterea artificială a inteligenţei umane.
Icri-seară, dr Strauss spunea că un eşec experimental, o contradovadă a unei teorii pot fi tot atît de importante pentru ştiinţă ca şi un succes. Ştiu acum că este adevărat. Regret, cu toate acestea, că propria mea contribuţie în domeniu se sprijină pe cenuşa muncii acestei echipe şi în special a celor care au făcut atît de mult pentru mine.
Cu sinceritate, al dumitale Charles Gordon
inel.: raport
copie: dr Strauss
Fundaţia Welberg

l septembrie —

Nu trebuie să intru în panică. Vor apărea curînd primele semne ale epuizării combustibilului, instabilitatea emoţională şi pierderea memoriei. Le voi recunoaşte oare la mine? Tot ce pot face acum este să consemnez şi mai departe cît se poate de obiectiv starea mea mintală, avînd în vedere că acest jurnal psihologic va fi primul de felul său, poate şi ultimul.
în dimineaţa asta, Nemur l-a trimis pe Burt cu raportul meu şi datele statistice la Universitatea Halls-ton, pentru ca oamenii cei mai pricepuţi în domeniu să verifice rezultatele mele şi aplicarea formulelor mele. Toată săptămîna trecută, l-au pus pe Burt să revadă experienţele mele şi diagramele metodologice. De fapt, n-ar trebui să mă deranjeze precauţiile lor. La urma urmei, eu sînt doar Charlie-cel-nou-venit şi este greu pentru Nemur să accepte că lucrul meu poate fi mai bun decît al său. A ajuns să creadă în mitul autorităţii sale si, în fond, eu nu fac parte din gaşca lor.
De fapt nici nu-mi mai pasă ce crede Nemur sau oricare altul dintre ei. Nu mai este timp. Lucrarea e terminată, datele sînt adunate şi tot ce rămîne de făcut este să vadă dacă am folosit corect curba cu cifrele lui Algernon pentru prezicerea celor ce se vor întîmpla cu mine.
Alice a plîns cînd i-am spus ştirile. Apoi a fugit. Trebuie s-o conving că n-are nici un motiv să se simtă vinovată.

2 septembrie —•

Pînă acum, nimic precis. Mă mişc în tăcerea unei lumini albe, transparente, împrejurul meu totul este în aşteptare. Visez că sînt singur pe vîrful unui munte, examinînd terenul din jurul meu, verdele şi galbenul, şi soarele deasupra capului, adu-nîndu-mi umbra ca o minge în jurul picioarelor, în timp ce soarele coboară pe cerul după-amiezei, umbra se despoaie şi se întinde spre orizont, lungă şi îngustă şi din ce în ce mai departe în spatele meu...
Vreau să spun din nou aici ceea ce i-am spus deja doctorului Strauss. Nimeni nu este în nici un fel vinovat pentru ce s-a întîmplat. Experimentul a fost pregătit cu grijă, testat îndelung pe animale şi validat statistic. Cînd s-au hotărît să mă folosească pentru prima încercare pe om, aveau siguranţa, în limite rezonabile, că nu exista un pericol fizic. Nu se puteau prevedea capcanele psihologice. Nu vreau să pătimească cineva pentru ce se întîmpla cu mine. Acum, singura întrebare este: Cît mai pot rezista?

15 septembrie —

Nemur spune că rezultatele mele au fost confirmate, înseamnă că fisura este centrală şi pune în discuţie întreaga ipoteză. Ar putea cîndva să apară o cale pentru a depăşi problema, dar timpul acela n-a sosit încă. Am recomandat să nu se mai facă în viitor asemenea teste pe oameni pînă ce lucrurile nu se vor limpezi prin noi cercetări pe animale. Am impresia că direcţia de cercetare cu cele mai multe şanse de succes va aparţine celor care studiază dezechilibrele enzimatice. Ca pentru multe alte lucruri, timpul este factorul-cheie, respectiv viteza cu care se descoperă deficienţele şi viteza cu care se administrează substituenţii hormonali. Mi-ar fi plăcut să dau o mînă de ajutor în zona asta de cercetare, ca şi în cercetarea radioizotopilor ce pot fi folosiţi pentru controlul cortical local, dar acum ştiu că nu voi mai avea timp.

17 septembrie —

Devin tot mai absent. Cînd nu mai pot regăsi lucrurile pe care le-am pus undeva pe biroul meu de la laborator sau în sertare îmi ies din fire şi strig la toată lumea. Primele semne?
Algernon a murit acum două zile. L-am găsit la patru şi jumătate dimineaţa cînd m-am întors în laborator după o hoinăreală pe cheiuri — zăcînd pe o parte, cu labele întinse, într-un colţ al cuştii. Ca şi cum ar fi alergat în somn.
Disecţia mi-a confirmat prezicerile. Creierul lui Algernon scăzuse în greutate faţă de un creier normal şi circumvoluţiile sale erau mai netede, în timp ce incizurile cerebrale deveniseră mai adînci.
Mă umple de frică gîndul că acelaşi lucru mi s-ar putea întîmpla şi mie chiar acum. Totul capătă o formă reală după ce am văzut creierul lui Algernon. Pentru prima oară, simt că mi-e teamă de ce va urma.
Am pus corpul lui Algernon într-o cutie mică de metal pe care am luat-o acasă. Nu puteam să las să fie aruncat în crematoriu. Este ceva prostesc şi sentimental, dar azi-noapte, tîrziu, l-am înmormîntat în curtea din dosul casei. Plîngeam în timp ce-i puneam un bucheţel de flori sălbatice pe mormînt.

21 septembrie —

Maine mă duc în Marks Street, să fac o vizită mamei mele. Un vis pe care l-am avut azi-noapte a declanşat o succesiune de amintiri, a adus la lumină o felie întreagă a trecutului şi este important s-o aştern repede pe hîrtie înainte de-a o uita, pentru că se pare că acum uit mai repede. Este ceva despre mama mea şi, acum mai mult ca oricînd, vreau s-o înţeleg, să aflu cum era şi de ce făcea ce făcea. Nu trebuie s-o urăsc.
Trebuie să ajung la o înţelegere cu ea înainte de a o întîlni, ca să nu mă port grosolan sau ca un prost.

27 septembrie —

Trebuia să scriu imediat lucrurile astea, pentru că este important ca documentul să fie complet.
Am fost s-o văd pe Rose acum trei zile. în cele din urmă, m-am hotărît de nevoie să împrumut iarăşi maşina lui Burt. Mi-era frică şi totuşi ştiam că trebuie să mă duc.
Cînd am ajuns pe Marks Street, am crezut la început că greşisem drumul. Nu era deloc aşa cum îmi aminteam eu. Era o stradă cît se poate de scîrboasă. Spatii virane multe pe locurile unde fuseseră dărîmate case. Pe trotuar, un frigider aruncat cu uşa smulsă, şi la o cotitură o saltea veche din burta căreia atîrnau intestinele de sîrmă. Unele case aveau ferestre bătute în scînduri şi altele semănau mai mult cu nişte bordeie cîrpăcite decît cu nişte case de locuit. Am parcat maşina la distanţă de casă şi am luat-o pe jos.
Nu erau copii la joacă pe Marks Street, contrar imaginii rămase în mintea mea, cu copii pretutindeni şi cu Charlie care-i urmărea prin fereastra din faţă (ciudat cum amintirile mele cu strada sînt încadrate de fereastră, întotdeauna cu mine privind prin geamurile ci la copiii care se joacă). Acum erau doar oameni bătrîm nemişcaţi în umbra unor verande obosite.
Apropiindu-mă de casă, am avut un al doilea şoc. Mama mea, într-o flanelă veche maro, era pe veranda din faţă şi spăla geamurile de la parter pe dinafară, deşi era frig şi bătea vîntul. Mereu trebăluind, ca să vadă vecinii ce soţie şi mamă bună este.
Cel mai important lucru fusese întotdeauna ce gîndeau alţii — cum apăreau ea şi familia ei în ochii celorlalţi. Nu de puţine ori Matt insistase asupra faptului că ceea ce gîndeau alţii despre tine nu era singurul lucru important în viaţă. Dar degeaba. Norma trebuia să fie bine îmbrăcată; în casă trebuia să fie mobilă de bună calitate; Charlie trebuia ţinut înăuntru ca să nu vadă alţii că ceva nu-i în regulă cu el.
M-am oprit la poartă ca s-o observ în timp ce se îndrepta de mijloc ca să-şi tragă sufletul. Văzîndu-i faţa, am început să tremur, dar nu era faţa aceea pe care mă străduisem atît de mult să mi-o reamintesc. Părul alb, cu dungi închise la culoare, şi pielea obrajilor zbîrcită. Fruntea îi lucea de transpiraţie. M-a observat şi şi-a aţintit privirea asupra mea.
Voiam să privesc în altă parte, să mă întorc în stradă, dar nu puteam s-o fac după ce ajunsesem atît de departe. Să cer doar o îndrumare, pretinzînd că m-am rătăcit într-un loc necunoscut. Mi-era de-ajuns că o văzusem. Dar nu făceam nimic altceva decît să stau acolo, aşteptînd să facă ea ceva. Şi nici ea nu făcea altceva decît să stea acolo şi să mă privească.
„Doriţi ceva?" Vocea ei, răguşită, stîrnea ecouri inconfundabile în coridoarele memoriei.
Am deschis gura, dar nu puteam rosti nimic. Gura mea funcţiona, ştiu bine, şi mă luptam să-i vorbesc, să scot ceva, fiindcă în clipa aceea am văzut în ochii ei un semn de recunoaştere. Nu era deloc starea în care aş fi dorit să mă vadă In nici un caz stînd acolo, în faţa ei, în tăcere, incapabil să mă fac înţeles. Dar limba mea era blocată, ca un obstacol enorm, şi gura mi-era uscată.
în cele din urmă, a apărut ceva. Nu ceea ce aveam de gînd (plănuisem ceva liniştitor şi încurajator, pentru a putea stăpîni situaţia ştergînd cu cîteva vorbe tot trecutul şi toată suferinţa), dar tot ceea ce mi-a ieşit din gîtlejul uscat a fost „Maaa..."
Din tot ceea ce învăţasem — în toate limbile pe care le stăpîneam —, singurul lucru pe care i-l puteam spune, în timp ce stătea în verandă şi mă privea fix, era „Maaaa"'. Ca un miel cu gîtul uscat lîngă ugerul oii.
Şi-a şters fruntea cu dosul braţului şi s-a încruntat, ca şi cum nu mă putea vedea limpede. Am făcut un pas înainte, trecînd poarta, şi am luat-o pe alee şi apoi spre trepte. S-a tras înapoi.
La început nu fusesem sigur că rnă recunoscuse, dar apoi a căscat gura ţinîndu-şi răsuflarea: „Charliel..." Nici nu ţipa şi nici nu şoptea. Gîfîia doar, ca cineva care s-ar fi trezit dintr-un somn greu cu visuri.
„Mă..." Am pus piciorul pe prima treaptă. „Sînt eu..."
Mişcarea mea a speriat-o şi a dat să plece, răsturnînd găleata cu apă cu săpun, şi dîrele de spumă murdară au curs pe trepte. „Ce cauţi aici?"
„Voiam doar să te văd... să-ţi vorbesc..."
Deoarece limba mi se împleticea în gură, vocea mea avea un ton neobişnuit, ca un fel de scîncet gros, aşa cum ar fi sunat cu mult timp în urmă. „Nu pleca", o rugam, „nu fugi de mine."
Dar intrase deja în vestibul şi trăsese zăvorul. Apoi am văzut-o cum mă iscodea cu o privire îngrozită prin perdeaua transparentă a geamului de la uşă. Se vedea prin geam mişcarea buzelor, fără sunet. „Pleacă! Lasă-mă în pace!"
De ce? Cine era ea ca să mă respingă în felul ăsta? Cu ce drept îmi întorcea spatele?
„Lasă-mă să intru! Vreau să-ţi vorbesc! Lasă-mă să intru!" Am bătut atît de tare în geamul de la uşă, că s-a crăpat, şi crăpătura s-a întins ca o reţea în care mi-am agăţat pielea. Credea probabil că înnebunisem şi venisem să-i fac vreun rău. A lăsat uşa şi a fugit prin culoarul care dădea în apartament.
Am împins din nou în uşă. Cîrligul a cedat şi, luat prin surprindere, am căzut în vestibul, dezechilibrat, îmi sîngera mîna tăiată în geam şi, nestiind ce să fac, am băgat-o în buzunar ca să nu pătez cu sînge linoleumul proaspăt frecat.
Am pornit trecînd de scara pe care o văzusem atît de des în coşmarurile mele. De-a lungul acestei scări lungi şi înguste fusesem deseori urmărit de duhuri care mă prindeau de picioare şi mă trăgeau în beci, în timp ce încercam să zbier fără voce, cu limba împleticită şi făcută căluş în gură. Ca băieţii tăcuţi de la Warren.
Oamenii care locuiau la etajul al doilea — proprietarul şi proprietăreasa, soţii Meyer — fuseseră întotdeauna buni cu mine. îmi dădeau dulciuri şi mă lăsau să stau în bucătăria lor şi să mă joc cu cîinele lor. Aş fi dorit să-i văd, dar fără să-mi fi spus cineva ştiam că nu mai sînt acolo şi că sînt morţi, şi că la etaj locuiau nişte străini. Era o calc închisă pentru totdeauna.
La capătul culoarului, uşa prin care dispăruse Rose era încuiată şi preţ de o clipă am rămas acolo, nehotărît.
„Deschide uşa."
A răspuns un lătrat ascuţit de cîine mic. M-a luat pe nepregătite.
„E-n regulă", am zis. „N-am de gînd să te lovesc sau ceva, dar vin de departe şi nu plec pînă nu vorbesc cu tine. Dacă nu deschizi, am să sparg uşa."
Am auzit-o: „Sst, Nappic... Hai, du-te în dormitor." După un moment, am auzit cheia răsucmdu-se în broască. S-a deschis uşa şi a apărui, cu ochii ţintă la mine.
„Mă", am şoptit eu. „Nu-ţi fac nimic. Vreau doar să-ţi vorbesc. Trebuie să înţelegi că nu mai sînt acelaşi care am fost. M-am schimbat. Sînt normal acum. Nu înţelegi? Nu mai sînt întîrziat. Nu sînt un moron. Sînt ca oricare altul, Sînt normal — întocmai ca tine şi Matt şi Norma."
Am încercat s-o ţin aşa, sporovăind, ca să nu închidă uşa. Am încercat să-i povestesc ce se întîm-plase, totul deodată. „M-am schimbat, mi-au făcut o operaţie care m-a făcut altfel, aşa cum ai vrut întotdeauna să fiu. N-ai citit nimic despre asta în ziare? Un experiment ştiinţific nou, care-ţi schimbă capacitatea pentru inteligenţă, şi eu sînt primul pe care l-au încercat. Nu poţi să înţelegi? De ce te uiţi aşa la mine? Acum sînt deştept, mai deştept decît Norma, sau decît Unchiul Herman, sau Matt. Ştiu lucruri pe care nici profesorii de la universitate nu le ştiu. Vorbeste-mi! Acum poţi să te mîndreşti cu mine şi să le spui tuturor vecinilor. Nu mai trebuie să mă ascunzi în beci cînd vin musafiri. Hai, vorbeşte-mi. Spune-mi despre ce era cînd eram un băieţel, asta-i tot ce doresc. Nu-ţi voi face nimic rău. Nu te urăsc. Dar trebuie să aflu despre mine, să mă înţeleg pe mine cît nu e prea tîrziu. Să ştii că nu pot ajunge o persoană întreagă dacă nu mă înţeleg pe mine însumi, şi tu eşti singura fiinţă de pe lume care mă poate ajuta acum. Lasă-mă să intru şi să stau jos un pic."
Ceea ce o hipnotiza era mai mult felul în care vorbeam decît ceea ce spuneam. Stătea acolo, în pragul uşii, şi mă privea fix. Fără să mă gîndesc, am scos mîna însîngerată din buzunar şi am încleştat pumnul în timpul pledoariei mele. Cînd a văzut-o, expresia feţei i s-a îmblînzit.
„Te-ai rănit..." Nu cred că era mîhnită înadins pentru mine. Era cam ce-ar fi simţit pentru un cîine cu laba tăiată sau pentru un motan sfîsiat într-o bătaie. Nu era pentru că eram Charlie al ei, ci cu toate astea.
„Intră să te speli. Am pansament şi iod."
Am mers după ea la chiuveta crăpată, cu tăblie ondulată, în care-mi spăla atît de des faţa şi mîini-le după ce veneam din curte sau eram gata de masă sau de culcare. Mă privea cum îmi suflecam mîne-cile. „N-ar fi trebuit să spargi geamul. Proprietarul o să se supere şi n-o să am bani să-l plătesc." Apoi, ca şi cum ar fi enervat-o ce făceam, mi-a luat săpunul şi mi-a spălat mîna. în timpul ăsta, era atît de concentrată încît păstram tăcerea, fascinat. Din cînd în cînd cloncănea cu limba sau ofta. „Charlie, Charlie, mereu te bagi într-un bucluc. Cînd o să înveţi să-ti porţi de grijă?" Se întorsese cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, cînd eu eram micuţul ei Charlie şi ea dorea să lupte pentru locul meu în lume.
Cînd a terminat de spălat sîngele şi mi-a uscat mîinile cu prosopul de hîrtie, şi-a ridicat privirea spre faţa mea şi a făcut ochii mari, îngrozită. „O, Dumnezeule!" a rostit cu greu şi s-a tras înapoi.
Am început să vorbesc din nou, blînd, convingător, ca s-o încredinţez că totul era bine şi că nu aveam intenţii rele. în timp ce vorbeam, puteam vedea că mintea ei rătăcea aiurea. Privind împrejur fără ţintă, şi-a dus mina la gură, a oftat greu şi apoi a ridicat ochii spre mine. „E aşa o mizerie în casă", a zis. „Nu aşteptam musafiri. Uită-te la geamurile astea şi la tîmplăria aia."
„E-n regulă, Mă. Nu te necăji pentru asta." „Trebuie să lustruiesc din nou podelele. Trebuie să fie curat." A observat nişte degete pe uşă şi s-a apucat să le frece cu cîrpa de spălat. Văzînd că o urmăream cu privirea, s-a încruntat. „Ai venit pentru plata luminii?"
înainte de a avea timp să zic că nu, a început să mă dăscălească cu degetul. „Intenţionez să trimit un cec la întîi ale lunii, dar soţul meu este plecat din oraş cu treabă. Le-am spus că nu trebuie să-şi facă griji pentru bani, deoarece fiica mea îşi ia salariul săptă-mîna asta şi-o să ne putem plăti toate facturile. Aşa că nu e nevoie să mă presaţi pentru bani."
„E singurul copil pe care-l aveţi? Nu mai aveţi alţii?"
A început să spună ceva cu o privire pierdută în depărtare. „Aveam un băiat. Aşa de strălucit, încît toate mamele îl invidiau. Şi mi l-au deocheat. Ziceau că asta este un I.Q., dar era un l.Q. de rău. Ar fi fost un om mare, dacă nu era asta. Era într-adevăr foarte strălucit — excepţional — ziceau ei. Ar fi putut fi un geniu..."
A luat de jos peria de frecat podeaua. „Acum scu-zati-mă. Trebuie să termin treaba. Fiica mea a invitat la masă un tînăr şi trebuie să fac curăţenie pe-aici." S-a lăsat în genunchi şi a început să frece podeaua care lucea deja de curăţenie. Nu şi-a mai ridicat privirea.
Bîiguia acum ceva doar pentru sine, şi m-am aşezat la masa din bucătărie. Aşteptam să iasă din starea aceea, să mă recunoască şi să înţeleagă cine eram. Nu puteam să plec pînă nu afla că eram Charlie al ei. Trebuia să înţeleagă cumva.
începuse să fredoneze ceva trist, dar s-a oprit, ră-mînînd cu cîrpa suspendată între găleată şi podea, ca şi cum ar fi prins deodată de veste că eram acolo, în spatele ei.
A întors spre mine o faţă obosită, cu ochii umezi, şi a săltat capul. „Cum ar veni asta? Nu înţeleg. Mi-au spus că nu poţi fi schimbat."
„Mi-au făcut o operaţie, şi asta m-a schimbat. Sînt celebru acum. S-a auzit de mine în toată lumea. Sînt inteligent acum, Mami. Pot să citesc şi să scriu, şi pot — "
„Slavă Domnului", a şoptit ea. „Rugăciunile mele — în toţi anii ăştia, am crezut că nu mă aude, dar El mă asculta mereu, aşteptînd doar să vină timpul hărăzit de El ca să se împlinească voia Lui."
Şi-a şters faţa cu şorţul şi cînd i-am pus braţul pe după talie a început să plîngă nestăpînit pe umărul meu. Se evaporase toată suferinţa şi eram mulţumit că venisem. „Trebuie să le spun tuturor", a zis, zîm-bind, „si învăţătorilor ălora de la şcoală. Aşteaptă numai să le vezi mutrele cînd am să le spun. Şi vecinii. Şi Unchiul Herman — trebuie să-i spun Unchiului Herman. Cîtă plăcere o să-i facă! Să vezi cînd o veni taică-tu acasă, şi soră-ta! Cît de fericită va fi să te vadă. Nici n-ai idee."
Mă strîngea în braţe, vorbind excitată, făcînd planuri pentru viaţa cea nouă pe care urma s-o ducem împreună. N-aveam inima să-i spun că cei mai mulţi dintre învăţătorii copilăriei mele nu mai erau în şcoala aceea, că Unchiul Herman murise cu ani buni în urmă şi că tatăl meu o părăsise. O chinuise destul coşmarul anilor acelora. Doream s-o văd zîmbind şi dîndu-şi seama că eu eram cel care o făcea fericită. Pentru prima oară în viaţa mea, îi aduceam un zîmbet pe buze.
După un timp a tăcut, gînditoare, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva. Aveam impresia că mintea ei o s-o ia razna. „Nu", am strigat, trezind-o la realitate. „Aşteaptă, Mă! Mai e ceva. Ceva ce aş vrea să-ţi dau înainte de a pleca."
„Să pleci? Nu mai poţi pleca acum." „Trebuie să plec, Mă. Am treburi de făcut. Dar am să-ţi scriu şi am să-ţi trimit bani," „Dar cînd te întorci?"
„Nu ştiu — deocamdată. Dar înainte de a pleca vreau să-ţi las asta." „O revistă?"
„Nu chiar. Este un raport ştiinţific scris de mine. Foarte tehnic. Uite, se cheamă Efectul Algernan-Gordon. Ceva descoperit de mine şi care poartă în parte numele meu. Vreau să păstrezi o copie a raportului, ca să poţi arăta oamenilor că fiul tău n-a rămas chiar un prostănac/'
L-a luat şi l-a privit cu sfială. „Este... este numele tău. Ştiam că se va întîmpla asta într-o bună zi. Am încercat tot ce-am putut. Erai prea mic ca să-ţi aminteşti, dar am încercat. Le-am spus tuturor că ai să mergi la facultate şi că ai să ajungi un om de meserie şi că vei însemna ceva în lumea asta. Rîdeau de mine, dar eu le-am spus."
Mi-a zîmbit printre lacrimi, dar peste o clipă privea în altă parte. şi-a recuperat cîrpa şi a început să spele tocul uşii de la bucătărie, fredonînd — acum ceva mai fericită, mi s-a părut — ca şi cum se afla într-un vis.
Cîinele a început iarăşi să latre. Uşa de la intrare s-a deschis, s-a închis, şi s-a auzit o voce. „E-n regula, Nappie. Eu sînt." Cîinele sărea agitat pe uşa de la dormitor.
Eram furios că mă prinsese acolo. Nu voiam s-o întîlnesc pe Norma. N-aveam nimic să ne spunem, şi nu voiam să-mi strice vizita. Nu exista o ieşire prin dos. Singura cale era să ies pe fereastră în curtea din spate şi să sar gardul. Dar cineva m-ar fi putut lua drept un spărgător.
Auzind cheia care se răsucea în uşă, i-am şoptit mamei mele — nu ştiu de ce — „a venit Norma". I-am atins braţul, dar nu mă auzea. Era prea ocupată cu murmurul acela necontenit în timp ce spăla tîmplăria.
S-a deschis uşa, Norma m-a văzut şi s-a încruntat. La început nu m-a recunoscut — lumina era slabă, lămpile nu erau aprinse. Lăsînd jos punga cu cumpărături cu care venise, a aprins lumina. „Cineeşti?..." Dar înainte de-a putea răspunde, am văzut-o ducînd mîna la gură şi dîndu-se înapoi pînă la uşă.
„Charlie!" Mi-a rostit numele în acelaşi fel ca mama, ţinîndu-şi răsuflarea. Şi arăta la fel cum arăta mama mai demult — subţire, trăsături ascuţite, de pasăre, frumuşică. „Charlie! Doamne, ce şoc! Puteai să iei legătura cu noi şi să mă anunţi. Trebuia să suni. Nici nu ştiu ce să zic..." S-a uitat la mama, care stătea pe jos lîngă lighean, „îi este rău cumva? Nu s-a zdruncinat prea tare sau altceva..."
„Si-a venit în fire pentru un timp. Am avut o scurtă conversaţie."
„îmi pare bine. Nu prea îşi mai aduce aminte în ultimul timp. Este vîrsta înaintată — senilitate. Dr Port-man vrea s-o duc într-un cămin-sanatoriu, dar nu pot s-o fac. Nu pot suporta să mă gîndesc la ea într-un asemenea loc." A deschis uşa de la dormitor ca să iasă cîinele si, cînd a sărit şi a scîncit de bucurie, l-a ridicat şi l-a luat în braţe. „Nu pot să fac aşa ceva cu mama mea." Apoi mi-a adresat un zîmbet îndoielnic „Uite, ce surpriză. Nici nu visam. Lasă-mă să te privesc. Nu te-aş fi recunoscut niciodată. Puteam să ne încrucişăm pe stradă. Te-ai schimbat mult." A oftat, „îmi pare bine că te văd, Charlie."
„Aşa să fie? Credeam că nu vrei să mă mai vezi." „O, Charlie'" Mi-a luat mîmile într-ale ci. „Nu spune asta. Mă bucur că te văd. Te aşteptam. Nu ştiam cînd, dar ştiam că te vei întoarce cîndva. Chiar de atunci cînd am citit despre fuga ta de la Chicago." S-a tras înapoi să mă vadă mai bine. „Nici nu-ţi închipui cît m-am gîndit la tine, întrebîndu-mă unde eşti şi ce faci. Pînă cînd a venit profesorul acela — cînd era asta? în martie trecut? acum şapte luni? — nici nu ştiam că mai trăieşti. Ea îmi spusese că ai murit la Warren. Am cre7ut asta ani de zile. Cînd mi-au spus că trăieşti şi că au nevoie de tine pentru experiment, nici nu ştiam ce să fac. Profesorul... Nemur? — aşa-l cheamă? — nu m-a lăsat să te văd. Nu trebuia să te tulbure cineva înainte de operaţie Dar cînd am văzut în ziare că a reuşit şi că devenisesi un geniu — vai de mine! — nici nu ştii ce-arn simţit citind lucrurile astea. Le-am povestit tuturor celor de la birou şi fetelor de la clubul de bridge. Le-am arătat poza ta în ziare şi le-am spus că vei veni odată şi odată să ne vezi. Şi ai venit. Ai venit într-adevăr. Nu ne-ai uitat."
M-a îmbrăţişat din nou. „O, Charlie, Charlie... este minunat să văd aşa, dintr-o dată, că am un frate mai mare. Nici n-ai idee. Stai jos — să-ţi fac ceva de mîncare. Trebuie să-mi povesteşti tot şi să-mi spui ce planuri ai. Eu... eu nu ştiu de unde să încep cu întrebările. Pesemne că pare ridicol — o fată care descoperă că fratele ei este un erou, un star de cinema, sau altceva important."
Eram încurcat. Nu mă aşteptasem de la Norma la o asemenea primire. Nu-mi dăduse niciodată prin gînd că ar fi putut să se schimbe, petrecîndu-şi atî-ţia ani singură cu mama. şi totuşi era inevitabil. Nu mai era puştoaica răzgîiată din amintirile mele. Crescuse, devenise caldă şi înţelegătoare şi afectuoasă.
Am stat de vorbă. Era ironic să fiu acolo cu sora mea, vorbind amîndoi despre mama — care era chiar în aceeaşi cameră cu noi — ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. De cîte ori Norma pomenea despre viaţa lor împreună, mă uitam să văd dacă Rose ascultă, dar ea era cufundată în adîncurile vieţii ei personale, ca şi cum nu înţelegea limba în care vorbeam, ca şi cum nimic din ce se spunea n-o mai privea. Rătăcea prin bucătărie ca o stafie, mutînd cîte un obiect de colo colo, fără a-i găsi niciodată locul. Era înfricoşător.
Norma îşi hrănea cîinele. „Deci l-ai căpătat în cele din urmă. Nappie — prescurtare de la Napoleon, nu-i aşa?"
S-a îndreptat din şale şi s-a încruntat. „De unde ai ştiut?"
I-am explicat despre amintirea mea: cum venise acasă de la şcoală cu foaia de hîrtie cu testul, sperînd să capete cîinele, şi cum Matt nu-i îngăduise să-l aibă. în timp ce povesteam, i se adînceau cutele de pe frunte.
„Nu-mi amintesc nimic de asta. O, Charlie, chiar aşa de rău mă purtam cu tine?"
„Sînt curios să ştiu ceva din trecut. Nu sînt sigur dacă e vorba de o amintire, de vreun vis sau de o născocire a mea. A fost ultima oară cînd ne-am jucat împreună ca doi prieteni. Eram la subsol şi ne jucam cu nişte abajururi pe cap, pretinzînd că sîntem doi chinezi, făcînd salturi pe o saltea veche. Aveai, cred, şapte sau opt ani, iar eu vreo treisprezece. Şi, după cum îmi amintesc, ai făcut un salt de pe saltea şi te-ai lovit cu capul de perete. Nu tare — ţi-a ieşit doar un cucui —, dar mama şi lata au coborît în goană pentru că urlai, şi ai zis că încercasem să te omor. L-a învinovăţit pe Matt că nu mă supraveghea, că ne lăsa singuri împreună, şi m-a bătut cu o curea pînă m-a lăsat aproape în nesimţire. Ţi-aduci aminte? S-a în-tîmplat cu adevărat aşa?"
Norma era fascinată de descrierea amintirii, ca şi cum i-ar fi redeşteptat imagini dintr-un vis. „Totul este foarte vag. Ştii, am crezut că e un vis de-al meu. îmi amintesc că purtam abajururile şi că săream pe saltele." Privea ţintă pe fereastră. „Te uram pentru - că tot timpul se făcea caz de tine. Nu te altoiau niciodată pentru că nu-ţi făceai lecţiile cum trebuie sau pentru că nu aduceai acasă note bune. Chiuleai deseori de la şcoală şi te jucai, în timp ce eu eram nevoită să suport în fiecare zi lecţiile acelea grele. O, cît de mult te uram. La şcoală, ceilalţi copii mîzgăleau tabla cu desene înfăţişînd un băiat cu tichie de măgar şi scriau dedesubt Fratele Normei. Şi scriau cu cretă pe trotuarul din curtea şcolii — Soră cu moronul şi Familia Gordon-tonţi. Şi cînd n-am fost invitată la petrecerea dată de Emily Raskin pentru ziua ei de naştere, am ştiut că era din cauza ta. şi m-am răzbunat arunci cînd ne jucam acolo, la subsol, cu abajururile pe cap." A început să plîngă. „Aşa că am minţit şi le-am spus că tu m-ai lovit. O, Charlie, ce proastă am fost — ce răzgîiată. Mi-e atît de ruşine ..."
„Nu-ţi face o vină dintr-asta. Trebuie să fi fost greu să-i înfrunţi pe ceilalţi copii. Lumea mea era bucătăria şi camera aceea de dincolo. Restul nu conta, atît timp cît aici eram în siguranţă. Tu trebuia să faci faţă întregii lumi."
„De ce te-au trimis de-acasă, Charlie? De ce nu puteai să rămîi aici şi să trăieşti cu noi? M-am mirat întotdeauna de asta. De cîte ori am întrebat-o, mi-a spus că era spre binele tău."
„într-un fel, avea dreptate."
A clătinat din cap. „Te-a izgonit din cauza mea, nu-i aşa? O, Charlie, de ce a trebuit să fie aşa? De ce ni s-au întîmplat toate astea?"
Nu ştiam ce să-i spun. Aş fi vrut să-i pot spune că, aidoma Casei lui Atreus sau Cadmus, sufeream pentru păcatele strămoşilor noştri sau pentru împlinirea unui antic oracol grecesc. Dar n-aveam un răspuns pentru ea şi nici pentru mine.
„Sînt lucruri trecute", am zis. „Mă bucur că te-am întîlnit iarăşi. Aşa, totul devine mai uşor."
M-a apucat deodată de braţ. „Charlie, nu ştii prin ce-am trecut în anii ăştia cu ea. Apartamentul, strada asta, serviciul meu. Totul a fost un coşmar, să vin în fiecare zi acasă, întrebîndu-mă dacă mai este aici, dacă nu şi-a făcut vreun rău şi să mă simt vinovată pentru că mă gîndeam la lucruri de felul ăsta."
M-am ridicat, am lăsat-o să-şi pună capul pe umărul meu şi a început să plîngă. „O, Charlie, mă bucur că eşti din nou aici. Aveam nevoie de cineva. Sînt atît de obosită..."
Visasem la o clipă ca asta, dar acum, cînd se în-făptuia, la ce mai folosea? Nu puteam să-i spun ce se va întîmpla cu mine. Şi totuşi, ce rost avea să mă prefac că-i primesc afecţiunea? De ce să mă amăgesc? Dacă aş fi fost şi acum Charlie cel de altădată, cel slab de minte şi dependent, nu mi-ar fi vorbit în acelaşi fel. Aşadar, ce drept aveam acum la aşa ceva? Cu-rînd mi-ar fi căzut masca de pe faţă.
„Nu plînge, Norma. Totul va merge cum trebuie." Mă auzeam spunînd platitudini care s-o liniştească. „Voi încerca să am grijă de voi amîndouă. Am mici economii şi cu ce-mi mai plăteşte Fundaţia voi putea să vă trimit regulat cîte ceva — cel puţin pentru o vreme."
„Nu cumva vrei să pleci iar? Acum trebuie să stai cu noi ..."
„Am de făcut nişte călătorii, unele cercetări, să ţin cîteva conferinţe, dar voi încerca să mai trec pe la voi. Să ai grijă de ea. A trecut prin multe. Vă voi ajuta cîtă vreme am să mai pot."
„Charlie, nu! Nu pleca!" Se agăţa de mine. „Mi-e frică!"
Rolul pe care dorisem întotdeauna să-l joc — fratele mai mare.
In clipa aceea am simţit că Rose, care stătuse liniştită într-un colţ, era cu privirea aţintită asupra noastră. Se schimbase ceva pe faţa ei. Făcuse ochii mari şi se apleca înainte pe marginea scaunului. Mă ducea gîndul la un uliu gata să se năpustească asupra prăzii.
Am îndepărtat-o pe Norma de mine, dar înainte să mai pot spune ceva, Rose era în picioare. Luase cuţitul de bucătărie de pe masă şi-l îndrepta către mine.
„Ce vrei să-i faci? Dă-te la o parte! Ţi-am mai spus ce ai să păţeşti dacă te mai prind că te atingi de so-ră-ta. Minte spurcată! N-ai ce să cauţi lîngă oamenii normali!"
Am sărit amîndoi înapoi si, nu ştiu din ce cauză absurdă, m-am simţit vinovat, ca şi cum as fi fost prins asupra unui fapt urît, şi mi-am dat seama că şi Norma simţea acelaşi lucru. Era ca şi cum acuzaţia mamei mele ar fi fost adevărată şi am fi făcut un lucru obscen.
Norma a zbierat la ea. „Mamă, lasă jos cuţitul!"
Văzînd-o pe Rose acolo, cu cuţitul, mi-am amintit de noaptea în care îl silise pe Matt să mă scoată din casă. Reţrăia episodul acela. Nu puteam vorbi şi nici mişca. M-au învăluit greaţa, senzaţia de sufocare, bîzîitul din urechi; stomacul mi se zbătea ca şi cum ar fi vrut să se smulgă din trupul meu.
Avea un cuţit, şi Alice avea un cuţit, şi tatăl meu avea un cuţit, şi dr Strauss avea un cuţit...
Din fericire, Norma a avut prezenţa de spirit să-i ia cuţitul din mînă, dar Rose a rămas cu groaza aceea în privire în timp ce zbiera la mine. „Scoate-l de aici! N-are voie să se uite la soră-sa cu gîndul la sex!"
Cînd a încetat să zbiere, Rose s-a prăbuşit pe scaun, plîngînd.
Nu ştiam ce să zic şi nici Norma nu ştia. Eram jenaţi, amîndoi. Acum aflase de ce fusesem dat afară din casă.
Mă întrebam dacă făcusem vreodată ceva care să justifice groaza maică-mii. Nu aveam nici o asemenea amintire, dar cum puteam fi sigur că în spatele barierelor conştientului meu chinuit nu erau înghesuite nişte gînduri oribile? Prin culoare sigilate, dincolo de alei înfundate, unde nu puteam ajunge. Poate că nu voi afla niciodată. Oricare ar fi adevărul, nu trebuie s-o urăsc pe Rose pentru că o apără pe Norma. Trebuie să înţeleg cum vedea ea lucrurile. Dacă n-o puteam ierta, nu mai puteam face nimic.
Norma tremura.
„Linişteste-te", i-am zis. „Nu ştie ce face. Furia ei nu este îndreptată asupra mea, ci asupra vechiului Charlie. S-a speriat de ce ar putea el să-ţi facă. Nu pot s-o învinovăţesc că vrea să te protejeze. Dar acum nu mai trebuie să ne gîndim la asta, fiindcă el a dispărut pentru totdeauna, nu-i aşa?"
Nu mă asculta. Faţa ei avea o expresie visătoare, „Am avut una din senzaţiile acelea ciudate care apar cînd se întîmplă ceva şi simţi că ai ştiut ce se va în-tîmpla, ca şi cum s-ar mai fi întîmplat înainte, exact în acelaşi fel, şi asişti la o nouă desfăşurare..."
„O senzaţie foarte obişnuită."
A clătinat din cap. „Chiar acum, cînd am văzut-o cu cuţitul, era ca un vis pe care-l avusesem cu mult timp în urmă."
La ce-ar fi folosit să-i spun că fusese cu siguranţă trează în noaptea aceea, copil fiind, şi că văzuse lotul din camera ei — că faptele fuseseră înăbuşite şi răsucite astfel încît şi le imagina ca pe o închipuire. N-avea rost s-o încarc cu adevărul. Avea să aibă destule necazuri cu mama în zilele ce urmau. Aş fi aju-tat-o bucuros, dar ce folos să încep ceva ce nu puteam duce la bun sfîrsit? Trebuia să-mi trăiesc propria suferinţă. Nu era nici o cale pentru a opri scurgerea nisipurilor cunoaşterii în clepsidra din mintea mea.
„Acum trebuie să mă duc", am zis. „Ai grijă de tine, şi de ea." I-am strîns mîna. Napoleon lătra la mine în timp ce ieşeam.
M-am ţinut cît am putut de mult, dar cînd am ajuns în stradă am izbucnit. Mi-e greu să scriu despre asta, dar oamenii întorceau capul după mine în timp ce mă duceam la maşină plîngînd ca un copil. Nu mă puteam stăpîni şi nu-mi păsa.
In timp ce umblam pe stradă, cuvintele ridicole băteau toba în capul meu, iarăşi şi iarăşi, transfor-mîndu-se într-un zgomot ritmat ca un zumzet:
Trei şoricei făr-de ochi... trei şoricei făr-de ochi Să-i vezi cum aleargă! Să-i vezi cum aleargă1 O fugăresc pe nevasta cea grasă din casă Le-a tăiat co/ile cu cuţitul de masă Văzut-ai vreodată la tine acasă Ceva ca cei trei... şoricei... făr-de ochi?
încercam să-mi astup urechile, dar nu puteam. Singura dată cînd m-am întors să mă mai uit o dată la casă am văzut faţa unui băiat, zgîindu-se la mine, cu obrazul lipit de geamul ferestrei.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Fri Oct 16, 2009 11:49 pm

RAPORT DE PROGRES 17

3 octombrie —

Declin. Gînduri de sinucidere, de a opri totul cît timp mai sînt stăpîn pe mine şi conştient de lumea care mă înconjoară. Dar apoi mă gîndesc la Charlie, care aşteaptă la fereastră. Este viaţa lui şi nu pot dispune de ea ca şi cum mi-ar aparţine. Am îm-prumutat-o doar pentru cîtva timp şi acum mi se cere s-o înapoiez.
Trebuie să-mi amintesc că sînt singura persoană căreia i s-a întîmplat vreodată aşa ceva. Atît timp cît mai pot, trebuie să continuu să-mi consemnez gîndu-rile şi sentimentele. Aceste rapoarte de progres sînt contribuţia lui Charlie Cordon pentru omenire.
Am devenit iritabil şi ţîfnos. Mă cert cu locatarii din clădire pentru că las muzica tare pînă noaptea tîr-ziu. Am făcut asta de multe ori de cînd nu mai cînt la pian. Nu este corect s-o ţii aşa, la orice oră, dar o fac ca să pol rămîne treaz. Ştiu că ar trebui să mai şi dorm, dar îmi pare rău de fiecare clipă în care nu sînt treaz. Nu atît din cauza coşmarurilor, cît pentru că vreau să-mi văd de treabă.
îmi spun mie însumi că voi avea destul timp pentru somn mai tîrziu, cînd va fi întuneric.
Dl Vernor, din apartamentul de dedesubt, nu s-a plîns niciodată, dar acum bate tot timpul în ţevi sau în tavanul apartamentului, astfel încît bătăile îmi răsună sub picioare. La început nu l-am luat în seamă, dar noaptea trecută a urcat pînă la mine, în halat. Ne-am certat şi i-am trîntit uşa în nas. Peste o oră s-a întors cu un poliţist care mi-a spus că nu pot lăsa muzica atît de tare la 4 dimineaţa. Atîta m-a înfuriat zîmbetul de pe faţa lui Vernor, că de-abia m-am putut opri să nu-l lovesc. După ce au plecat, am făcut bucăţi toate discurile şi aparatul. Oricum mă amăgeam. De fapt, nici nu-mi mai place genul ăsta de muzică.

4 octombrie —

A fost cea mai ciudată şedinţă de terapie din toate cîte le-am avut. Strauss era tulburat. Nici el nu se aştepta la aşa ceva.
Ceea ce s-a întîmplat — nici nu îndrăznesc să spun că este o amintire — a fost o experienţă psihică sau o halucinaţie. Nu voi încerca să o explic sau să o interpretez, voi consemna doar ce s-a întîmplat.
Eram puţin enervat cînd am ajuns la cabinet, dar el s-a făcut că nu vede. M-am întins imediat pe canapea, şi el, ca de obicei, s-a aşezat pe scaun puţin în spatele meu — atît cît să nu-l văd — şi a aşteptat să înceapă ritualul descărcării tonelor de otravă acumulate în mintea mea.
Am întors capul ca să-l privesc peste umăr. Arăta obosit, flasc, amintindu-mi într-un fel de Matt aşezat în scaunul de frizerie în aşteptarea clienţilor. I-am vorbit lui Strauss de asociaţia pe care o făceam, a dat din cap şi a aşteptat.
irAştepţi clienţi?" am întrebat, „Ar trebui să comanzi o canapea care să aibă forma unui scaun de frizer. Cînd vrei să înceapă asociaţia liberă, ai putea să dai pe spate scaunul cu pacientul întins pe el, aşa cum face frizerul cînd îi săpuneşte faţa şi, după ce s-au scurs cele cincizeci de minute, ridici din nou scaunul şi-i dai oglinda ca să vadă cum arată după ce l-ai bărbierit de eul său."
N-a spus nimic, şi deşi mi-era ruşine că-l jignesc, nu m-am putut opri. „Atunci pacientul ar putea să vină la fiecare şedinţă şi să spună «mai ia ceva din creştetul neliniştilor mele» sau «dacă nu te superi, nu-mi scurta prea mult din super-eul meu» sau ar putea chiar să vină pentru un şampon cu ou — vreau să zic un şampon cu eu. Nu-i aşa că ai observat acel lapsus, doctore? Notează-l. Am zis că doresc un şampon cu ou în loc de un şampon cu eu. Ou... eu... seamănă, aşa-i? Ar putea să însemne oare asta că vreau să mă curăţ de păcate? Să renasc? Este o simbolică a botezului? Sau ne bărbierim prea de-aproape? Are şi idiotul un id*?"
Aşteptam o reacţie, dar s-a sucit în scaun, fără să zică nimic.
„Dormi?" l-am întrebat.
„Te ascult, Charlie."
„Asta-i tot ce faci? Nu te superi niciodată?"
„De ce vrei să mă supăr pe tine?"
Am oftat. „Strauss cel flegmatic. Imperturbabil. Am să-ţi spun ceva. M-am săturat să vin aici. Ce rost mai are terapia? Ştii tot atît de bine ca şi mine ce se va întîmpla."
„Dar eu cred că tu eşti cel care nu vrea să se oprească", a zis. „Nu-i aşa că vrei să mergi mai departe?"
„E o prostie. O pierdere de vreme pentru amîndoi."
Zăceam acolo, în lumina aceea slabă, şi cercetam cu privirea modelul în care erau dispuse pătratele pe tavan... plăci de ceramică insonorizate cu mii de găurele care absorbeau orice cuvînt. Sunetul îngropat de viu în găurelele din tavan.
Simţeam un fel de zăpăceală. Mintea mi se golise, ceea ce era neobişnuit, deoarece în timpul şedinţelor de terapie aveam întotdeauna mult material de scos la lumină şi de depănat. Visuri... amintiri... asociaţii... probleme... Dar acum mă simţeam izolat şi gol.
Doar flegmaticul Strauss şi răsuflarea lui în spatele meu.
„Mă simt ciudat", am zis.
„Vrei să vorbeşti despre asta?"
Cît de strălucit, cît de subtil era! Oricum, ce dra-cu căutam eu acolo, dînd Mu liber asociaţiilor mele pentru a fi absorbite de găurelele din tavan şi de găurile din terapeutul meu?
* Id, totalitatea forţelor instinctive ale unui individ (termen psihanalitic).(N. t.)

„Nu ştiu dacă vreau să vorbesc despre asta", am zis. „Astăzi simt că îţi sînt neobişnuit de ostil." Apoi i-am spus ce gîndeam.
Fără să-l văd, ştiam că dă aprobator din cap pentru sine.
„E greu să explic", am zis. „Un sentiment pe care l-am mai avut o dată sau de două ori, chiar înainte de a leşina. Un gol în cap... totul intens... dar îmi simt corpul rece şi amorţit..."
„Continuă," Vocea lui era la limita emoţiei. „Şi altceva?"
„Nu pot să-mi mai simt corpul. Sînt amorţit. Am impresia că Charlie e pe-aproape. Am ochii deschişi — sînt sigur — sînt oare deschişi?"
„Da, larg deschişi."
„Şi cu toate astea pot vedea o văpaie alb-albas-tră care apare din pereţi şi din tavan şi se adună în-tr-o minge care pulsează. Acum este suspendată în aer. Lumina... pătrunde cu forţa în ochii mei... şi în creierul meu... Totul este incandescent... am senzaţia că plutesc... sau mai degrabă că mă lărgesc în sus şi în afară... şi totuşi fără a privi în jos ştiu că trupul meu este încă aici, pe canapea..."
Oare e-o halucinaţie?
„Charlie, te simţi bine?"
Sau ceva despre care vorbesc misticii?
îi aud vocea, dar nu vreau să-i răspund. Sînt nemulţumit că se află acolo. Trebuie să-l ignor. Să ră-mîn pasiv şi să las — ce anume, orice ar fi — să mă umple de lumină şi să mă absoarbă cu totul.
„Ce vezi, Charlie? Ce se întîmplă?"
In sus, ca o frunză purtată de un curent ascendent de aer cald. Luînd viteză, atomii corpului meu se ciocnesc şi se aruncă unii în alţii. Devin mai uşor, mai puţin dens, şi mai mare... mai mare... explo-dînd spre exterior în lumina soarelui. Sînt un univers în expansiune, înotînd în sus într-un ocean tăcut. La început mai mic, cuprinzînd corpul meu, camera, clădirea, oraşul, ţara, pînă cînd ştiu că privind în jos îmi voi vedea umbra întinsă pe tot pă-mîntul.
Uşor şi insensibil. Rătăcind şi dilatîndu-mă prin timp şi spaţiu.
Şi atunci, în timp ce ştiu că sînt gata să străpung crusta existenţei, ca un peşte-zburător care ţîşneşte din apă, simt că sînt tras în jos.
Nu-mi place. Vreau să scap de ceea ce mă trage îndărăt, în pragul contopirii cu universul, aud şoapte din vîrfurile stării de conştiinţă. Si, oricît ar fi de slab, firul acela mă leagă de lumea mărginită şi muritoare de dedesubt.
încet, pe măsură ce valurile se retrag, spiritul meu dilatat se contractă pînă la dimensiuni pămînteşti — nu cu voia mea, pentru că aş prefera să-mi pierd urma, dar sînt tras de jos, înapoi spre mine însumi, în mine însumi, astfel încît preţ de o clipă sînt din nou pe canapea, strecurîndu-mi degetele conştientei în mănuşa trupului meu. şi ştiu că pot mişca degetul acesta sau clipi cu ochiul acesta — dacă vreau. Dar nu vreau să mişc. Nu mă voi mişca!
Aştept, şi mă las deschis, pasiv, pentru orice înseamnă această experienţă. Charlie nu vrea ca eu să străpung cortina de sus a minţii. Charlie nu vrea să ştie ce zace dincolo.
Se teme să nu-l vadă pe Dumnezeu?
Sau să nu vadă nimic?
în timp ce zac acolo în aşteptare, trece momentul în care sînt eu însumi în mine însumi şi pierd din nou orice contact cu corpul sau senzaţiile. Charlie
mă trage înapoi în mine însumi. Mă uit fix înăuntru, în centrul ochiului meu nevăzător, la pata roşie care se transformă într-o floare cu multe petale — floarea luminoasă care pîlpîie, se roteşte, îngropată adînc în miezul inconştientului meu.
Mă micşorez... Nu în sensul apropierii şi condensării atomilor din corpul meu, ci ca o fuziune — ca şi cum atomii eului meu se contopesc într-un microcosmos. Va fi căldură mare şi lumină insuportabilă — iadul în iad —, dar nu mă uit la lumină, ci doar la floare, care nu se multiplică, nu se mai împarte în numeroasele particule din care se formase mai înainte. şi pentru o clipă floarea pîlpîitoare se transformă în discul de aur care se răsuceşte atîrnat de un lănţişor, apoi într-un nor de curcubee rotitoare, şi în final mă aflu în peşteră, unde este linişte şi întuneric şi înot prin labirintul umed în căutarea cuiva care să mă primească... să mă îmbrăţişeze... să mă absoarbă... în şinele său.
în miezul acela văd iarăşi lumina, o deschidere în cea mai întunecoasă dintre peşteri, acum micuţă şi foarte îndepărtată — ca prin capătul greşit al unui telescop —, strălucitoare, orbitoare, pîlpîitoare, şi din nou floarea cu petale multe (lotus rotitor — care pluteşte în apropierea intrării în inconştient). La intrarea peşterii voi găsi răspunsul, dacă îndrăznesc să mă întorc şi să mă arunc dincolo, în grota de lumină.
încă nu!
Mi-e frică. Nu de viaţă, sau de moarte, sau de neant, ci de a irosi totul ca şi cum nici n-as fi existat. Simt presiunea dimprejurul meu care mă propulsează ca un val violent către gura peşterii.
Este prea îngustă! Nu pot intra!
Şi deodată sînt azvîrlit de pereţi, iarăşi şi iarăşi, şi băgat cu forţa prin deschidere, într-un loc unde lumina ameninţă să mă orbească. Simt din nou că voi străpunge crusta care mă desparte de lumina aceea divină. E mai mult decît pot suporta. O durere cum n-am simţit niciodată, răceală, greaţă şi bî-zîitul acela puternic fîlfîind deasupra capului meu ca dintr-o mie de aripi. Deschid ochii, orbiţi de lumină. Şi bat aerul şi tremur şi urlu.
Mi-am revenit, sub insistenţele unei mîini care mă scutura fără menajamente. Dr Strauss.
„Slavă Domnului", a zis, văzîndu-mă că deschid ochii. „M-ai speriat."
Am dat din cap. „Sînt bine."
„Cred că e destul pentru astăzi."
M-am ridicat şi m-am clătinat pe picioare pînă cînd mi-am redobîndit perspectiva. Camera îmi părea foarte mică. „Nu numai pentru astăzi", i-am spus. „Nu cred că mi-ar mai trebui alte şedinţe. Nu mai am ce să văd."
Nu i-a plăcut, dar nici n-a încercat să mă convingă. Mi-am luat pălăria şi haina şi am plecat.
Şi acum — cuvintele lui Platon mă batjocoresc din umbrele de dincolo de flăcări:
„.. .oamenii din peşteră vor spune despre el că s-a înălţat dar pierzîndu-şi vederea s-a întors..."
5 octombrie — Mi-e greu să scriu la maşină rapoartele, iar cînd funcţionează reportofonul nu mai pot gîndi. în timpul zilei tot amîn să mă apuc de lucru, dar ştiu cît de important este ceea ce fac, şi trebuie s-o fac. Mi-am zis că nu voi mai mînca nimic pînă cînd nu mă aşez să scriu ceva — orice.
Profesorul Nemur a trimis iarăşi după mine în dimineaţa asta. Avea nevoie de mine la laborator pentru nişte teste, ca acelea pe care le-am mai dat. La început, m-am gîndit că aşa se cuvenea, pentru că încă mă mai plătesc şi este important ca documentarea să fie completă, dar cînd am ajuns la Beekman şi am reluat toate testele cu Burt mi-am dat seama că era prea mult pentru mine.
La începui, hîrtia şi labirintul cu creionul. Mi-am amintit cum era înainte de a învăţa să-l rezolv rapid, şi cînd intram în competiţie cu Algernon. Vedeam acum că-mi trebuie mult mai mult timp. Burt era cu mîna întinsă ca să ia hîrtia, dar am rupt-o în bucăţele şi le-am aruncat în coşul de hîrtii.
„Gata. Nu mai încerc. Mă găsesc înrr-o fundătură, şi asta-i tot."
Se temea să nu plec, aşa că încerca să mă liniştească. „E-n regulă, Charlie. Calmează-te."
„Ce înseamnă asta, «calmează-te»? Habar n-ai ce simt eu."
„Nu, dar pot să-mi închipui. Sîntem cu toţii foarte marcaţi."
„Nu mă interesează simpatia ta Lasă-mă în pace."
Era jenat, şi apoi am realizat că nu era vina lui şi că mă purtam jalnic cu el. „îmi pare rău că mi-a sărit muştarul", am zis. „Cum merge treaba? Ţi-ai terminat teza?"
A dat din cap. „Se bate forma definitivă, îmi voi lua doctoratul în februarie."
„Bun băiat." L-am bătut pe umăr ca să vadă că nu eram supărat pe el. „Ţine-o tot aşa. Nimic nu face cît educaţia. Uită, te rog, ce-am spus mai înainte. Fac tot ce vrei. Afară de labirinturi — asta-i tot."
„Păi, Nemur ar vrea un test Rorschach de control."
„Ca să vadă ce se întîmplă acolo, în adîncime? Ce crede că va găsi?"
Trebuie că arătam indispus, fiindcă a lăsat-o mai moale. „Nu sîntem obligaţi. Eşti aici de bunăvoie. Dacă nu vrei ..."

„E-n regulă. Dă-i drumul. Scoate cartoanele. Dar nu-mi spune ce afli."
Nici nu trebuia să-mi spună.
Ştiam destule despre Rorschach. Nu conta ce anume vedeai în cartoane, ci cum reacţionai faţă de ele. întregul sau părţile, în mişcare sau imobile, atenţia sau indiferenţa faţă de petele de culoare, răspunsuri pline de idei sau doar puţine şi stereotipe.
„Nu e valabil", am zis. „Ştiu ce cauţi. Cunosc genul de răspunsuri pe care ar trebui să le dau ca să creez o anumită imagine despre mintea mea. Tot ce trebuie să fac este..."
Se uita la mine, aşteptînd.
„Tot ce trebuie să fac este..."
Dar atunci, ca şi cum as fi primit un pumn în cap, am constatat că nu-mi mai aduceam aminte ce anume trebuia să fac. Era ca şi cum aş fi văzut limpede totul scris pe tabla din mintea mea, dar, dacă mă apucam de citit, o parte din ce fusese scris era şters, iar restul nu mai avea nici un sens.
La început am refuzat să cred aşa ceva. Am luat la mînă cărţile, cuprins de panică, atît de iute încît mi se înecau cuvintele în gură. Voiam să smulg petele de cerneală, ca să-şi dezvăluie semnificaţia. Undeva, în petele acelea, erau răspunsuri pe care le cunoscusem doar cu puţin timp în urmă. De fapt nu în pete, ci în acea parte a mintii mele care le dădea formă şi înţeles şi proiecta amprenta mea asupra lor.
Şi nu mai puteam s-o fac. Nu puteam să-mi reamintesc ce trebuia să spun. Totul era lipsă.
„Este o femeie..." am zis... „stă în genunchi şi spală podelele. Vreau să zic — nu — este un bărbat care ţine un cuţit". Şi chiar în timp ce vorbeam, ştiam bine ce spun şi am schimbat direcţia. „Două siluete care trag de ceva... ca o păpuşă... şi fiecare trage aşa ca şi cum ar da s-o rupă şi... nu! — vreau să spun că sînt două feţe care se privesc una pe alta prin fereastră, şi ..."
Am măturat cu braţul cartoanele de pe masă şi m-am ridicat de pe scaun.
„Gata cu testele. Nu mai vreau să dau teste." „Bine, Charlie. Ajunge pentru astăzi." „Nu numai pentru astăzi. Nu mă mai întorc aici. Ceea ce vă trebuie din ce mi-a mai rămas veţi găsi în rapoartele de progres. Am terminat-o cu labirintul. Nu mai sînt un cobai. Am făcut destul. Acum vreau să mă lăsaţi în pace." „Bine, Charlie. înţeleg."
„Nu, nu înţelegi, fiindcă nu ţi se întîmplă ţie şi nimeni nu poate înţelege în afară de mine. Nu te învinovăţesc. Ştiu că trebuie să-ţi faci meseria şi să-ţi iei doctoratul şi mai ştiu — da, da, nu mai e nevoie să-mi spui — că te-ai băgat în treaba asta mai ales din dragoste pentru omenire, dar că trebuie să-ţi trăieşti viaţa şi că noi doi nu sîntem deloc în aceeaşi situaţie. Ţi-am călcat pragul cînd urcam, acum îl trec cînd cobor şi nu cred că voi mai lua vreodată acest lift. Hai să ne luăm rămas bun aici şi acum." „Nu crezi că ar trebui să vorbeşti cu dr ..." „Te rog, spune-le tuturor rămas bun din partea mea. N-ain chef să mă mai văd cu nici unul dintre ei/;
înainte ca Burt să mai poată spune ceva sau să încerce să mă oprească, plecasem din laborator şi coboram cu liftul, părăsind pentru totdeauna Institutul Beekman.

7 octombrie —

Strauss a venit azi-dimineaţă acasă la mine, dar nu i-am deschis. Acum vreau să rămîn singur cu mine însumi.
Ciudată senzaţie să încerci să reciteşti o carte care ţi-a plăcut în urmă cu cîteva luni şi să descoperi că nu mai recunoşti nimic, îmi amintesc ce minunat mi s-a părut Milton. Cînd am reluat acum Paradisul pierdut, n-am mai putut să-mi amintesc decît de Adam şi Eva şi de Pomul Cunoaşterii, dar n-am putut să mai pricep nimic.
M-am ridicat în picioare, am închis ochii şi l-am văzut pe Charlie — eu — la vîrsta de şase sau şapte ani, aşezat la masă cu un manual şcolar, învăţînd să citească, spunînd aceleaşi cuvinte, iarăşi şi iarăşi, cu mama aşezată lîngă el, lîngă mine...
„Mai încearcă o dată."
„Micul Jack. Micul Jack aleargă. Micul Jack micul."
„Nu! Nu e Micul Jack micutt Este Aleargă Jack alear-gă\" Arată cu degetul ei cu unghia tăiată neîngrijit.
„Micul Jack. Micul Jack aleargă. Aleargă Jack micul."
„Nu! Nu vrei să încerci. Din nou!"
Din nou... din nou... din nou...
„Lasă băiatul în pace. L-ai speriat."
„Trebuie să înveţe. E prea leneş, nu se concentrează."
Aleargă Jack aleargă... aleargă Jack aleargă... aleargă Jack aleargă... aleargă Jack aleargă...
„Este mai încet decît ceilalţi copii. Trebuie să-i dai timp."
„E normal. Nu-i nimic în neregulă cu el. Doar că e leneş. Am să-l bat pînă învaţă."
Aleargă Jack aleargă... aleargă Jack aleargă... aleargă Jack aleargă... aleargă Jack aleargă...
Ridicînd ochii de pe masă, parcă mă vedeam pe mine însumi cu ochii lui Charlie, cu Paradisul pierdut în mînă, şi mi-am dat seama că frîngeam coperta legată a cărţii între mîini, ca şi cum aş fi vrut să rup cartea în două. Am smuls dosul copertei, am sfîşiat o mînă de pagini şi le-am aruncat o dată cu cartea în colţul unde erau discurile sparte. Le-am lăsat acolo
şi limbile albe ale paginilor sfîsiate rîdeau de mine fiindcă nu puteam pricepe ce ziceau.
Trebuie să mă agăţ măcar de cîteva din lucrurile pe care le-am învăţat. Te rog, Doamne, nu-mi lua tot ce mai am.

10 octombrie —

De obicei, ies în timpul nopţii pentru plimbări, rătăcind prin oraş. Nu ştiu de ce. Ca să văd feţe omeneşti, cred. Noaptea trecută n-am putut să-mi amintesc unde locuiesc. M-a adus acasă un poliţist. Am sentimentul straniu că asta mi s-a mai întîmplat înainte — demult. N-as fi vrut să consemnez lucrurile astea, dar îmi amintesc mereu că sînt unicul om în lume care poate descrie ce se întîm-plă în situaţia mea.
Nu umblam, ci pluteam prin spaţiu, unde nimic nu era limpede, nici bine definit, totul fiind învăluit în negură. Ştiu ce se întîmplă cu mine, dar nu pot face nimic. Merg, sau doar stau nemişcat pe trotuar şi privesc oamenii care trec pe lîngă mine. Unii se uită la mine. Alţii nu, dar nimeni nu-mi vorbeşte —• afară doar de un bărbat care a apărut într-o noapte şi m-a întrebat dacă nu doresc o fată. M-a dus undeva. Voia pentru început zece dolari şi i-am dat, dar nu s-a mai întors.
Atunci mi-am amintit cît de prost fusesem.

11 octombrie —

Cînd am ajuns azi-dimineaţă în apartamentul meu am găsit-o acolo pe Alice, dormind pe canapea. Totul era curat şi la început m-am gîn-dit că greşisem apartamentul, dar apoi am văzut că nu se atinsese de discurile sparte sau de cărţile rupte sau de notele de muzică din colţul camerei. A scîr-ţîit parchetul şi s-a trezit, ridicînd ochii spre mine.
„Bună", a zis, rîzînd. „O pasăre de noapte."
„Nu. Mai degrabă un gîscan. Un gîscan prostănac. Cum ai intrat aici?"
„Pe scara de incendiu. Pe la Fa y. Am sunat-o să aflu despre tine şi mi-a spus că este îngrijorată. Zicea că te-ai purtat ciudat — că ai deranjat lumea. Aşa că am hotărît că e timpul să-mi fac apariţia. Am mai aranjat prin casă. Nu te superi, nu-i aşa?"
„Ba mă supăr... foarte tare. Nu vreau să vii pe-aici şi să mă compătimeşti."
S-a dus la oglindă să se pieptene. „Nu mă aflu aici fiindcă te compătimesc. Ci pentru că mă compătimesc pe mine."
„Ce vrea să spună asta?"
A ridicat din umeri. „Nu vrea să spună nimic. Este aşa — ca un fel de poem. Simţeam nevoia să te văd."'
„Ce nu e-n regulă la grădina zoologică?"
„Las-o mai moale, Charlie. Nu te mai război cu mine. Te-am aşteptat destul să vii să mă iei la tine. Am hotărît să vin eu la tine."
„De ce?"
„Pentru că încă mai este timp. Şi vreau să-l petrec cu tine."
„Ce-i asta? Titlul unui cîntec?"
„Charlie, nu-ţi bate joc de mine."
„Nu-mi bat joc. Dar nu-mi pot permite să-mi consum timpul cu altcineva — de-abia mi-ajunge mie."
„Nu pot crede că vrei să fii cu totul singur."
„Ba vreau."
„Am avut ceva timp pentru noi înainte de a pierde legătura. Am avut şi ce vorbi şi ce face împreună. N-a durat prea mult, dar a fost bine. Uite, ştiam că se poate întîmplă lucrul ăsta. Nu era nici un secret. N-am plecat, Charlie. Am aşteptat doar. Acum te afli din nou cam la nivelul meu, asa-i?"
Mă învîrteam ca o furtună prin apartament. „As-ta-i o nebunie. Nu există nici un vntor. Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc la viitor — doar la trecut. Peste cîteva luni, săptămîni, zile — dracu ştie cînd — mă voi întoarce la Warren. Nu poţi veni cu mine acolo."
„Nu", a recunoscut ea, „şi cred că nici măcar nu te voi vizita acolo. Dar pînă cînd pleci, nu avem, nici unul nici altul, vreun motiv ca să nu fim împreună."
înainte de a putea să-i răspund, m-a sărutat, în timp ce stătea lîngă mine pe canapea, cu capul pe pieptul meu, aşteptam să mă cuprindă panica, dar nu s-a întîmplat nimic. Alice era o femeie, însă poate că acum Charlie pricepuse că nu era nici mama şi nici sora lui.
Ştiind că trecuse criza, am oftat de uşurare pentru că nu mai era nimic care să mă poată opri. Toate barierele căzuseră, depanasem ghemul pe care mi-l dăduse şi găsisem ieşirea din labirint, unde mă aştepta ea. O iubeam mai mult decît cu corpul meu.
Nu am pretenţia să înţeleg misterul dragostei, dar de data asta era mai mult decît a face sex, mai mult decît a folosi trupul unei femei. Mă ridicasem de la pămînt, dincolo de frică şi de chinuri, devenind o parte din ceva mai mare decît mine însumi. Mă ridicasem din celula întunecoasă a minţii mele pentru a deveni o parte din altcineva — aşa cum se întîm-plase şi în ziua aceea la terapie. Era primul pas spre univers — dincolo de univers —, fiindcă ne uneam în el şi cu el pentru a recrea şi a perpetua spiritul omenesc. Dilarîndu-se şi explodînd în afară, contrac-tîndu-se şi reformîndu-se înăuntru, era chiar ritmul existenţei — al respiraţiei, al pulsului, al zilei şi al nopţii — şi ritmul trupurilor noastre a declanşat un ecou în mintea mea. Era ca în viziunea aceea ciudată, întunecimea cenuşie s-a ridicat de pe mintea mea, şi prin ea lumina a pătruns în creierul meu (ce curios este că lumina poate orbi!), iar trupul mi-a fost absorbit într-un ocean de spaţiu şi spălat printr-un botez straniu. Trupul meu se înfiora dăruind şi trupul ei se înfiora primind.
Astfel ne-am iubit pînă ce noaptea a devenit o zi tăcută. Şi în timp ce eram întins acolo, alături de ea, îmi dădeam seama cît de importantă era dragostea fizică, cît de necesar era pentru noi să fim unul în braţele celuilalt, fiecare dăruind şi primind. Universul exploda, fiecare particulă îndepărtîndu-se de celelalte, azvîrlindu-ne în spaţiul însingurat şi întunecat, într-o veşnică despărţire — copilul de pîntecele mamei, prietenul de prietenul său, fiecare mergînd pe drumul lui spre căsuţa finală a morţii în singurătate.
Ceea ce făceam noi era o contragreutate, ne uneam pentru a rezista. Ca oamenii care se apucă de mîini pentru a face un lanţ din care să nu poată fi smulşi şi aruncaţi peste bord de furtună, corpurile noastre sudate erau o verigă a lanţului uman care ne împiedica să fim măturaţi în neant.
în clipa cînd dădeam să adorm, mi-am amintit cum fusese cu Fay şi mi-a venit să zîmbesc. Nu era de mirare că fusese uşor. Fusese doar ceva fizic. Dar cu Alice era ceva misterios.
M-am aplecat şi am sărutat-o.
Alice ştie acum totul despre mine, şi acceptă faptul că nu putem fi împreună decît pentru scurt timp. A fost de acord să plece cînd îi voi spune eu s-o facă. Mă doare să mă gîndesc la asta, dar cred că ceea ce avem noi este mai mult decît găsesc alţii într-o viaţă întreagă.
14 octombrie — Mă trezesc dimineaţa neştiind unde sînt şi ce fac aici; apoi o văd alături de mine şi-mi aduc aminte. Simte cînd mi se întîmplă ceva, şi se mişcă în linişte prin apartament, pregătind micul dejun, făcînd curăţenie, sau iese lăsîndu-mă cu mine însumi, fără a-mi pune întrebări.
Am fost la un concert în seara asta, dar m-am plictisit şi am plecat înainte de sfîrşit. Se pare că în ultimul timp nu prea mai pot fi atent la ceva. M-am dus pentru că ştiam că îmi place Stravinski, dar într-un fel sau altul nu mai am răbdare pentru asta.
Ce nu e bine cu Alice aici lîngă mine este că acum simt că vreau să mă împotrivesc sorţii mele. Vreau să opresc timpul în loc, să îngheţ totul aşa cum este şi să n-o las niciodată să plece.

17 octombrie —

De ce nu mai pot să-mi reamintesc nimic? Trebuie să încerc să-mi alung trîndăvia asta. Alice îmi spune că zac în pat zile în şir şi nu par a mai şti cine sînt sau unde mă aflu. Apoi îmi revin dintr-o dată şi o recunosc şi-mi aduc aminte ce se întîmplă. Perioade de amnezie. Simptomele celei de-a doua copilării — cum i se spune? — senilitate? Pot s-o văd cum se apropie.
Intr-o logică crudă, este rezultatul grăbirii evoluţiei tuturor proceselor mintale. Am învăţat atît de mult atît de repede şi acum mintea mea se deteriorează cu aceeaşi repeziciune. Şi daca n-as lăsa lucrurile în voia lor? Dacă m-as lupta? Gîndul la lumea aceea de la Warren, zîmbetele goale, feţele inexpresive, bătaia de joc a tuturor.
Micuţul Charlie Cordon mă fixează prin fereastră — în aşteptare. Te rog, orice, numai asta nu.

18 octombrie —

Uit lucruri pe care le-am învăţat de curînd. Se pare că este modelul clasic, lucrurile învăţate mai tîrziu sînt primele care se uită. Sau nu este ăsta modelul? Mai bine verific.
Am recitit comunicarea mea despre Efectul Alger-non-Gordon; deşi ştiu că am scris-o eu, tot am senzaţia că a fost scrisă de altcineva. Nici nu mai înţeleg multe lucruri de-acolo.
Dar de ce sînt atît de irascibil? Mai ales cînd Alice este atît de bună cu mine? Ţine ordine şi curăţenie, îmi pune lucrurile la locul lor, spală vasele şi freacă podelele. Nu trebuia să strig la ea ca azi-dimineaţă, pentru că am făcut-o să plîngă şi nu voiam să se în-tîmple asta. Dar nici ea n-ar fi trebuit să se atingă de discurile sparte şi de muzică şi de carte şi să le pună pe toate într-o cutie. Asta m-a înfuriat. Nu vreau să se atingă nimeni de ceva din lucrurile alea. Vreau să le văd cum se adună unele peste altele. Vreau să-mi amintească de ceea ce las în urma mea. Am dat cu piciorul în cutie şi am împrăştiat totul pe jos şi i-am spus să le lase pe toate acolo unde erau.
O prostie. Fără nici un motiv. Cred că m-am supărat pentru că ştiam că ea se gîndise că n-avea rost să păstrez lucrurile acelea, dar nu mi-a spus ce gîndise, lăsînd a înţelege că ar fi fost ceva normal. Mă co-coleste. Şi cînd am văzut cutia aceea mi-am adus aminte de băiatul de la Warren şi de lampa jalnică pe care o confecţionase şi cum încercam să-l cocolim pretinzînd că făcuse un lucru minunat, cînd de fapt...
Aşa făcea şi ea cu mine şi nu puteam răbda asta.
Cînd s-a dus în dormitor plîngînd, m-am simţit prost şi i-am spus că totul era din vina mea. Nu merit pe cineva atît de bun ca ea. De ce nu mă pot controla, mulţumindu-mă doar s-o iubesc? Doar atît.
19 octombrie — Activitatea motorie deteriorată. Mă tot poticnesc şi scap lucrurile din mînă. La început, nu credeam că eu sînt de vină. Credeam că ea schimbă locul unde pune lucrurile, îmi stăteau în drum coşul de hîrtii, la fel şi scaunele, şi mă gîndeam că le mutase ea din locurile lor.
Acum realizez că am un defect de coordonare. Trebuie să mă mişc încet. Şi scrisul la maşină este din ce în ce mai greu. De ce dau mereu vina pe Alice? Şi de ce nu mă contrazice? Văd pe faţa ei că-i este milă de mine şi asta mă irită şi mai mult.
Singura mea plăcere este acum televizorul, îmi petrec cea mai mare parte a zilei urmărind programele cu concursuri, filmele vechi, serialele cu melodrame, şi chiar spectacolele pentru copii şi desenele animate. Şi nu mă pot hotărî să închid. Noaptea tîr-ziu, se dau filmele vechi, filmele de groază, ultimele programe, şi chiar mica predică ce încheie emisiunea şi imnul naţional cu steagul care fîlfîie în planul depărtat şi, în cele din urmă, dungile pentru testarea canalului care stăruie în mica fereastră dreptunghiulară cu ochiul ei deschis...
De ce oare privesc mereu viaţa printr-o fereastră?
După ce se termină emisiunea, mi-e sârbă de mine pentru că mai am atît de puţin timp ca să citesc, să scriu şi să gîndesc şi eu îmi otrăvesc mintea cu marfa asta falsificată care se adresează copilului din mine. Din mine, în mod special, deoarece copilul din mine vrea să pună stăpînire pe mintea mea.
Ştiu bine toate astea, dar cînd Alice îmi spune că n-ar trebui să-mi irosesc timpul, mă enervez şi-i cer să mă lase în pace.
Cred că mă uit la TV fiindcă este important pentru mine să nu gîndesc, să nu-mi aduc aminte de brutărie, de mama şi de tata şi de Norma. Nu vreau să-mi amintesc nimic din trecut.
Am avut astăzi un şoc teribil. Am luat copia unui articol al lui Kriiger, pe care l-am folosit în studiul meu L/fer Psydiiscfie Gonzheit, ca să văd dacă mă ajută să înţeleg comunicarea pe care am scris-o şi semnif i ca ţi a ei. întîi am crezut că ceva nu-i în regulă cu vederea mea. Apoi am realizat că nu mai pot citi în limba germană. Am încercat şi în alte limbi. Totul s-a dus.

21 octombrie —

Alice a plecat. Să vedem dacă-mi pot aminti de ce. A început cînd a spus că nu putem trăi în mizeria asta, cu cărţile rupte şi hîrtiile şi discurile împrăştiate peste tot pe jos.
„Lasă totul aşa cum este", am prevenit-o.
„De ce vrei să trăieşti în felul ăsta?"
„Vreau fiecare lucru acolo unde l-am pus. Vreau să fie totul la vedere. Nu ştii ce înseamnă să se întîm-ple ceva înăuntrul tău, ceva ce nu poţi vedea şi stă-pîni, şi să vezi că totul ţi se scurge printre degete."
„Ai dreptate. N-am spus niciodată că as putea înţelege ceea ce ţi se întîmplă. Nici atunci cînd deveni-sesi mai inteligent decît mine, şi nici acum. Dar am să-ţi spun ceva. înainte de operaţie nu erai aşa. Nu te bălăceai în propria ta mizerie şi nu te autocompă-timeai, nu-ţi spurcai mintea uitîndu-te zi şi noapte la televizor, nu-ţi arătai colţii tuturor. Era ceva în tine care ne făcea să te respectăm — da, chiar aşa cum erai. Aveai ceva ce nu văzusem niciodată pînă atunci la o persoană întîrziată."
„Nu regret experimentul."
„Nici eu, dar ai pierdut un lucru pe care-l aveai înainte. Aveai un zîmbet..."
„Un zîmbet gol, stupid."
„Nu, un zîmbet cald, adevărat, pentru că doreai ca lumea să te placă."
„Şi mă păcăleau şi-şi băteau joc de mine."
„Da, dar chiar dacă nu pricepeai de ce rîdeau, simţeai că le-ai fi plăcut dacă puteau să rîdă de tine. Şi doreai să te faci plăcut. Te purtai ca un copil şi rî-deai şi tu de tine o dată cu ei."
„Dacă nu te superi, acum nu prea am chef să rîd de mine."
încerca să-şi reţină lacrimile. Cred că doream s-o fac să plîngă. „Poate că din cauza asta era atît de important pentru mine să învăţ. Credeam că aşa am să le plac oamenilor. Mă gîndeam că voi avea prieteni. Nu-i aşa că e de rîs?"
„Există lucruri care contează mai mult decît un I.Q. ridicat."
Asta m-a înfuriat. Probabil fiindcă de fapt nu pricepeam ce urmărea. Din ce în ce mai mult în ultimul timp nu mai spunea deschis ce gîndea. Făcea doar aluzii şi se aştepta ca eu să ştiu la ce se gîndea. Şi eu ascultam, prefăcîndu-mă că înţeleg, cînd de fapt mi-era frică să nu vadă că habar n-aveam despre ce era vorba.
„Cred că a sosit timpul să pleci."
S-a făcut roşie la faţă. „Nu încă, Charlie. Nu este încă timpul. Nu mă alunga."
„îmi îngreunezi situaţia. Pretinzi mereu că as putea să fac şi să înţeleg lucruri care mă depăşesc cu mult. Mă forţezi, întocmai ca mama mea..."
„Nu-i adevărat!"
„Tot ceea ce faci arată asta. Felul în care aduni lucrurile după mine şi le pui în ordine, felul în care laşi cărţi la îndemînă crezînd că-mi vei reda interesul pentru a le citi, felul în care vorbeşti cu mine ca să mă faci să gîndesc. Spui că nu are importanţă, dar tot ce faci arată că are. Mereu învăţătoarea. Nu vreau să merg la concerte sau la muzee sau la filme străine sau să fac orice m-ar obliga să mă gîndesc la viaţă sau la mine însumi."
„Charlie ..."
„Atîta te rog, lasă-mă singur. Nu mai sînt eu. Mă descompun, şi nu vreau să fii de faţă."
A început să plîngă. Azi după-masă şi-a făcut bagajele şi a plecat. Apartamentul pare acum liniştit şi gol.

25 octombrie —

Progresează deteriorarea. Am renunţat la maşina de scris. Coordonarea este prea proastă. De-acum încolo trebuie să scriu aceste rapoarte de mînă.
M-am gîndit mult la ce-a zis Alice şi mi-a venit ideea că dacă voi continua să citesc şi să învăţ lucruri noi aş putea să păstrez cîte ceva din inteligenţa mea, chiar dacă le uit pe cele vechi. Sînt acum pe o scară rulantă care coboară. Dacă stau pe loc voi ajunge sigur jos, dar dacă aş fugi pe trepte în sus poate că as putea rămîne măcar la nivelul actual. Important este să continuu să merg în sus, indiferent de ce se întîmplă.
Aşadar, m-am dus la bibliotecă şi am luat o sumedenie de cărţi de citit. Am citit deja mult pînă acum. Cele mai multe dintre cărţi sînt prea grele pentru mine, dar nu-mi pasă. Atîta timp cît voi continua să citesc voi învăţa lucruri noi şi nu voi uita să citesc. Este lucrul cel mai important. Dacă citesc mereu, poate rămîn pe picioarele mele.
La o zi după ce a plecat Alice, a apărut pe-aici dr Strauss, aşa încît cred că ea l-a informat despre mine. Pretindea că nu vrea decît rapoartele de progres, dar i-am spus că i le voi trimite eu. Nu mai vreau să-l văd pe aici. I-am spus că nu trebuie să-şi facă griji pentru mine, fiindcă atunci cînd voi crede că nu mai pot să-mi port singur de grijă mă voi sui în tren ca să ajung la Warren.
I-am spus că aş prefera să merg acolo de unul singur cînd va sosi timpul.
Am încercat să vorbesc cu Fay, dar observ că se teme de mine. Bănuiesc că-şi închipuie că nu mai sînt în toate minţile. Noaptea trecută a adus acasă pe cineva — părea un bărbat foarte tînăr.
Azi-dimineaţă a urcat pînă la mine dna Mooney, proprietăreasa, cu o cană de supă caldă de pui şi o bucăţică de pui. A spus că s-a gîndit să treacă să vadă ce mai fac şi dacă n-am nevoie de ceva. I-am spus că am mîncare berechet, dar a lăsat ce adusese şi a fost bun. Pretindea că venise din proprie iniţiativă, dar nu sînt încă atit de prost ca s-o cred. Pesemne că Alice sau Strauss i-au spus să fie cu ochii pe mine şi să se asigure că sînt bine. E-n regulă. Este o bătrînică simpatică, are accent irlandez şi-i place să povestească despre lumea din clădire. Cînd a văzut dezordinea de pe jos, în apartamentul meu, n-a spus nici o vorbă. Mi-a făcut o impresie bună.
l noiembrie — N-am mai îndrăznit să scriu de o săp-tămînă. Nu ştiu unde zboară timpul. Azi e duminică, ştiu asta pentru că văd pe fereastră lumea care merge la biserica de peste drum. Cred că am zăcut în pat toată săptămîna, dar îmi aduc aminte de dna Mooney că mi-a adus de cîteva ori de mîncare şi m-a întrebat dacă sînt bolnav.
Ce-am să mă fac cu mine? Nu pot să stau chiar aşa aici de unul singur privind tot timpul pe fereastră. Trebuie să mă ţin în frîu. îmi tot spun că ar trebui să fac ceva, dar după aceea uit sau poate că e mai uşor să nu fac ce zic că trebuie să fac.
Mai am ceva cărţi de la bibliotecă, dar multe din ele sînt prea grele pentru mine. Acum citesc mai ales romane poliţiste şi cărţi despre regi şi regine din timpurile trecute. Am citit o carte despre un om care se credea un cavaler şi a plecat la drum călare pe un cal bătrîn şi cu prietenul său. Dar orice făcea pînă la urmă tot lua bătaie. Ca atunci cînd a crezut că morile de vînt erau balauri. La început am crezut căi o carte proastă fiindcă dacă nu era nebun putea să vadă că morile de vînt nu erau balauri şi că nu există nici vrăjitori nici castele fermecate dar apoi miam amintit că asta trebuie să însemne cu totul altceva — ceva care nu era scris ci doar lăsat să se înţeleagă. Ca şi cum înţelesul era altul, ascuns. Dar nu ştiu care era. Asta mă înfuriat pentru că cred că mai înainte ştiam. Dar merg mai departe cu cititul şi învăţ chestii noi în fiecare zi şi ştiu cămi va fi de ajutor.
Ştiu că ar fi trebuit să mai scriu la rapoartele astea de progres ca să afle ce se întîmplă cu mine. Dar scrisul e din ce înce mai greu. Trebuie să caut orice cu-vînt simplu în dicţionar şi mă supăr pe mine însumi.

2 noiembrie —

Am uitat să scriu în raportul de ieri despre femeia care stă în blocul de vizavi cu un etaj mai jos decît mine. Am văzuto săptămîna trecută prin fereastra bucătăriei mele. Nu ştiu cum o cheamă şi nici măcar cum arată în partea de sus, dar în fiecare noapte pela unsprezece se duce să facă baie. Nu trage niciodată perdeaua şi cînd sting lumina pot so văd dela gît în jos cînd iese din baie să se usuce.
Mă excită, dar cînd femeia stinge lumina mă simt părăsit şi însingurat. As dori să pot vedea cîndva cum arată şi la faţă, dacăi drăguţă sau cum e. Ştiu că nui frumos să pîndeşti o femeie cînd iese din baie da nam ce face. Şi ce contează pentru ea dacă nu ştie că mă uit.
Se apropie ora unsprezece. Ora ei de baie. Aşa-că mă duc să văd...

5 nov —

Dna Mooney este foarte îngrijorată pentru mine. Ziceea că felul în care tot zac peaici toată zioa şi nu fac nimic îi aduce aminte de fiusu înainte săi dea afară din casă. Zice că nui plac puturoşii. Dacăs bolnav e una şi dacăs puturos e alta şi că nare cemi face. lam zis că cred căs bolnav.
încerc să citesc cîte ceva în fiecare zi mai ales povesti dar uneori trebe să citesc acelaş lucru din nou şi din nou findcă nu ştiu ce înseamnă. Şi mie greu să scriu. Ştiu că ar trebui să caut toate cuvintele în dicţionar dar sînt tot timpul foarte obosit.
Atunci mia venit idea să folosesc doar cuvinte uşoare în locul celor lungi şi grele. Cîştig timp. Afară vremea se răceşte da mai pun flori pe mormîn-tul lui Algernon. Dna Mooney crede căi o prostie să pui flori pe mormîntu unui şoarice, dar lam spus că Algernon era un şoarice special.
M-am dus vizavi la Fay săi fac o vizită. Mia spus săplec şi să numă mai întorc. A schimbat încuietoa-rea dela uşă.

9 nov —

Duminică iarăşi. Nu mai am nimic de făcut pentrucă TV sa stricat şi uit tot timpul săi dau la reparat. Cred că luna asta am pierdut cecul dela facultate. Nu mai ştiu.
Am dureri de cap grozave şi aspirina nu majută mult. Dna Mooney mă crede acum căs bolnav sii pare foarte rău pentru mine. E o femeie minunată dacă cinevai bolnav. Afară e aşa frig acum că trebuie să pun pe mine două flanele.
Acum doamna de vizavi trage perdeaua aşa că nu mai văd nimic. Norocul meu de doi bani.

10 nov —

Dna Mooney a chemat un doctor ciudat să mă vadă. Se temea să nu mor. lam spus doctorului că nus aşa bolnav doar că mai uit cîteodată. Mă întrebat dacă am prieteni sau rude şi iam zis că nam. lam spus că am avut odată un preten Algernon da ca era un şoarice şi făceam întreceri amîndoi. Sa uitat curios la mine de parcă eram nebun.
A zîmbit cînd iam spus că fusesem un geniu. Vorbea cu mine ca cu un copil sii făcea cu ochiu Iu Dna Mooney. Mam înfuriat finea rîdea sisi bătea joc de mine şi lam dat afară siam încuiat uşa.
Acum cred că ştiu deceam avut ghinion. Finea miam pierdut laba de iepure şi potcoava. Trebe să găsesc repede altă labă de iepure.

11 nov —

Dr Strauss a venit azi la uşă şi Alice dar nu iam lăsat înăuntru. Leam zis că nu vreau să văd pe nimeni. Mai tîrziu a venit Dna Mooney sămi aducă ceva de mîncare şi mia spus că plătiseră chiria şi îi lăsaseră bani sămi cumpere mîncare şi cemai am nevoie. Iam zis că nu mai vreau banii lor. Azis banis bani şi cineva trebe să plătească sau trebe să te scot afară. Apoi azis dece nu cauţi o slujbă în loc să rrîn-dăvesti peaici.
Nu ştiu să muncesc altceva decît treaba pe care o făceam la brutărie. Nu vreau să măntorc acolo finea mau cunoscut toţi cînd eram deştept şi poate co să rîdă de mine. Da nu ştiu ce să fac altceva ca să capăt bani. Şi vreau să plătesc eu tot ce am nevoie pentru mine. Dacă nu pot sămi port de grijă mă duc la War-ren. Nu primesc milă dela nimeni.

15 nov —

Mă uitam la unele din rapoartele mele de progres mai vechi şi este foarte curios că nu pot să citesc ceam scris acolo. Recunosc unele vorbe da nu se leagă. Cred că eu leam scris da numi aduc bine aminte. Obosesc foarte repede cnd încerc să citesc din cărţile care leam cumpărat. Afară de cele cu poze de fete drăguţe, îmi place samă uit la ele da îmi dă visuri din alea. Nui frumos. Nu mai cumpăr. Am văzut întruna din cărţi că au un praf magic care te face puternic şi deştept şi tot felu de lucruri. Cred co să scriu sămi trimită şi mie ca săncerc.

16 nov —

Alice a venit dinou la uşă da iam spus pleacă nu vreau să te văd. A plîns şam plîns şi eu da nam lăsato înăuntru finea nu vreau să rîdă de mine. Iam zis că no mai plac şi că nici nu mai vreau săfiu deştept. Nui adevărat. Tot ornai iubesc şi tot vreau să fiu deştept dar trebuia săzic aşa ca so fac să plece. Dna Mooney mia spus că Alice a mai adus ceva bani pentru îngrijirea mea şi pentru chirie. Nu vreau asta. Trebe să găsesc oslujbă.
Te rog... te rog... nu mă lăsa să uit cum să citesc şi să scriu...

18 nov —

Dl Donner a fost foarte drguţ cînd mam întors acolo săi cer vechea mea slujbă la brutărie, întîi era cam bănuitor da iam spus ce mi santîmplat şi santristat şi mia pus omînă pe umăr şi mia zis Char-lie eşti curajos.
Toţi se uita la mine cînd am coborît şi am început să lucrz la toaletă cu mătura aşa cum făceam înainte. Miam zis Charlie dacă rîde de tine nu fi supărat finea şti că nu sînt aşa deştepţi cum credeai înainte. Sin plus au fost preteni cu tine şi dacă rîdeau de tine nu era nimic finea le plăcea de tine.
Unul dintre cei care au venit acolo după ceam plecat eu îl cheamă Meyer Klaus mia făcut ceva rău. Sa apropiat cînd încărcăm saci cu făină şa zis hei Charlie aud că eşti un băiat foarte deştept — unu ca la concurs de întrbări. Zi ceva inteligent. Numi plăcea asta, finea aşa cum o zicea se vedea căşi bate joc de mine. Aşa că miam văzut de treabă. Da după aia mă apucat strns de braţ şia strigat la mine. Cînd vorbesc cu tine ai face bine sămasculţi. Sau ţiaş putea rupe mîna. Mia răsucit mîna şi mă durut şi mam sperieat co să mio rupă cum mia zis. Şi rîdea şi mio răsucea şi nu ştiam cesă fac. Ieream aşa sperieat cămi venea să plîng da nam plîns şi miera rău ca să merg la baie.
Stomacu mise răsucea înăuntru ca şi cum sta să se spargă dacă nu mergeam ciar atunci... finea nu mai puteam să mă ţin.
Iam zis terog lasămă că trebe să merg la toaletă da numai rîdea la mine şi numai ştiam cesă fac. Aşa cam început să zbier. Dămi drumu. Dămi drumu. Şatunci am făcut. Am făcut în pantaloni şi mirosea rău şi plîngeam. Mia dat drumu şi sa schimbat la faţă şi ierea speriat atunci. A zis Pentru dumnezeu nam vrut săţi fac nimic Charlie.
Da atunci a intrat Joe Carp şi la apucat pe Klaus de cămaşă sa zis lasăl în pace nenorocitule căţi rup gîtul. Charlie e băiat bun şi nimeni no sase ia deel fără să dea socoteală. Miera ruşine şiam dat fuga la toaletă să mă spăl şi să mă schimb.
Cînd mam întors Frank iera acolo şi Joe îi zicea cea fost şi după aia a intrat şi Gimpy şi iau zis şi lui şia zis co să scape de Klaus. O săi spună Iu Dl Donner săi dea afară. Leam zis că nui bine săi dea afară că trebe să umble după altă slujbă finea are soţie şi copil. Sin plus zicea căi pare rău de ce mia făcut. Şimi aduc aminte ce trist am fost cînd mau dat afară dela brutărie. Am zis că trebe săi mai dea o şeansă Iu Klaus finea acum no sămi mai facă nimic.
Mai tîrziu a venit Gimpy cu piciorul schiopătînd şia zis Charlie dacăi cineva care te necăjeşte sau face pe nebunu mă chemi pemine saupejoe sau peFrank şi-l punem la punct. Toţi vrem ca să şti că ai preteni buni aici şi sănu uiţi asta. Amzis mulţumesc Gimpy. Asta măface samă simt bine.
E bine să ai preteni...

21 nov —

Azi am făcut o prostie am uitat că nu mai sînt în clasă la Dra Kinnian la centru de adult aşa cum ieram. Am intrat şi mam aşezat la locu meu vechi în fundu clasi şi sa uitat lamine ciudat şia zis Charlie unde ai fost. Aşa că iam zis bună Dra Kin-nian sînt gata pentru lecţiea numa că am pierdut cartea dincare citeam.
A început să plîngă şi a fugit din sală şi toată lumea sa uitat la mine şiam văzut că mult ierau alţi decît oameni care ierau în clasa mea.
Atunci deodată miam adus aminte ceva despre operaţie şi cum mă făcut deştept şiam zis doamne sfinte chiar cam tras una ca Charlie Cordon acum. Am ieşit înainte să se întoarcă ea în clasă.
Deasta plec definitiv acum deaici la şcoala Azilului Warren. Nu vreau să mai fac aşa ceva cum am făcut. Nu vreau ca Dra Kinnian să plîngă pentru mine. Ştiu că la toţi dela brutărie le pare rău pentru mine da nici asta nu vreau şiaşa mă duc întrun loc unde sînt mult ca mine şi nu le pasă că Charlie Cordon a fost odată un geniu şiacum nici numai poate citi o cart sau să seri bine.
Iau vreo două cart cu mine şi ciar dacă nu pot sale citesc amsămi dau silinţa şi poatecă osă ajung puţin mai deştept decît ieram înainte de operatiie fără ope-raţiie. Am o labă nouă de iepure siun ban norocos şi chiar puţin cea mai rămas din prafu ăla magic şi poate cosă majute.
Dacă odată citeşti asta Dra Kinnian nu fi tristă pentru mine. îm parebine cam avut a doa şeansă în viaţă aşa cumai zis ca să fiu deştept finea amînvăţat multe lucrur care nu ştiam că sînt pelume şi sînt recunoscător că leam văzut ciar şi pentru puţină vreme. Şi sînt mulţumit cam aflat totu despre familia mea şi despre mine. Pînănu miam reamintit de ei şi iam văzut ierea caşi cum nam avut niciodată familie şiacum şti că am avut familie şi ieream şi io o persoană ca toate lumea.
Nu şti dece numai sînt deştept şi cu ceam grsit. Poatei aşa finea nam încercat destul sau cine va mă deociat. Da dacăncerc foarte tare poatecă măfac putin mă deştept şi şti ce sînt toate cu vintele. Meaduc puţin aminte ce bine miera cu cartea alb astră careo citeam cu coper ta ruptă. Şi dacănchid oci mă gndesc la omu cârca rupt cartea sii ca mine numacă nui ciar la fel şi vorbest altfel da nu cred că sînt io fineai văd ca printro fereas trâ.
în orce caz deasta am săncerc şi deacum încolo sajung deştept ca să mă simt dinou bine. Ebine să şti lucruri şi să fi deştept sias vrea să şti tot cei pe lume. As vrea să fi dinou deştept ciar acum. Dacaş putea mas aşeza la citit tot timpu.
în orce caz sînt sigur că io sînt prima perseoană proastă din lume carea găsit ceva im portant pentru ştinţă. Am făcut ceva da numi aducă minte ce. Da bănui căi ceva ceam făcut pentru tot prost ca mine din Warren şi din toată lumea.
Rămas bun Dra Kinnian şi Dr Strauss şi toţi...
P.S. spune ţii Iu profNemur să numai fi aşa supărat cînd cine va îs bate joc deel şi osă aibă mai mult preteni. luşor săai preteni dacă laşi lumea sărîdă deţine. Osă am mult preteni a colo undemă duc.
P.S. dacă ajunge ţ pa colo săj punet o flore pe mor-mînt Iu Algernon în curtea dinspatele casi.

SFARSIT
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Sponsored content




PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Today at 3:05 pm

Back to top Go down
 
Flori pentru Algernon - lectura si adnotari
View previous topic View next topic Back to top 
Page 2 of 2Go to page : Previous  1, 2
 Similar topics
-
» Yoyo flowers!
» Stereo 70 project
» Happy Birthday, Blue Moon

Permissions in this forum:You cannot reply to topics in this forum
Romanian Cafe  :: Literatura lumii :: Scrieri americane-
Jump to: