Romanian Cafe


 
HomeHome  CalendarCalendar  GalleryGallery  FAQFAQ  SearchSearch  MemberlistMemberlist  UsergroupsUsergroups  Log inLog in  RegisterRegister  

Share | 
 

 Flori pentru Algernon - lectura si adnotari

View previous topic View next topic Go down 
Go to page : 1, 2  Next
AuthorMessage
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sun Sep 13, 2009 5:27 pm

rapor de progrs l 3 matie

Dr Strauss zice sa sciu ce gndesc şi ţiu minte şi orcei cu mine de acum mai deprate. Nu şti dece da — zice cai imprtant ca sa vadă pot folosi pe mine. Aş vrea ca da finea Dra Kinnian zice că ei poate face pe-mine deştept. Io vrea să fi deştept. Numele meo ie Charlie Cordon. Lucrz în brutăria Donners. Dl Donner da mie 11 dolri pe săptnîna şi pîne şi cozonac daca vrea io. Am 32 de an şi zioa mea ie pesteo lună. Leam zis lui Dr Strauss şi prefesor Nemur că nu seri bine, da iei zice nui nimic zice să seri aşa cum vrbesc şi cum seri copuneri la clasa Iu Dra Kinnian dela centru dela colegiu beekmin pentr adult întîrziaţ unde merg sănvăţ 3 ori pe saptmîna în timpu meo liber. Dr Strauss zice seri mult totce gndesc şi totce săntîm-plă da numa pot gndesc fiincă nam cesa seri aşa termin penlr az... al dtale credincios Charlie Cordon.

rapor de progrs 2 — 4 matie

Azi am avut test. Cred cam grşit. Şi cred cacum nu o să mămai iea. Cesantîmplat am fost la birou Iu Prof Nemur în paoza mea demasă cum miau zis şi secrtara mă dus la un loc unde seri pe uşă fac psih
cu un culuar lung şi multe camer mici cu numa o masa şi scaune. Şi un om drguţ ierea întro camera şi avea nişte cartone albe cu pete de crneală pe ele. Şi mea zis stai jos Charlie fă te comod şi stai fără frica. Avia haina albă ca doctori da nu cred că ierea doctor că nu mea zis descide gura şi zi a. Navea decît cartonele alea albe. Numelei Burt. Am uitat aldoilea nume că nu meaduc binea minte.
Nu şti ce vrea sa facă şi mă ţineam strns de scaun ca la dantist da Burt nui dantist şim tot zicea să nam frică da asta mă sperieat că dacă zice aşa sigur o samă doară.
Burt a zis Charlie ce vez tu pe cartonu ăsta. Am văzut crneală vărsată şi ieream foarte sperieat ciar dacă aveam laba mea de iepure în buzunar finea cînd ieream mic greşeam mereu testu la sicoală şi vărsăm crneală.
lam zis Iu Burt că văd crneală vărsată pe cartonu alb, Burt azis da şi arîs puţin şi asta mea plăcut. An-tors toate cartonele şi iam zis că cinva a vărsat crneală pe toate roşie şi neagră. Mam gndit că testu a fost uşor dacînd mam ridicat să plec Burt mă oprit şi azis slaijos Charlie nam terminat. Mai lucrăm cu cartonele. Nam înţeles da meam adusa minte că Dr Strauss azis să fac tot ce zice egzaminatoru ciar dacă nare rost că asai treaba cu testele.
Nu miaduc aminte aşa bine cea zis Burt dar şti că a vrut săi zic ce ierea în crneală. Nam văzut nimic în crneală da Burt a zis că acolo iereau poze. Nam putut să văd defel poze. Ciar am ncercat să văd. Mam uitat şi a proapc şi departe Atunci am zis că dacă aviam ocelari cred caşi vedea mai bine io port ocelari numa la cinma şi la TV da am zis că poate majută sa văd poze în crneală. Iam pus şi iam zis lasămă să văd iar cartonu pun pariu că găsesc.
Amîncercat mult da tot nam găsit pozele vedeam numa crneală. Iam zis Iu Burt poatemi trebe alt ocelari, A seri ceva pe o hrtie şi mam sperieat cam grşit testu şatunci iam zis că ierea o poză foarte frumoasă de crneală cu puncte frumoase pe magine da a clătinat capu aşa că nu ierea nici asta. Lam întrebat dacă alţi vede ceva în crneală şa zis da iei îs închipuie po-zen pata de crneală. Mea zis că crneală pe carton ie pată de crneală.
Burt ie foarte sipatic şi vorbeşte rar cum face Dra Kinnian în clasa unde merg sănvăţ citirea pentru adult întîrziaţ. Mea esplicat că ierea un test rău şoc. A zis că oamen vede lucruri în crneală. Iam zis arată-mi unde. Nu mea arătat da azis mereu gndestete în-chipuieţi căi ceva pe carton. Iam zis că minchipui o pată de crneală. A clătinat capu aşacă nici asta nu ierea. A zis deceţi aducea minte sau fă te căi ceva acolo. Am închis oci mult timp ca să mă fac căi ceva şam zis mă fac căi o sticlă de crneală vărsată peun carton. Şatunci vîrfu de la creonu lui sa rupt şi neam ridicat dejos şam plecat.
Cred că nam trecut testu rău soc.

AI 31 ca rapor de progrs

5 jnatie — Dr Strauss şi prof Nemur zice nare aface cu crneală pe cartone. Leam zis că nam vărsat eu crneală şi că nam putut să văd nimic în crneală. Auzis că poate tot mă vor folosi. Iam zis Iu Dr Strauss că Dra Kinnian numi dă teste ca astea numa scris şi citit. A zis că Dra Kinnian ia zis că ios cel mai bun ielev alei în Sicoală Beekman pentru adult întîrziaţ şi că mam silit cel mai mult finea ciar vreau sănvăţ ciar mai mult ca oamen mai deştept ca mine.
Dr Strauss mantrebat cum ai ajuns tu dunusingur la Şicoala Beekman Charlie. Cum ai găsit şicoala. Am zis că nu miaduca minte.
Prof Nemur a zis da dece ai vrut tu aşa sănveţ să citeşt şi să seri. lam zis că toată viaţa aşa am vrut să fi deştept nu prost şi mama lot limpu mea zis săn-cerc sănvăţ aşa cum îmi zice şi Dra Kmnian dai foarte greu să fi deştept şi ciar dacănvăţ ceva în clasă la Dra Kinnian la şicoala după aia uit mult.
Dr Strauss a seri ceva pe o hrtie şi prof Nemur mea vorbit foarte sereos. A zis Charlie şti nu sîntem sigur cum merge esperenţa cu oamen că pînacum a fost numa cuanimali. Am zis asta mea zis Dra Kinnian danumie frică de ceva sau că mă doare căs tare şi osa lucrz mult.
Vreau să fi deştept daca iei mă lasă. Iei a zis că trebe cerut voie familia da unciuHerman care săn-grija de minei mort şi num aducă minte de famlia mea. Nuiam văzut pe tata sau mama sau sora mea mică Norma de mult mult mult timp. Poate şi iei să fie mort. Dr Strauss mantrebat unde stetea iei. Cred că în brooklin. A zis că să vadă poatei găseşte.
Sper să nu trebe sămai seri mult la rapor progrs astea cămi ia mult timp şi mă culc foarte trziu şiş obosit dimineaţa la treabă. Gimpy a ţipat la mine cam răsturnat o tavă plină cu comur cînd duceam la cuptor. Sau murdărit şi a trebit săi cureţe ca săi pună la copt în cuptor. Gimpy ţipă la mine tot timpu cînd fac ceva grşit, da ţine la mine căi pretenu meu. Măi ceo să se mire dacă mă fac deştept.

rapor de progrs 4

6 mar — Am avut mai mult teste aiurea az pentru să vadă dacă mă iau. Tot în locu ăla dantro camer mai mică de testare. Doamna drguţă care mea dat testu mea zis ce ie şi am rugato cum să scrie ca să seri îm rapor de progrs. TEST DE APERCEPTE TEMATICA. Nustiu două cuvinte daştiu cei aia test. Trebe săi treci sau iei note rele.
Testu mea părut uşor finea figurile să vedeau. Numa că acum nu vrea săi zic ce vedeam acolo. Asta mancurcat. lam zis că ieri Burt azis să zic ce vedeam în crneală. Doamna a zis că nui nimic că ăstai alt test. Trebe să zici ce fac oamen din poze.
Am zis cum pot să zic ce fac oamen care nui cunosc. A zis că samă prefac da io iam zis că asteas minciuni. Nu zic nicio dată minciuni finea am zis cînd ieream mic şi am loat bătăi. Am o poză în portofl cu mine şi Norma cu unciuHerman care mea găsit locu de om de servici la brutărie Donners înainte să moară.
Am zis că pot să zic despre iei că am stat la unciuHerman da doamna na vrut saudă despre iei. Azis că testu ăsta şi ălalt rău soc ie casăm dea persu-nalitate. Am rîs. Iam zis cum pot săm dea lucru ăla cartone cu crneală vărsată pe ele şi poze cu oameni care nui cunosc. Sa supărat şa loat pozele. Num pasă.
Cred cam grşit şi testu ăsta.
Atunci am desenat ceva pentru ia da na ieşit bine. După aia celalt egzaminator Burt cu haină albă san-tors numele ie Burt Seldăn şi mă loat în alt loc tot în etaju patru din Colegiu Beekman unde seri pe uşă LABORATOR DE PSIHOLOGIE. Burt azis că PSIHOLOGIE ie ceva cu mintea şi LABORATOR ie un loc unde şef ace esperenţe. Mam gndit căi un loc ca unse face guma demestecal da acum cred căi cu puzle şi alte jocuri castam făcut.
Nam lucrat bine la puzle că ierea rupt şi bucăţile nu să potrivea la găur. Un joc ierea o hrtie cu lini în toate părţile şi cu multe cuti. întroparte seri START şi în alaltă SOSIRE. Mea zis căi laberint şi trebe să iau creonu şi săi duc de unde seri START la unde seri SOSIRE da să nu trec cu creonu peste lini.
Nam înţeles ce să fac şam stricat multe hrtii. Atunci Burt a zis osăti arăt ceva hai la laboratoru esperemen-tal poate te prinzi. Neam suit la etaju 5 întro camer cu cuşt multe şi animale iereau mămuţe şi ceva soa-rici. Mirosea ca gunoiu vechi. şi ierea alt oameni în haine albe să juca cu animale şi mam gndit căi o prăvălie da nu ierea client. Burt a loat un şoaric alb din cusică şi mila arătat. Burt a zis ăstai Algernon şi poate face jocu cu laberintu. lam /is arătăm cum face.
Să vez la pus pe Algernon întro cutie ca o masă mare cu multe cotituri şintoarceri ca un fel de ziduri şi un START şi SOSIRE cum ierea pe hrtie. Doar că ierea o sită aşezată peste masa mare. şi Burt şia scos ceasu sa ridicat o uşă mică şa zis hai Algernon şi şo-oaricu a smîrcit de 2 sau 3 or şa loato la fugă. Lance-put a loato peo stradă lungă da cînd a vzut că nu mai poate santors unde a plecai sa stat acolo ca la un minut şa dat din mustăţ şi pormă a loato palt drum la fugă dinou.
Ierea cacum iei făcea ce zicea Burt să fac io cu lini-le pe hrtie. Io am rîs că mă gndeam căi greu pentru soarice. Da Algernon sa dus tot drumu ălbun prin cutie şa ieşit unde seri SOSIRE şa chiţăit. Burt azis fineai fericit ca făcut ce trebe.
Măi zic ăstai un soaric deştept foc. Burt a zis vrei să faci ontrecere cu Algernon. Am zis cada şa zis care unalt fel de joc făcut din lemn cu drumuri scobite în el şi un băţişor ielectric ca un creon. şi să facă el jocu Iu Algernon să fi launfel ca ăsta aşa că io să joc ce joacă şoaricu.
A mutat toate zidurile pe masa Iu Algernon finea iele să poată aranja în feldefel. Apus sita la loc peste cutie sănu poate Algernon să sară peste ziduri sajungă la SOSIRE. Arunci mea dat băţişoru ielectric şi mea
arătat cum săi pun în şanţur şi nu trebe săi ridic defel numa să merg pe scobitur pînă creonu numa poat sămeargă sao simt io cao pişcătură la mna cu creonu.
Şa scos ceasu dancerca săi ascundă. Io mam făcut că nu mă uit la iei da asta mă iniervat foarte mult.
Cînd azis hai am dat să mişc băţişoru da nu ştiam unde săi duc Nu ştiam cărei drumu. Arunci lam auzit pe Algernon cum chiţăia în cutie pe masă şi picio-rele lui cum sgîriea cînd alerga. Am loato şi io din loc cu băţişoru da am mers pe drum grşit şi mam înţepenit şam simţit un fel denţepăturăn degete satunci mam întors la START da de cîteor o loam pe altă parte mănţepeneam şi simţeam că mănţeapă. Nu ierea durere sau ceva numa mă gdila un pic şi Burt azis cămi arăta numa ca nam loato cum trebe. Ieream la mijlocu mesi cînd lam auzit pe Algernon că chiţăia că ierea iar fericit şi asta vasăzică cîştigasentrecerea.
Şi de alalte zece ori cînd neam întrecut Algernon a cîsligat pe toate că nam putut să găsesc drumu bun la locu unde scria SOSIRE. Da nu mea părut rău finea lam văzut pe Algernon ce face şam învăţat cum să termin jocu ciar dacămi ia timp mai mult.
Nu ştiam că şoarecis aşa deştepţi.

rapor de progrs 5 6 mar

Au găsito pe soramea Norma care stă cu mama în Brooklin şi a dat voie pentru operaţiie. Mă vor folosi. Sînt aşa de escitat că deabea pot să seri despre asta. Intri Prof Nemur şi Dr Strauss a avut o discuţie. Ieream în birou Iu Prof Nemur sau venit Dr Strauss şi Burt Seldăn Prof Nemur ierea supărat că mă folosesc da Dr Strauss iazis că iei crede că ios cel mai bun din tot care ia testat. Burt ia zis că Dra Kinnian mă recomandat cel mai bun din tot oamen pe care ia învăţat la centru pentru adult întîrziaţ. Undenvăţ io.

Dr Strauss azis că am ceva cărei foarte bine. Azis că am o motevaţie bună. Nam ştiut nicio dată că am asta. Mea plăcut cînd a zis că nu orcare cu un aichiu de 68 are lucru ăsta cum am eu. Nu ştiu cei sau de undei am da a zis că şi Algernon are asta. Motevaţia lui Algernon este caşicavalu care îl pun în cutie. Da nui numa asta finea săptămna asta nam mîncat casi-caval.
Prof Nemur era supărat că aichiu meu poa să crească prea mult dela almeu cărei prea mic şi sa nu mănbolnăvesc din asta. şi Ur Strauss ia spus Iu Prof Nemur ceva ce nam înţeles şi cînd vorbeau iei io am seri unele cuvinte în caietu de rapor de progrs.
Azis Harold ăstai numele mic alu Prof Nemur Charlie nui ciar ceti trebea pentru primu tău soi nou de intelecxx nam prins tot cuvîntu xxxsuperman. Da cei mai mult cu mentaxxx joasă sînt ostxx şi neco-oxxx sînt posaci şi apaxxx şi greu de stimxxx. Charlie are fire bună şii intersat şi dornic să mulţumească pe oamen.
Atunci prof Nemur azis aduti aminte că va fi prima finţă umană caria iseva creste intiliginţa prin chi-rugie. Dr Strauss azis astai exact ceam vrut să spun. Undeo să găsim alt adult întîrziat cu motevaţia asta extraoxxx deanvăţa. Uitece bine anvăţat să citească şi să seri pentru vrsta lui mentală joasă. O realixxx extraoxxx.
Nam prins toate cuvitle şi vorbeau prea repede da era cacum Dr Strauss şi Burt ţinea cu mine şi Prof Nemur nu.
Burt tot zicea Alice Kinnian crede că are o dorinţă complexxx de anvăţa. De fapt el ne imploxx săi folosim. şi astai adevărat finea io vreau să fi deştept. Dr Strauss sa ridicat a umblat şi azis io zic săi folosim pe Charlie. Şi Burt a dat din cap. Prof Nemur sa scărpinat în cap şi sia frecat nasu cu degetu mare şi azis poate că aveţi dreptate. O săi folosim pe Charlie. Da trebue săi esplicăm că multe lucrur pot ieşi prost în esperenţă.
Cînd azis asta am fost aşa fercit şi escitat cam sărit în sus şi iam scuturat mîna căi aşa de bun cu mine. Cred că sa sperieat cînd am făcut asta.
A zis Charlie am lucrat de mult timp la asta da numa pe animali ca Algernon. Sîntem siguri că nui pericol pentru corpu tău da sînt alte lucrur care nu ştim pînă nuncercăm. Vreau sănţelegi că se poate sănu răuşim şatunci nu se vantîmpla nimic. Da poate să răuşim lanceput da pormă săţi fie mai rău cacum. înţelegi cei cu asta. Dacă sentîmplă aşa trebe să te trimitem înapoi să stai la azilu de stat Warren.
Am zis că numi pasă finea nu mie frică de nimic. Sînt foarte tare şimi merge todeuna bine şi am şi laba de iepure cu noroc şi nam spart nici oglindăn viaţa mea. Am spart nişte farfuri odată da asta nui de ghinion.
Atunci Dr Strauss azis Charlie ciar dacă asta nu răuşeste faci un lucru mare pentru stinţă. Esperenţă asta a răusit pe multe animali da nu sancercat peun om. Tu vei fi primu.
Iam zis mulţumesc domdoctor şi nosă vă pară rău că miaţi dat o a 2a şeansă cum zice Dra Kinnian. şi ciar mam gndit aşa cum leam zis. După operaţiie am săncerc să fi deştept. Am săncerc grozav de tare.

rapor de progrs 6îea 8 mar

Sînt sperieat. Mult oamen care lucreză la colegi şi oamen dela şicoala de doctor a venit sămi zică noroc. Burt igzaminatoru mea adus fior carea zis căs dela oamen dela fac psih. Mea dorit noroc. Io sper să am noroc. Am laba mea de iepure şi banu meu norocos şi potcoava. Dr Strauss a zis nu fi aşa stu-pertiţos Charlie. Astai ştinţă. Nu şti cei ştinţa da tot zic mereu asta poate căi ceva care aduce noroc Or-cear fi ţin laba mea de iepurentro mînă şi banu meu norocos în alaltă mînă cu gaura în ici. Adică vreau să zic bănui găurit. Nam putut loa potcoava la mine căi prea grea da o las în haină.
Joe Carp dela brutăria mea adus un cec cu cio-clată dela 131 Donner şi preteni dacolo şi speră să fi mai bine repede. La brutăria ei crede căs bolnav casa mea zis Prof Nemur să le zic şi nimic de operaţie pentru a fi deştept. Astai sicret pentru căzu că nu răuşeste sau săntîmplă ceva.
Dupaia a venit Dra Kinnian samă vadă şi mea adus reviste să citesc şi misa părut căi nervoasă şi sperieată. A arenjat florile pe masă şi a pus totula loc bine nu cum ierea arababură dela mine. şi mea arenjat perna sub cap. îi place de mine hncăncerc tare sănvăt tot nuca alt oameni dela centru de adult care nule pasă. Ea vrea io să fi deştept. Io şti asta.
Arunci Prof Nemur azis să nu mai vină alţi că tre-be să nu fi obosit. Lam întrebat pe Prof Nemur da-cam săi bat pe Algernon după ceam făcut operaţiie şa zis că poate. Dacă operaţiea merge bine am să-i arăt Iu şoaricu ăla că sînt deştept tot ca iei şi mai mult. Osă pot să citesc mai bine şi să scriu cuvintele bine şi să şti multe lucrur şi să fi ca tot oamen. Măi băiete ceo să se mai mire cu tot. Dacă operatna iese bine şi sînt deştept poate cosă găsesc pe mama şi tata şi sora şi să vadă tot. Măi băiete ce sor mira să mă vadă deştept ca ei şi sormea.
Prof Nemur zice dacă merge bine şi ţine tot aşa iei o să facă şi alt oameni ca mine deştept. Poate oameni din toată lumia. Şa zis catunci io fac ceva mare pentru ştinţă şam să fiu renumit şi osă seri numele meo în cart. Numănteresează aşa mult să fi renumit.

Vreau numa să fi deştept ca alt oamen casă am preteni muk care să le placă de mine.
Az nu meau dat nimic de mncare. Nu şti ce treabă are mncarea cu fi deştept şi mie foame. Prof Nemur mea luat cecu cu cioclată. Dr Strauss azis că mii dă iar după operaţiie. Nu pot să mnînci înainte de operaţiie. Nici ciar caşicaval.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Primele impresii de lectura   Sun Sep 13, 2009 8:26 pm

“…când scriu despre cum este prima lectură a unei bucăţi literare …, nu pot să nu mă plasez într-o perspectivă a recitirii şi, verificând mereu detaliile, să recitesc.” - scrie Borges.
Pentru mine asta este primul contact cu textul romannesc si marturisesc ca suna mai natural in originalul englez. Imi place mai mult, dar n-are a face, suntem romani si nu toti stim limba engleza, asa ca ne adaptam la conditiile traducerii romanesti.
Asadar, la o prima lectura liniara povestea e simpla dar la re-lectura vom descoperi conotatii mult mai complexe decat la prima vedere.
Est povestea unui om cu un IQ de 68, sarac in trairi interioare, sarac in intelegerea si perceptia corecta a lumii iconjuratoare.
Ceea ce-l deosebeste de ceilalti tovarasi ai sai de la scoala pentru adulti intarziati este o puternica motivatie interioara ( nu e numai de tip extra asa cum am crede ). Desi Charlie scrie ca vrea sa fie la fel de destept ca prietenii lui, motivatia lui are germenul inca din copilarie.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: lectura, partea a doua   Sun Sep 13, 2009 10:55 pm

RAPOK1 DE PROGRES 7 11 MARTIE


Operaţiea nu mă durut. Dr Strauss a făcuto cînd dormeam. Nu ştiu cum finea nam văzut că ierau bandaji pe oci şi pe cap 3 zile aşacă nam putut scrie RAPORT DE PROGRES pînă az. Sora slăbănoagă care mă văzut cum seri zice cam seri PROGRES grsit şi manvăţat cum ie bine şi RAPORT şi MARTIE. Trebe sămi aducă minte. Am memore prostă la scrisu literi-lor. Finea meau scos bandajile dela oci pot să seri acum RAPORT DE PROGRES. Da mai am bandaji la cap.
Mea fost frică cînd au venit şi miau zis că trebe să merg la operaţiie. Mau ridicat din pat şi mau pus în alt pat cu rotile şi mau scos pe uşă mau dus prin culuar la uşa pe care seri chirugie. Măi băiete ce mam mirat ierea o camer mare cu pereţi verde şi mulţi doctori care stetea mai sus şi să se uite la operaţie. Nu mam gndit co să fie ca un spetacol.
Un om avenit la masă erambrăcat în alb şi co cîrpă albă pe faţă can filme TV şi mnusi de cauciuc şi azis nuţ fie frică Charlie sînt eu Dr Strauss. Am zis bună doctore mie frică. A zis nare de ce săţi fi frică Charlie a zis numa acum ai să adorm. Amzis dasta mie frică. Mă mngîiat pe cap şi 2 oamen tot cu măst albe au venit şi mau legat de mîin şi piceoare să nu le mişc şasta mă sperieat rău şi mi sa strns stomacu că dau afară şimi venea să plng da nam plns şi mea pus ceva de caucic pe faţă să respir acolo şi era un miros. Tot
timpu lam auzit pe Dr Strauss că vorbea tare de opera tiie le zicea la tot ceo să facă. Da na în înţeles nimic şi mă gndeam poate după operaţie o să fi deştept şi o sănţeleg tot ce zice. Aşa cam tras aeru şatunci cred cam obosit tare cam adiormit.
Cînd mam trzit eram în patu meu şi nu să vedea nimic. Am auzit vorbe era sora şi Burt şam zis ceie dece nu aprindeţ lumina şi cînd ie operaţiea Sau rîs şi Burt a zis Charlie sa terminat. Şi nu vez nimic că ai bandaji peste oci.
Ie curios cau făcuto cînd dormeam.
Burt vinen toate zilele samă vadă să seri toate lu-crurle tempratura mea şi presiune la snge şi alte lu-crur. Zice căi astai pentru ştinţă. Trebe să ţină raport de ce săntîmpla casă facă iar dacă vrea asta. Nu cu mine da cu alt oamen ca mine care nus deştept.
Daia trebe să ţin bine rapoartele de progrco. Burt zice căi parte din esperenţă şi co să facă fotografi după rapoarte casă vadă cei în mintea mea. Nu ştiu cum osă şti cei în mintea mea dacă se uită la rapoarte. Eu le citesc mereu de multe ori să văd cea în scris şi nu şti cei în mintea mea aşa căcum osă şti ei.
Da în orce caz astai ştinţă şi trebe săncerc să fiu deştept casi alţi oamen. Atunci dacă sînt deştept osă vorbeşte ei cu mine sio să stau cuei şisascult ca Joe Carp şi Frank şi Gimpy cînd vorbeşte şi are discuţi de lucrur impotante. Cînd lucreaz ei vorbeşte de lu-crur ca de dumnezeu sau de necazu cu tot bani cărei aruncă preşedinte sau de repubican şi democrat. Sisă supără cacum ar vrea săsă ia la bătăi şi trebe să vină Domnu Donner să zică duceţivă napoi la pîine sau oso loaţi după ceafă cu sindecat cu tot. De aşa lucrur vreau şi io să vorbesc.
Dacă ieşti deştept ai mulţi preteni să vorbeşti cu iei şi nu stai tu singur tot timpu.
Prof Nemur ziceibine să zic de tote lucrur care-săntîmplă cu mine în rapoartele de progres dar zice că trebe să seri mai mult de ce simt şi ce gndesc şi cerni aducă minte din trecut. lam zis că nu şti cum să gndesc şi săm aducă minte şa zis măcar săncerc.
In timpu cînd bandaji iera pe oci mei amîncercat să mă gndesc şi sămaduca minte da nu santîmplat nimic. Nu şti ce samă gndesc sau sămaduca minte. Poate dacăl întreb îm zice cesă mă gndesc acum cînd trebe să fi deştept. Cesă gndeşte şi ceşi aducea minte oamen deştept. Lucrur bune sînt sigur. Aşi vrea să şti şi io lucrur bune.
12 martie — Nu trebue să seri RAPORT DE PROGRES sus în orce zi numai cînd încep un teanc nou după-ce Prof Nemur leia pe cele vechi. Trebue numai să pun data sus. Aşa nu sămai pierde timpu. Io ideie bună. Pot să stau aşezat în pat şi samă uit pe fereastră la earbă şi pomi afară. Sora slăbănoagă să numeşte Hilda sii foarte bună cu mine. Meaduce lucrur de mncat şimi face păru simi zice cam fost un om foarte curajos săi las sămi facă ceva la cap. Zice că nar lăsa pentru nimic în lume pe cineva săi umble la crieri, lam zis că iam lăsat casă mă facă deştept. şi ia mea zis că poate că naveau dreptu să mă facă deştept că dacă vrea dumnezeu să fiu deştept mar fi făcut iei aşa. şi dai cu Adan şi leva şi păcatu cu pomu cunoaşteri şi mncatu mărului şi cu căderea. Şi poate Prof Nemur şi Dr Strauss samestecă în trebur în care nare dreptu săsamestece.
Ie foarte slăbănoagă şi cînd vorbeşte i sănroseşte faţa. Zice mai bine samă rog Iu dumnezeu săi ierte pentru ce meau făcut. Nam mncat mere şi nam făcut nimic rău. Şiacum sînt sperieat. Poate nu trebea săi las sămi opereze crierii cum a zis ia,dacă dumnezeu na vrut. Nu vreau săi supăr pe dumnezeu.

13 martie — Az meau schimbat sora. Astai frumoasă. O cearnă Luciile mea arătat cum să scrie pentru raportul meu de progres şi are păru galben şi oci albaştri. Am întrebate undei Hilda şi mea zis Hilda nu mai lucrează în partea asta de spital. Numai la matirnitate la copi unde nu conteaz că vorbeşte prea mult.
Am întrebate cei matirnitate mea zis căi aşa cum vin copi da cînd am întrebate cum vin copii sa făcut rose la faţă tot ca Hilda şa zis că trebue să ia tempra-tura la cineva. Nimen numi zice nimic de copi. Poate dacă treaba merge şi sînt deştept am să ştiu.
Dra Kinnian a venit az samă vadă şi mea zis Charlie arăt minunat. lam zis că mă simt bine da că nu mă simt încă deştept. Mam gndit că dacă opera-ţiea sa terminat şimi ia jos bandaji dela oci osă fiu deştept şio să şti lucrur multe aşa casă citesc şi să vorbesc de lucrur impotante ca toţi oamen.
Mea zis nu aşa săntîmplă Charlie. Vinencet şi trebui să lucrez foarte mult să fi deştept.
Nam ştiut asta. Dacă trebui să lucrez foarte mult deceam mai fost la operaţie. Mea zis că nu şti sigur da operaţia afost ca samă facă aşa că dacă lucrez mult ca să fiu deştept lucru să lipeşte de mine nu cum ie-rea cînd nu să lipea nimic.
Şi iam zis că asta num place finea mam gndit că osă fiu deştept ciar acum sică o samă duc la brutăria să learăt ce deştept sînt şi să vorbesc de toate lucrur şi poate ciar samă facă ajutor de brutar. Şi săncerc şi să găsesc pe mămica şi tăticu. Sar mira să vadă ce deştept sînt că mama tot timpu vrea să fiu deştept. Poate că nu mar mai goni dacă vede cît de deştept sînt. Iam zis Iu Dra Kinnian cam săncerc mult să fiu deştept cît pot de mult. Mă mîngiat pe mnă şi mea zis ştiu că osă faci aşa. Am încredere în tine Charlie.


RAPOR'l DE PROGRES 8

15 martie — Am ieşit din spital da încă nu mam întors la lucru. Nu săntîmplă nimic. Am dat multe teste şam făcut multe feluri de curse cu Algernon. Nu pot săi sufăr pe şoaric. Mă bate tot timpu. Prof Nemur zice că trebe să joc jocurle şi să fac testele delanceput mereu.
Jocurle aleas tîmpite. Şi pozele sînt tîmpite. îm place să fac desene de oamen da nu să zicminciuni despre oamen.
Şi nu pot să fac bine puzlele.
Mă doare capu deatîta gndit şi sămaduca minte. Dr Strauss mea promis că majută da nu majută. Numi zice ce să gndesc sau cînd osă fi deştept. Mă pune numa să mă culc pe canapea şisă vorbesc.
Dra Kinnian vine şia samă vadă la colegiu. Iam zis că nusăntîmplă nimic. Cînd o să fi deştept. A zis trebe săai răbdar Charlie pentru lucrurle astea trebc timp. Osă sentîmple aşa cuncetu şi nai să şti că săntîmplă. A zis că Burt ia zis că merge bine cu mine.
Cred căntrecerile şi testele astea sînt tîmpite şi cred că să scriu rapoartele astea de progres este o cestie tîmpită.
16 martie — Am luat prînzu cu Burt la restoranru din colegiu. Au tot feluri bun de mîncare şi nu trebe să plătesc nimic, îmi place să mă uit la băieţi şi fete dela colegiu. Cîte odată să prostesc da cel mai mult vorbesc de tot felu de lucrur tot ca brutari la brutăria Donners. Burt zice căi despre artă şi poltică şi rili-gie. Nu ştiu ces toate astea da ştiu că riligiai bună. Ştiu că riligiai dumnezeu. Mamami zicea totu despre el şi despre cea făcut el casă facă lumia. Ea zicea săi iubesc tot timpu pe dumnezeu şi să mă rog la iei. Numi aducă minte cum trebe să mă rog la iei da cred că mama mă punea samă rog mult la iei cînd ieram mic ca sănii fie mai bine şi să nu mănbolnăvesc. Num aducă minte cam fost bolnav. Cred că ierea ca nu ie-ream deştept.
în orce caz Burt zice că dacă cspcrenţa răuseşte o să pot sănţeleg toate lucrur despre ce vorbeşte student şi iam zis crezi co să fiu deştept ca ei şa rîs şa zis copii ăştia nus aşa deştepţi şai săi întreci caşicum ei stă pe loc.
Mă prezentat la mai mult student şi uni să uita la mine curios că nu sînt din colegiu. Aproape cam uitat samînceput să le zic cam să fiu foarte deştept da Burt mantrerupt şi lea zis că io fac curăţenie în laboratoru depart psih. Mea esplicat dupaia că nu trebe să fie publecitate. Astanseamnă căi sicret.
Nunţeleg dece trebe să fie ţinut totu aşa sicret. Burt zice că dacă esperenţa nu răuseşte Prof Nemur nu vrea să rîdă tot de iei mai ales oamen dela funda-ţiea Welberg care ia dat bani de proiect. Am zis că numi pasă dacă oamen rîde de mine. Mult oamen rîde de mine şi sînt preteni cu mine şi ne distrăm. Burt a pus mna pe umăru meu şa zis că nu Ia mine se gndeşte Nemur. Nu vrea oamen să rîdă de el.
Nam crezut că oamen poate să rîdă de Prof Nemur finea iei ie un savant în colegiu da Burt azis că niciun savant nui un om mare pentru colegi lui şi pentru absolvent. Burt ie absolvent şi să speciealizea-ză în psihologie aşa cum ie scris pe uşa dela lab. Nu ştiam căsînt speciealisti în colegi. Mă gndeam căsînt numan meseri.
în orce caz sper să fi deştept finea vreau sănvăţ tot cei în lume cum ştie băieţi dela colegiu. Tot despre artă politică şi dumnezeu.

17 martie — Cînd mam trezit az dimineaHanceput mam gîndit că osă fi deştept da nu sînt. In fiecare dimineaţ mă gîndesc că osă fi deştept da nu sentîmplă nimic. Poatecă esperenţa na reuşit. Poatecă nam să fi deştept şi osă trebe să merg la azilu Warren. Numi place de teste şi numi place de labirinte şi numi place de Algernon. Nam ştiut niciodată că ieram mai prost caun şoarice. Nam poftă să mai seri rapoarte de progres. Numi aducă minte de orce lucru şi cînd le seri în carnetu meu cîte odată nu pot sămi citesc scrisu sie foarte greu. Dra Kinnian zice şam răbdar da nu mie bine şiş obosit. Şi mă doare capu mereu. Vreu să lucrz iar la brutărie şi sănu mai seri rapoarte de progria progres.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Tue Sep 15, 2009 5:28 am

20 martie —

Măntorc să lucrz la brutărie. Dr Strauss ia spus Iu Prof Nemur căi mai bine să măntorc la lucru da încă nu pot spun la nimeni pentru cea fost operaţiia şi trebui să vin la lab în orce noapte pentru 2 ore după lucru pentru teste şi să scriu mereu rapoartele astea tîmpite. Osămi dea bani în fiecare săptămnă pentro muncă cu progrm redus casa a fost învoeala cînd au primit bani dela fundaţiea Welberg. Nu ştiu cărei treaba asta cu Welberg. Dra Kinnian mea esplicat da tot nu ştiu. Dacă nu mam făcut deştept decerni dau bani să scriu lucrur tîmpite. Dacămi dau bani am so fac. Dar foarte greu să seri.
îmi place că măntorc la lucru finea mie dor de treaba la brutărie şi de tot preteni şi distracţie ce avem cu toţi
Dr Strauss zice să am un carnt în buzunar ca sămi aduc aminte de cesăntîmplă. Da nu trebui să fac rapoarte de progres în fiecare zi numa cînd mă gndesc la ceva sau cînd săntîmplă ceva specieal. Iam zis că nu săntîmplă nimic specieal şi numi pare că săntîmplă ceva specieal cu esperenţa. A zis sănu te descurajez Charlie că trebui mult timp şi săntîmplă cuncetu şi nu pot săţi dai seama deodată. Mea esplicat ca trecut mult timp pînă Algernon sa făcut de 3 or mai deştept decum ierea înainte.
De asta Algernon mă bate tot timpu la jocu cu la-berintu finea fost şi el operat. El iun şoarice specieal primu animal carea rămas deştept aşa de mult timp după operaţiie. Nam ştiut că ierea un şoarice specieal- Astai alceva, Dacar fi un şoarice obişnuit cred caşi face jocu mai repede ca iei. Poate cântro zi am săi bat pe Algernon. Măi băiete asta ar fi ceva. Dr Strauss zice că pînacum Algernon sărată caşicum osă fie deştept pirmanent şi zice castai un semn bun fineam avut şi io tot operaţiea lui.

21 martie —
Az neam distrat bine la brutărie. Joe Carp azis ia uitaţivă undea fost operat Charlie ce iau făcut iau pus ceva creieri în cap. Ierea să le zic co să fiu deştept da miam adus aminte că Prof Nemur azis că nu trebuie. Atunci Frank Reilly a zis ceai făcut Charlie ai daton bară. Asta mă făcut să rîd. Sînt pre-teni mei şi le e drag de mine.
E multă treabă din urmă. Nan avut pe nimen să cureţe locu casta ierea treaba mea da au găsit un băiat nou Ernie casă ducă marfa cum am duso eu mereu. Dl Donner a zis că no săi dea afară ca sămi dea o seansă să nu lucrez aşa greu. lam zis că sînt bine şi că pot sămi duc marfa şi să curăţ cum am făcut mereu da Dl Donner a zis căi ţine pe băiat.
Am zis atunci ceosă fac io. Şi Dl Donner mă bătut pe umăr şi azis Charlie cîţi an ai. lam zis 32 de an merg pe 33 la zioa mea care vine. Şi decînd eşti aici a zis. lam zis că nu ştiu. Mea zis ai venit aici acum 17 ani. Unchitău Herman dumnezeu săi odihnească mea fost cel mai bun preten. Tea adus aci şi mea cerut să te las să lucrzi aci şi să am grijă de tine cît pot mai bine. Şi cînd a murit după 2 ani şi mamăta tea dat la azilu Warren team scos deacolo pentru casă lucrz înafară. Şaptesprezece ani au fost Charlie şi vreau să şti că afacerea cu brutăria nui prea bună da cum am zis mereu ai o slujbă aci pentru toată viaţa ta. Aşa că nu te gîndi cam adus pe cineva săţi ia locu. No să te mai duci nici odată la azilu ăla Warren.
Nu mie grijă numa dece are nevoie de Ernie ca să ducă marfa şi să lucreze pe aci daca eu am dus tot timpu cum trebuie pacetele cu marfă. Azis băia-tu are nevoie de bani Charlie aşa cam săi păstrez ca ucenic sănveţe sajungă brutar. Pot să fi asistentu lui şi săi ajuţi la dusu mărfi cînd are nevoie.
Nam fost pînacum asistent. Ernie e foarte deştept da la ăilalţ oameni din brutărie nu le place de el. Sînt tot preteni mei şi glumim şi rîdem tot timpu.
Cîte odată unu din ei zice fi atent la Frank sau la Joe sau ciar la Gimpy. A scos una ca Charlie Cordon. Nu ştiu dece zice aşa da totdeauna ei rîd şi rîd şi eu. Az dimineaţă Gimpy ie brutaru şef şi ie şceop căi doare piceoru la strigat pe Ernie cu numele meu finea Ernie a pierdut un cozonac de comandă. Azis Ernie pentru numele Iu dumnezeu nu fi ca Charlie. Nu ştiu decea zis asta că eu nam pierdut niciun pacet.
Lam întrebat pe Dl Donner dacă pot sănvăţ să fiu ucenic de brutar ca Ernie. lam zis caşi putea sănvăţ dacămi dă o seansă.
Dl Donner sa uitat mult la mine curios cred că finea nu vorbesc deobicei aşa mult. Şi Frank mă auzit şa rîs şa rîs pînă ia zis Dl Donner să tacă şi să să ducă la cuptoru lui. Dupaia Dl Donner mea zis ie tot timpu pentru asta Charlie. Treaba de brutar ie foarte important şi nu trebui să te gndeşti la lucrur dastea.
Mear fi plăcut săi zic şi lui şi la tot ăilalţ cum e cu operaţiea mea. Mear place să lucrz ciar deacum ca să fiu deştept ca tot ăilalţ.

24 martie —
Prof Nemur şi Dr Strauss au venit în camera mea astăseară ca să vadă dece nu vin la lab cum trebuia să vin. Leam zis că numai vreau să mai fac
rurse cu Algernon. Prof Nemur a zis că nui musai cu Algernon da că să vin în orice caz. Mia adus un cadou, da nu era cadou numai demprumut. A zis că ie o maşină denvăţat care lucreză ca TV. Vorbeşte şi arată filme şi săi dau drumu chiar înainte să mă culc. lam zis că face glume. Dece să dau drumu la TV cînd osă dorm. Da Prof Nemur a zis că dacă vreau să fiu deştept trebe să fac ce zice el. Nu iam zis căn orce caz nu mă mai gndesc co să fiu deştept.
Atunci a venit Dr Strauss şi mea pus mîna pe umăr şi mea zis Charlie tu nu şti da tu te faci tot mereu mai deştept. Nu pot săţi dai seama acum tot aşa cum nu pot săţi dai seama că să mişcă limba mică dela ceas. Aşai şi cu ce să schimbăn tine. Săntîmplă asancet că nu pot să vezi. Da noi putem să vedem din teste şice faci şice vorbeşti şi din rapoartele de progres. A zis Charlie trebue să ai încredere în noi sin tine. Nu sîntem sigur co să fie pirmanent da sîn-tem convins co să fi repede un tînăr foarte intiligent.
Am zis bine şi Prof Nemur mea arătat cum să fac cu TV care nui chiar TV. Lam întrebat ce face apara-tu. Lanceput sa supărat iar că iam cerut sămi esplice şi mea zis că eu trebe numai să fac aşa cum zice el. Da Dr Strauss ia zis că trebe sămi esplice fineam început săntreb decerni comandă alţi ce să fac io. Asta nu ia plăcut Iu Prof Nemur da anceput sămi explice foarte rar că maşina face multe lucrur pentru mintea mea. Ceva face chiar înainte sadorm mănvaţă lucruri atunci cînd îmi vine somn şi puţin timp după ceam început sadorm mai pot saud chiar dacă nu mai văd filmu. Alceva ie că poate să maducă visuri cu care sămi aduc aminte de cînd ieream mic de tot.
Măngrozeşte.
Am uitat să scriu că lam întrebat pe Prof Nemur cînd pot să măntorc la clasa Iu Dra Kinnian la centru de adulţi sa zis co să vină Dra Kinnian la centru
de testare de'la colegiu sămi dea Iccţi numa pentru mine. îmi pare bine. Nam văzuto de multe or după operaţiie dai drăguţă.

25 martie —

TV ăla nebunu nu mă lăsat să dorm toată noaptea. Cum să dorm cînd ceva urlăn urechea mea tot felu de nebuni. Şi filmele alea aiurea. Nu ştiu ce zice nici dacăs treaz cum o să ştiu dacă dorm. Lam întrebat pe Burt sa zis că aşai treaba. Zice că creierii mei învaţă înainte sadorm şi asta o să majute cînd începe Dra Kinnian lecţile cu mine la centru dela colegiu. Centru de testare nui un spital de animale cum am crezut io. le un labrator pentru ştintă. Nu ştiu cei ştinţa da ştiu că dau şi io o mînă deajutor cu es-perenţa asta.
In orce caz nu ştiu cei cu televizoru. Cred căi o aiureală. Dacă poţi să te faci deştept cînd te duci la culcare dece mai merg oameni la şcoală. Nu cred că treaba astai bună. Mam uitat la ultimu film la TV mereu cînd mam dus la culcare şi nu mă făcut deştept. Poate că numa unele filme te fac deştept. Poate alea cuntrebări.
26 martie — Cum să lucrez ziua dacă aparatu mă ţine treaz toată noaptea. La miezu nopţii mă trezesc şi numai pot sadorm fincămi zice tot timpu aduţi aminte. ,, (iduţi aminte .. aduţi aminte... Cred că miam adus aminte ceva. Nu mai ştiu ezact da era despre Dra Kinnian şi şcoala undeam învăţat să citesc. Şi cum mam dus acolo.
Mai de mult lam întrebat pe Joe Carp cum anvă-ţat iei să citească şi dacă pot sănvăţ şi eu. A rîs cum rîde cînd zic ceva caraghios şi mea zis Charlie dece săţi pierz timpu nu poate săţi bage creieri acolo unde nus. Da mă auzit Fanny Birden şi lantrebat pe văru-su cărei student la colegiu la Beekman şi mea zis de centru de adulţi pentru oameni întîrziaţi dela colegiu Beekman.
A scris numele peo hîrtie şi Frank a rîs şa zis să vezi să najungi prea leducat ca să mai vorbeşti cu pretini vechi. Am zis nai grijă no sămi las niciodată preteni vechi chiar dacă ştiu să citesc şi să scriu. El rîdea şi Joe Carp rîdea şi el da a venit Gimpy şi lea zis să să ducănapoi să facă chifle. Sînt tot pretini mei buni.
După lucru am mers şase străzi pînă la şcoală da miera cam frică. Ieream aşa fercit co sănvăţ să citesc cam cumpărat un ziar săi iau acasă şi săi citesc după ceam învăţat.
Cînd am ajuns acolo era o sală mare lungă cu mult oamen. Miera frica sa nu zic la cineva ceva ce nu trebui aşa că mam gîndit să merg acasă. Da nu ştiu dece mam întors şam intrat încodată.
Am aşteptat pînau plecat aproape tot şam întrebat o doamnă care trecea dacas putea sănvăţ să citesc şi să scriu finea vreau să citesc tot cei scris în ziar şi i lam arătat. Era Dra Kinnian da nu ştiam atunci cinei. Mia zis dacă tentorci mîine şi tenscri am săncep să tenvăţ să seri. Da trebui să şti că trebui mult timp poate chiar ani de zile ca sănveţ să citest. lam zis că nam ştiut că trebui atîta timp da căn orce caz vreau sănvăţ finea mam prefăcut de multe or. Mam dat mare la oamen că ştiu să citesc da nui adevărat şi vreau sănvăţ.
Mea dat mîna şi mea zis îm pare bine Domle Gor-don. Am săţi fiu profsoară. Numele meu ie Dra Kinnian. Aşa că ăstai locu undeam învăţat şi undeam cunoscute pe Dra Kinnian.
Ie greu să mă gîndesc şi săm aduc aminte şacum nu mai dorm aşa bine. Televizoru ăla-i prea tare.

27 martie —

Fineam început să am visurile alea şi sămi aduc aminte Prof Nemur zice să merg la şedinţi de terapiie cu Dr Strauss. Zice că sedintile de terapiie ie aşa cum atunci cînd ieşti necăjit şi vorbeşti te simţ mai bine. lam zis că nus necăjit şi că vorbesc tot tim-pu aşa că dece trebui să merg la terapiie da sa supărat şa zis că trebui să merg în orce caz.
Cei terapiia trebui să stau întins peo canapea şi Dr Strauss stă pe scaun şi vorbesc despre tot cerni vinen minte. Mult timp nam zis nimic că nu ştiam ce să zic. Dupaia iam zis de brutărie şi ce fac oameni acolo. Dai o prostie să merg acolo şi să stau culcat să vorbesc finea scriu în orice caz în rapoartele de progres şi poate să citească. Aşacă azi am adus raportul de progres cu mine şi iam zis că poatei mai bine săi citească şi eu să trag un pui de somn pe canapea. Ieream foarte obosit că televizoru ăla mă ţinut treaz toată noaptea da a zis că treaba nui în felu ăsta. Trebui să vorbesc. Aşa cam vorbit da am adormit acolo pe canapea chiar cînd vorbeam.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Wed Sep 16, 2009 12:23 am

Chiar daca e un Science Fiction, nuvela este interesanta din punct de vedere fiziologic. E fiction pentru ca nu putem sa schimbam IQ-ul cuiva numai printr-o simpla operatie fizica. Interesant e faptul cum, treptat, treptat, daca suntem atenti, putem nota diferente in scrierea si gandirea lui Charlie Gordon. Greselile gramaticale s-au mai diminuat iar naratiunea nu mai e pur descriptiva unei exterioritati oarecare. Acum se detaseaza eu-l lui Charlie. Devine constient ca trebuie sa faca lucruri pe care el le simte ca fiind aiurea , ridicole. Simtul ridicolului e parte din apanajul inteligentei.
Floare de Martie, daca citesti postarile acestea, ar fi interesant sa ne descrii din punct de vedere psihologic ce se intampla cu eroul nostru. cheers
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Wed Sep 16, 2009 12:36 am

28 martie —

Mă durut capu. De data asta nui dela televizoru ăla. Dr Strauss manvăţat cum săi las încet aşa că pot să dorm. Naud nimic. Da tot nunţeleg ce zice. Cîteodată îi dau drumu dimineaţa să văd ceam învăţat înainte sadorm şi nici nu ştiu cuvintele. Poate căi altă limbă sau ceva ce nu ştiu. Da parcar vorbi americăneşte. Da vorbeşte prea repede.
Lam întrebat pe Dr Strauss dece să fiu deştept cînd dorm dacă vreau să fiu deştept cînd sînt treaz. Zice căi tot una şi cam două minţi. Unai SUBCON-ŞTIENTĂ şi altai CONŞTIENTĂ (aşa se scrie) şi una nu spune Iu alaltă ce face. Nici nu vorbesc una cu alta. Deasta visez eu. Şi măi băiete ce de visuri nebune am tot avut. Aoleu. Decînd cu televizoru ăsta de noapte. Filmele care joacă tîrziu tîrziu tîrziu.
Am uitat săi întreb pe Dr Strauss dacă nu mai eu sau toată lumea are două minţi în felu ăsta.
(Mam uitat şi în dicţeonaru care mila dat Dr Strauss. SUBCONŞTIENT, adj. De natura acelor operaţii mintale care nu sînt prezente în starea de conştientă; ex., conflict subconştient al dorinţelor.) Mai era şi altceva da nu ştiu ce vrea să zică. Dicţeonaru ăsta mu bun pen-truproşt ca mine.
In orce caz capu mă doare d el a petrecere. Joe Carp şi Frank Reilly mau invitat să merg cu iei după lucru la Baru Halloran să bem ceva. Numi place să beau uisky da au zis co să ne distrăm bine. Mea plăcut acolo. Neam jucat şi eu am dansat pe masa dela bar cu un abajor pe cap şi tot am rîs.
Arunci Joe Carp azis să learăt la fete cum mătur eu toaleta la brutărie şi mea găsit o mătură. Lcam arătat şi tot au rîs cînd leam zis că Dl Donner a zis că eu sînt cel mai bun om de servici şi băiat de curse pe care la avut fincămi place treaba şio fac bine şi nu vin tîrziu şi nam lipsit nicio zi afară de operaţiie.
Am zis că Dra Kinnian mea zis Charlie fi mîn-dru de treaba pe careo faci fineaţi faci treaba bine.
Tot au rîs şi Frank a zis Dra Kinnian trebui să fie cam sărită dacăi place de Charlie şi Joe a zis Charlie o faci cu ea. Am zis că nu ştiu cei asta. Meau dat mult să beau şi Joe a zis Charlie io figură cînd bea. Cred casta vrea să zică că le place de mine. Ie bine cu iei da vreau şi eu să fiu deştept ca preteni mei buni Joe Carp şi Frank Reilly.
Nu meaduc aminte cum sa terminat petrecerea da meau zis să mă duc pînla colţu străzi să văd dacă plouă şi cînd mam întors numai ierea nimen acolo. Poate sau dus să mă caute. Mam uitat după ei peste tot pînă sa făcut tîrziu. Da mam rătăcit şi nu mea plăcut de mine că mam rătăcit finea sînt sigur că Algernon poate so ia la fugă pe toate străzile alea de osută de ori şi să nuse rătăcească ca mine.
Dupaia numeaduc bine aminte da Dna Flynn zice că mă adus acasă unu dela poliţie.
în noaptea aia am visat despre mama şi tata da nu puteam săi văd faţa că ierea albă şi nu să vedea bine. Plîngeam finea ieream întrun magazin mare şi ieream pierdut şi nui găseam şi alergam întro parte sin alta prin magazin. Atunci a venit un om şi mă dus întro cameră mare cu bănci şi mea dat o acadea şi mea zis că un băiat mare ca mine nu trebui să plîng că mama şi tata osă vină să mă găsească.
In orce caz aşa a fost visu şi mă durut capu şi un cucui în cap şi vînătăi peste tot. Joe Carp a zis că poa-team căzut şi mam rostogolit sau că mă bătut poli-ţistu. Nu credea poliţsti fac ceşti dastea. în orce caz nu cred co să mai beau uiski.

29 martie —

Lam bătut pe Algernon. Nici nu ştiam că lam bătut da mea zis Burt Selden. A doua dată am pierdut că eram foarte escitat. Da după aia lam bătut de 8 ori. Cred că mam făcut deştept dacam bătut un şoaric deştept ca Algernon. Daeu nu simt căs mai deştept.
Am vrut să mai fac curse da Burt a zis căi destul pentro zi. Mea dat săi ţin puţin pe Algernon. Algernon eun şoarice drăguţ. Moale ca o vată. Clipeşte şi cînd deschide ochi sînt negri şi roz pe margine.
Am întrebat dacă pot săi dau să mănînce finea mea părut rău că lam bătut şi vreau să fiu bun cu el şi sa fim preteni. Burt a zis că nu Algernon e un şoarice special căi operat ca mine. A fost primu animal care a stat deştept aşa mult timp şia zis că Algernon iasă deştept că trebui sănveţe să deschidă altă încuietoare fiecare dată cînd să duce să mănînce. Asta mantristat finea dacă nunvaţa nu poate să mănînce şi ie foame.
Nu cred căi bine să răuşeşti un test ca să mănînci. Cum iar place Iu Burt să dea un test ca să mănînce. Vreau să fiu preten cu Algernon.
Asta miaduce aminte de ceva. Dr Strauss /.ice să scriu despre toate visurile şi despre toate lucrurile la care mă gîndesc şi cînd vin la ci pot săi spun. lam zis că nu ştiu cum să mă gîndesc da mia zis căi vorba de ceam scris despre mama şi tata şi despre cînd am început şcoala la Dra Kinnian şi despre orce santîm-plat înainte de operaţie că astanseamnă să mă gîndesc şi să scriu în rapoartele de progres.
Nam ştiut că mă gîndeam şi că miaduceam aminte. Poate casta ie finea mi săntîmplă ceva. Nu simt căi altceva da sînt aşa escitat că nu pot să dorm.
Dr Strauss mea dat ceva nişte pastile roz ca să dorm bine. Zice că trebui să dorm mult catunci săntîmplă mai multe lucruri în crierii meu. Trebui căi adevărat finea Unchiu Herman dormea la noi în casă tot timpu cît nu iera la lucru pe canapeaoa veche în salon. Iera gras şi iera greu pentru iei să găsească de lucru finea iera zugrav şi să urca şi să dădea jos încet de tot pe scară.
Cînd iam 7,is o dată Iu mama că vreau să fiu zugrav ca Unchiu Herman sorămea Norma a zis că uite Charlie osă fie artistu din familie. Şi tata ia dat o palmă şi ia spus să nu fie aşa a dracu cu fratisu. Nu ştiu cei un artist da dacă Norma a loat o palmă ca zis asta înseamnă că nui ceva bun. Tot timpumi părea rău că Norma ia palme căi rea cu mine. Cînd o să fiu deştept o săi fac o vizită.

30 martie —

Astăseară după lucru a venit Dra Kinnian în camera undenvăţ lîngă laborator. Iera nervoasă dai părea bine că mă vede. Parcai mai tînără decît o ştiam eu. Iam zis căncerc mult să fiu deştept. Mia zis am încrederen tine Charlie cum teai luptat săn-veţi să citeşti şi să scrii mai bine ca toţi. Ştiu că poţi so faci. Chiar dacă nui pentru mult timp tot faci ceva pentru alţi oamen întîrziaţ.
Amînceput să citim o carte foarte grea. Nam citit nicio carte aşa de grea. Să chiamă Robinson Crusoe despre un om carea rămas deunu singur întro insulă fără oamen. Ie deştept şi să descurcă cu tot felu de lucruri ca saşi facă casă şi să găsească de mîncat şii bun înotător. Numai cămi pare rău pentru el căi singur şi nare preleni. Da cred că trebui să mai fie cineva pe insulă fineai o poză cu iei cu o umbrelă caraghiosă cum să uită la urme de tălpi de picioare. Sper saşi găsească un preten şi să nu fie aşa singur.

32 martie —

Dra Kinnian mănvată cum să scriu mai bine. Zice uitete la cuvînt şinchide ochii şi spunel tot timpu pînă ţiaduci aminte. Am avut mult necaz cu chiar care nusă scrie CIAR şi cu gheară care nusă scrie CEARĂ. Aşa cum le scriam înainte săncep să fiu deştept. Sînt cam încurcat da Dra Kinnian zice că asai treaba cu scrisu.

RAPORT DE PROGRES 9

l aprilie —

Toţi oameni din brutărie au venit să mă vadă az cînd am început serviciu meu nou să lucrez la malaxoru de aluat. Cum santîmplat asta. Oliver care lucrează la malaxor a plecat ieri. Mainainte îl ajutam căi aduceam saci cu făină săi bage în malaxor. In orce caz nu ştiam că ştiu cum să umblu cu malaxoru. Ie foarte greu şi Oliver sa dus la şcoala de brutari un an înainte pîna învăţat cum să fie asistent de brutar.
Da Joe Carp ie prietenu meu a zis Charlie dece nu faci tu treaba Iu Oliver. Au venit toţi lîngă noi şi *eet rî-dcau şi Frank Reilly a zis da Charlie doar ai fost aici diotl destul timp. Dai drumu. Gimpy nui paici şi no să ştie cai încercat. Eram speriat finea Gimpy e brutaru şef şi mia zis să nu mating de malaxor cam să mă rănesc. Toţi au zis fă asta Charlie numai Fanny Birden carea zis terminat dece nul lăsaţi în pace pe bielu om.
Frank Reilly a zis taci din gură Fanny ie ziua de păcăleli a Iu aprilie şi dacă Charlie aranjează bine malaxoru o savem toţi o zi liberă. Leam zis că nu pot să aranjez maşina da că pot să lucrez cu ea finea mam uitat la Oliver cum face decînd mam întors la lucru.
Am dat drumu la malaxor şi toţi sau mirat maia-les Frank Reilly. Fanny Birden a zis căi tare f încă Oliver anvăţat 2 ani cum să amestece aluatu ca să iasă bun după cea fost la şcoala de brutari. Bernie Bate cărei ajutor la maşină a zis ca mers mai repede decît cu Oliver şi ca ieşit mai bine. Na rîs nimeni. Cînd santors Gimpy şi Fanny ia spus sa supărat pe mine cam lucrat cu malaxoru.
Da ea ia zis uitete să vezi cum lucrează. Au vrut săi păcălească dentîi Aprilie da ia păcălit iei pe iei. Gimpy sa uitat da ştiam căi supărat pe mine finea nui place cînd oameni nu face cea zis el tot caşi Prof Nemur. Da a văzut cum am lucrat cu malaxoru şi sa scărpinat în cap şa zis văd da numi vine să cred. Atunci la chemat pe Dl Donner şi mea zis să lucrez din nou să vadă şi Dl Donner.
Miera frică co să fie supărat şi strigă la mine aşa că după ceam terminat am zis dacă pot să măntorc la treaba mea. Mam dus să mătur în faţă lîngă tejghea. Dl Donner sa uitat mult timp la mine. A zis trebui să fie o glumă dentîi aprilie a voastră cu mine. Da cărei poanta.
Gimpy a zis astai ceam zis şi eu căi o glumă. Sa dus lîngă maşină şi ia zis lui Dl Donner nunţeleg nici eu da Charlie ştie să lucreze şi trebui să zic că lucrează mai bine ca Oliver.
Toţi sadunase lîngă noi şi vorbeau despre asta şi mam speriat că să uitau la mine curios şi erau es-cilaţi. Frank a zis ie ceva cu Charlie în ultimutimp. şi Joe Carp a zis da ştiu ce vrei să zici. Dl Donner ia trimis pe toţi la treaba lor şi mă luat cu el în faţa prăvăliei.
Mea zis Charlie nu ştiu cum ai făcut da să vede cai învăţat ceva cum trebuie. Vreau să fi atent şi să faci cum poţi mai bine. Ai un servici nou şio să iei cu 5 dolari mai mult.
Am zis că numi trebui un servici nou fincămi place să mătur şi să fac curat şi să duc marfa şi să fac ceva pentru prieteni da Dl Donner a zis lasăi pe prieteni am nevoie de tine în locu ăsta. Numi place de oameni care nu vrea să avanseze.
Am zis cei asta să avanseze. Sa scărpinat în cap şi sa uitat la mine peste ochelari. Nu te mai gîndi la asta Charlie. Deacum încolo lucrezi la malaxor. Astai avansare.
Aşa căn loc să duc pachete şi să spăl toaleta şi sarunc gunoiu sînt omu dela malaxor. Astai avansare. Mîine am săi spun Iu Dra Kinnian. Cred co să fie mulţumită da nu ştiu dece Frank şi Joe sînt furioşi pe mine. Am întrebate pe Fanny şi mea zis că să nam treabă cu proşti ăia. Az ie ziua păcăleli proştilor din aprilie şi păcăleala santors contra lor sau ieşit iei proşti în locu tău.
Lam întrebat pe Joe cărei gluma care santors şi mea zis dute de teîneacă. Cred căs supăraţi cam lucrat cu maşina şi nau avut ziua liberă cum au crezut. Astanseamnă oare că sînt mai deştept.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Floare de martie



Posts : 99
Join date : 2009-09-05
Location : Botosani, Romania

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Wed Sep 16, 2009 11:48 pm

Am descărcat şi eu cartea, Admin, dar am lecturat foarte puţin, deoarece a început şcoala şi sunt foarte ocupată. Asigur asistenţa psihopedagogică, în cadrul cabinetului, a aproximativ 1 100 de elevi, la care se adaugă părinţii lor şi profesorii. În această perioadă promovez cabinetul, dar şi activitatea mea, de aceea am de conceput foarte materiale informative: fluturaşi, pliante, prezentări Power Point. Am citit doar câteva fragmente şi abia aştept să citesc toată cartea, mai ales că, în chiar primul an din cariera mea de învăţătoare, am avut un elev cu debilitate mintală care se exprima cam aşa: "Tocătoare, ficeu!" (Tovarăşa învăţătoare, daţi-mi voie la WC! - era pe vremea lui nea Ceaşcă) sau "Schiu A mare pepitar?" - adică: "Scriu A mare de tipar?" etc. Acum e cam de vârsta ta, vorbeşte cam tot aşa şi se descurcă singur, deoarece părinţii i-au murit demult, iar fraţii sunt şi ei pe la casele lor. Şi la Şcoala 6 am avut o elevă care nu reuşea să se exprime inteligibil nici oral, nici în scris, în schimb, reuşea să citescă, într-un ritm destul de lent, dar eu reuşeam să am răbdare (pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu) şi să-i acord şi ei atenţia cuvenită. S-ar putea să am păstrate câteva din lucrările ei. M-ai provocat şi am să caut să văd dacă găsesc ceva.
Pentru că n-am citit cartea, nu ştiu exact despre ce e vorba, dar am înţeles câte ceva din însemnările tale. Ceea ce vreau să spun e că, deşi era extrem de slabă faţă de nivelul restului de elevi ai clasei, în care se afla şi zecista şcolii până în clasa a VIII-a, fata a progresat. Am încercat să o orientez spre o şcoală specială, dar se ataşase de mine atât de mult, încât n-am rezistat rugăminţilor mamei ei de a o accepta până la sfârşitul clasei a IV-a. Din clasa a V-a au dus-o la şcoala specială şi acolo se detaşa net, în sens pozitiv, de restul clasei, alcătuită din elevi care frecventaseră şcoala specială din clasa I. Atunci am tras concluzia că ea a fost mult avantajată de faptul că a făcut parte dintr-o clasă cu copii foarte inteligenţi. Nu vreau să mă laud, dar am reuşit să sensibilizez copiii, să-i determin să o accepte aşa cum era ea, să-i fac să înţeleagă că avea şi ea ceva valoros în fiinţa ei, iar acest lucru era voinţa cu care se chinuia să citească şi ea (îi ceream să citească acasă doar un sfert dintr-un text, de exemplu). Pentru că eu îi acordam şi ei atenţie şi o valorizam, lăudând-o pentru strădania ei, fata progresa. Poate pentru unii, progresul a fost neînsemnat, dar pentru ea asta a însemnat mult şi s-a văzut clar când a fost comparată cu cei care aveau acelaşi nivel de inteligenţă cu al ei. Chiar dacă nu reuşea să se exprime, faptul că auzea zilnic ceea ce spuneau ceilalţi, care se exprimau corect, vehiculau un vocabular bogat, nuanţat, a contribuit la progresul ei.
Astăzi, copiii cu cerinţe educative speciale sunt integraţi în clase normale şi se fac eforturi ca ei să aibă parte de educaţie incluzivă (realitatea e că numai unii profesori sunt dispuşi să-i accepte).
Revenind la carte, abia aştept s-o citesc ca să pot să-mi expun părerea în legătură cu personajul şi cu ceea ce se întâmplă cu el.
Back to top Go down
View user profile
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Thu Sep 17, 2009 8:47 pm

Buna seara, Floare de Martie , esti binevenita sa citesti carticica caci e mica si sa participi la discutii dupa aceea. Pentru moment ma multumesc sa postez cartea in intregime, dar pe bucati , alaturi de cateva note pe marigni luate de mine. Stiu ca poate parea plictisitor dar cartea e mica si nu ma pot abtine... e ca un drog, odata inceputa munca de descifrare a sensurilor, nu o mai pot opri. Va pup pe toate, urmeaza un nou pasaj din carte. flower
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sat Sep 19, 2009 12:48 am

3 aprilie —
Lam terminat pe Robinson Crusoe. Vreau să ştiu cea mai fost cu iei da Dra Kinnian zice că astai tot. DE CE.

4 aprilie —

Dra Kinnian zice cănvăţ repede. A citit cîteva din rapoartele mele de progres şi sa uitat curios la mine. Zice căs o persoană bine şi co să le arăt eu la toţi. Am întrebate dece. Mia zis că nu trebuie sămi pară rău dacă văd că nui toată lumea cumsecade aşa cum cred eu, A zis pentru un om care Dumnezeu ia dat aşa puţin tu ai făcut mai mult decît atîţia oameni cu creer pe care nu Iau folosit nici odată. lam zis că toţi prieteni mei sînt oameni deştepţi şi căs buni. Mă iubesc şi nu meau făcut niciodată nimic rău. Atunci ia intrat ceva în ochi şia trebuit să fugă la toaleta pentru doamne.
Cînd stăteam în clasă sio aşteptam mă gîndeam că Dra Kinnian eo doamnă drăguţă cum era şi mama mea. Cred că miaduc aminte că mama mia zis să fiu bun şi prietenos mereu cu oamenii. Şi mia zis să ai mereu grijă că unii oameni nunţeleg şi poate să creadă căţi baţi joc de ei.
Astami aduce aminte cînd mama a trebuit să plece şi mau dus să stau în casa Dnei Lcroy care era alături de noi. Mama sa dus la spital. Tata a zis că nu era bolnavă sau ceva da că sa dus la spital sămi aducă o fetiţă soră cu mine sau un frate mai mic. (Tot nu ştiu cum se face asta.) Leam zis că vreau un frate mai mic samă joc cu el şi nu ştiu dece miau adus o soră da era drăguţă ca o păpuşă. Doar că plingea tot timpu.
Nu iam făcut niciodată nimic rău.
Au puso întrun pătuţ în camera lor şi lam auzit odată pe tata nuţi fie frică Charlie nu iar face nici-un rău.
Era mică şi roz şi cîteodată ţipa aşa de tare că nu puteam să dorm. şi cînd adormeam mă trezea în timpu nopţi. Odată cînd ei erau în bucătărie şi eu eram în pat am auzito cum plîngea. Mam dus so iau în braţe ca so liniştesc cum face mama. Da atunci a venit mama care ţipa la mine şia luato şi mia tras una aşa tare cam căzut pe pat.
Mia zis să nu te mai atingi niciodată de ea. O săi faci rău. Eun copil mic. Nu trebui so atingi. Nam ştiut atunci da cred acum că se gîndea co săi fac rău copilului finea sînt prea prost casă ştiu ce fac. Asta mantristat mult finea niciodată nas fi făcut rău copilaşului.
Cînd o să mă duc la Dr Strauss o săi spun despre asta.

6 aprilie —

Azi, am învăţat, virgula, asta e, o virgulă, (,) o pauză, cu, o codiţă. Dra Kinnian, zice căi, important, finea, face ca scrisu, să fie, mai bun, a zis, poţi, să pier/J, mulţi bani, dacă virgula nui, la locu, potrivit, eu am, ceva bani, pe care, iam cîstigat, la treabă, şi caremi dă, şi fundaţia, da nu, mulţi şi nu, văd cum, o virgulă, mar putea, ajuta, să nui pierd,
Da, zice ea, toată lumea, foloseşte virgulele, aşa cam, să le, folosesc, şi eu„„

7 aprilie —

Nam folosit bine virgulele. Este punctuaţia. Dra Kinnian mia spus să mă uit la cuvinte în dicţionar ca sănvăt cum să le scriu. Am zis ce deosebire este dacă în orice caz poţi să le citeşti. Mia zis căi o parte din educaţia mea aşa că deacum încolo am să mă uit la toate cuvintele care nu sînt sigur cum să le scriu. Se pierde mult timp dacă scrii aşa da cred co sămi aduc aminte tot mai multe şi mai multe.
Aşa am putut să scriu bine cuvîntul punctuaţie. Aşai scris în dicţionar. Dra Minnian zice că şi pauza e o punctuaţie şi că sînt multe semne denvăţat. Iam zis că eu credeam că toate pauzele trebuie să fie cu codiţe şi să fie virgule. Ea a zis că nu.
Mia zis; trebuie, să schimbi? semnele!: Mia arătat? cum", să le schimb! şi-arum! pot, să pun (toate? felurile de punctuaţie în — scrisu, meu! Sînt" multe reguli, de-nvăţat? da, le-adun pe toate în capu meu;
Un lucru? care, mi place; la Dragă Dra Kinnian: (aşa trebuie! să scrii; pentru afaceri (dacă o să fac! o dată şi eu afaceri?) este că, îmi: explică totdeauna dacă — o întreb. Este" un geniu! Aş vrea? s"ajung deştept — ca-ea;
Punctuaţia, este? distractivă!

8 aprilie —

Sînt un mare prost! Nici măcar n-am înţeles despre ce-mi vorbea. Am citit cartea de gramatică noaptea trecută şi acolo se explică tot. Am văzut că era tot acelaşi lucru ce încerca Dra Kinnian să-mi spună, dar n-am înţeles. M-am trezit la mijlocul nopţii şi toate lucrurile s-au aranjat în mintea mea.
Dra Kinnian a zis că treaba cu televizorul, chiar înainte să adorm şi în timpul nopţii, m-a ajutat mult. A zis că am atins un platou. Este ceva ca un loc mai întins în vîrful unui deal.
După ce-am înţeles cum este punctuaţia, am citit toate rapoartele mele de progres vechi dela început. Măi băiete, ce greşeli aveam la scrisul cuvintelor şi la punctuaţie! I-am spus domnşoarei că ar trebui să iau toate paginile şi să corectez greşelile, dar mi-a zis, „Nu, Charlie, Profesorul Nemur vrea să rămînă aşa cum sînt. De-asta te-a lăsat să le păstrezi după ce-au fost fotografiate — ca să vezi cum ai progresat. Mergi repede, Charlie."
Asta m-a făcut să mă simt bine. După lecţie m-am dus jos şi m-am jucat cu Algernon. Nu mai facem întreceri.
*
10 aprilie —

Sînt bolnav. Nu aşa ca să merg la doctor, dar simt ceva gol în piept, ca după o lovitură şi totodată ca un fel de arsură.
N-aş fi scris despre asta, dar cred că trebuie să scriu, pentrucă este important. Azi este prima zi cînd am lipsit dela lucru într-adins.
Seara trecută Joe Carp şi Frank Reilly m-au invitat la o petrecere. Erau multe fete şi Gimpy era acolo şi Ernie. Mi-am adus aminte ce rău mi-a fost ultima oară cînd am băut prea mult şi i-am spus lui Joe că nu vreau să beau nimic. Mi-a dat să beau doar Coca Cola. Avea un gust ciudat dar am crezut că-i un gust rău în gura mea.
Ne-am distrat bine la început.
„Dansează cu Ellen", a zis Joe. „O să te înveţe paşii." Atunci i-a făcut semn cu ochiul.
Ea a zis, „De ce nu-l lăsaţi în pace?"
El m-a bătut pe spate. „Asta-i Charlie Cordon, prietenul meu. Nu-i oricine — a fost avansat să lucreze la maşina care frămîntă aluatul. Ţi-am cerut numai să dansezi cu el şi să-l faci să se simtă bine. Ce-i rău cu asta?"
M-a împins aproape de ea. Aşa că a dansat cu mine. Am căzut de trei ori şi nu înţelegeam de ce, pentru că nu dansa nimeni afară de Ellen şi cu mine. Şi de fiecare dată m-am împiedicat de piciorul unuia dintre ei.
Stăteau toţi în cerc şi ne priveau şi rîdeau de cum făceam paşii. Rîdeau mai tare de cîte ori cădeam şi rîdeam şi eu că era foarte caraghios. Dar cînd s-a în-tîmplat ultima dată n-am mai rîs. M-am ridicat şi Joe m-a trîntit iar pe jos.
Atunci l-am văzut cum se uita la mine şi-am simţit ceva ciudat la stomac.
„Băiatu ăsta-i o bomboană", a zis una din fete. Toată lumea rîdea.
„Ai avut dreptate, Frank", zicea Ellen. „E un spectacol de unu singur." După aia mi-a zis: „Charlie, ia o fructă." Mi-a dat un măr, dar cînd am muşcat din el, era de păcăleală.
Atunci Frank a început să rida şi-a zis: „V-am spus eu că o să-l mănînce. Poţi să crezi că-i aşa prost ca să mănînce fructe de ceară?"
Joe a zis: „N-am rîs atîta decînd l-am trimis după colţ să vadă dacă plouă în noaptea aia cînd a căzut în şanţ la Halloran."
Atunci mi-a venit în minte ceva de cînd eram mic şi mă lăsau copiii din cartier să mă joc cu ei de-a v-aţi ascunselea şi eu trebuia să-i caut şi să-i găsesc. După ce număram pînă la zece, pe degete, încă o dată şi încă o dată plecam să-i caut dar nu-i găseam pînă se făcea frig şi întuneric şi mă întorceam acasă. Dar nu-i găseam niciodată şi nu ştiam de ce, Ce-a zis Frank mi-a adus aminte. Era tot acelaşi lucru care se întîmplase la Halloran. Şi asta era ce făceau Joe şi ceilalţi, îşi băteau joc de mine. Şi copiii care jucau de-a v-aţi ascunselea mă păcăleau şi-şi băteau joc de mine.
Oamenii dela petrecere erau o ceată de feţe în-tr-o ceaţă şi se uitau la mine şi rîdeau de mine. „Uitaţi-vă la el. E roşu la faţă." „S-a înroşit. Charlie s-a înroşit la faţă." „Hei, Ellen, ce i-ai făcut lui Charlie? Nu l-am văzut pînă acum în felul ăsta."
„Măi băiete, e sigur că Ellen l-a excitat." Nu ştiam ce să mai fac. Simţeam ceva ciudat după ce se frecase de mine. Toţi rîdeau de mine şi deodată am simţit că eram dezbrăcat în pielea goală. Vroiam să mă ascund să nu mă vadă. Am fugit din apartament. Era o casă mare cu multe apartamente şi multe holuri şi nu puteam găsi scările. Uitasem de ascensor. După un timp am găsit scările şi am fugit afară pe stradă şi am mers mult pînă am ajuns la camera mea. Nu am ştiut pînă atunci că Joe şi Frank şi ceilalţi vroiau să fiu cu ei numai ca să rîdă de mine.
Acum ştiu ce înţelegeau ei cînd ziceau „să scoţi una ca Charlie Cordon". Mi-e ruşine.
Şi altceva. Am visat-o pe fata aia Ellen cum dansa şi se freca de mine şi cînd m-am trezit cearceaful era umed şi murdar.

13 aprilie —

Nici azi nu m-am dus la brutărie. I-am spus dnei Flynn, proprietăreasa mea, să-l caute pe dl Donner şi să-i spună că sînt bolnav. In ultimul timp, dna Flynn se uită la mine ca şi cum i-ar fi frică de mine.
Cred că este bine că mi-am dat seama că toată lumea rîde de mine. M-am gîndit mult la asta. Este pen-trucă sînt aşa de prost şi nici nu-mi dau seama că fac ceva ca un prost. Lumea crede că-i ceva de rîs cînd un om prost nu poate să facă ce fac ceilalţi.
în orice caz, acum ştiu că mă fac mai deştept în fiecare zi. Cunosc punctuaţia şi scriu corect cuvintele, îmi place să caut cuvintele grele în dicţionar şi-mi aduc aminte de ele. încerc să scriu aceste rapoarte de progres cu mare grijă dar este greu. Acum citesc mult şi dra Kinnian spune că citesc foarte repede. şi chiar înţeleg multe din lucrurile pe care le citesc şi-mi rămîn în minte. Uneori pot să închid ochii şi să mă gîndesc la o pagină şi totul se întoarce la mine ca o fotografie.
Dar îmi vin în cap şi alte lucruri. Cîteodată închid ochii şi văd clar un tablou. Azi-dimineaţă, după ce m-am trezit, stăteam culcat în pat cu ochii deschişi. Era ca şi cum se deschidea o gaură mare în pereţii minţii mele şi puteam să păşesc prin ea. Cred că e foarte demult... demult cînd am început să lucrez la brutăria Donner's. Văd strada pe care-i brutăria. La început e o tulbureală şi apoi apar unele lucruri atît de reale încît sînt chiar aici în fata mea, dar alte lucruri rămîn tulburi, şi nu mai sînt sigur...
Un omuleţ cu un cărucior de copil transformat într-un căruţ cu un grătar de cărbuni, şi mirosul de castane prăjite, şi zăpadă pe jos. Un tînăr slăbănog, cu ochi mari şi o privire speriată, se uită la firma prăvăliei. Ce scrie pe firmă? Litere nedesluşite, ceva care n-are sens. Acum ştiu că pe firmă este scris BRUTĂRIA DONNER'S, dar dacă privesc înapoi în memoria mea la firma aceea nu pot să citesc vorbele cu ochii lui. Nimic din tot ce-i scris n-are sens. Cred că tînărul cu privirea speriată sînt eu.
Lumini strălucitoare de neon. Pomi de Crăciun şi negustori ambulanţi pe trotuar. Lume înfofolită în paltoane cu gulere ridicate şi cu fulare în jurul gî-turilor. Dar el nu are mănuşi. Are mîinile reci şi lasă pe jos o legătură mare de saci din hîrtie maro. S-a oprit să vadă micile jucării mecanice în care negustorul ambulant răsuceşte o cheiţă — ursuleţul care face tumbe, căţelul care sare, foca cu mingea care i se în-vîrteste pe nas. Tumbe, salturi, mingi. Dacă ar avea toate jucăriile astea ar fi omul cel mai fericit din lume.
Vrea să-l întrebe pe negustorul ambulant roşu la faţă, cu degetele care ies din mănuşile maro de bumbac, dacă ar putea să-l ia în mînă pentru o clipă pe ursuleţul care face tumbe, dar îi este frică. Ridică de pe trotuar legătura de saci de hîrtie şi-o saltă pe umăr. E slăbănog dar a căpătat putere după atîţia ani de cărat greutăţi.
„Charlie! Charliel... cap degîscă!"
Copiii fac roată în jurul lui şi-l hărţuiesc ca nişte căţeluşi care se dau la picioarele lui. Charlie le zîm-beşte. Ar vrea să-şi lase legătura şi să se joace cu ei, dar cînd se gîndeşte la asta i se strînge spinarea şi se simte ca atunci cînd băieţii mai mari aruncă în el cu tot felul de lucruri.
Venind spre brutărie vede cîţiva băieţi în intrarea unui gang întunecos.
„Ia uite, vine Charlie!"
„Hei, Charlie, ce duci în spate? Vrei să tragi cu zarurile?"
„Vin' aici. Nu-li facem nimic." Este ceva cu intrarea în gangul întunecos şi cu rî-setele, care-l face să simtă din nou că i se strînge spinarea, încearcă să afle ce este, dar tot ce-şi poate aminti este rahatul şi urina lor de sus pînă jos pe îmbrăcămintea lui, şi Unchiul Herman răcnind cînd a ajuns acasă plin de spurcăciune, şi cum a ieşit Unchiul Herman cu ciocanul în mînă să găsească băieţii care i-au făcut asta. Charlie ocoleşte băieţii care rîd în gang, scapă legătura pe jos. O ridică din nou şi o ia la fugă pînă la brutărie.
„De ce-ai întîrziat atîţa, Charlie?" strigă Gimpy de la uşa din dos a brutăriei.
Charlie îşi croieşte drum prin uşile batante spre încăperile din fundul brutăriei şi lasă legătura pe unul din rafturi. Se reazemă de perete băgîndu-şi mîinile în buzunare. Ar fi vrut să aibă cu el morişca.
îi place aici în spatele brutăriei unde podeaua este albă de făină — mai albă decît pereţii şi tavanul mîn iţi de funingine. Tălpile groase ale bocancilor lui sînt încrustate cu alb şi este alb în cusături şi în găurile pentru şireturi şi sub unghii şi în pielea crăpată de pe mîini.
Se destinde aici — stînd pe vine sprijinit de perete — cu capul dat pe spate în aşa fel încît şapca de baseball marcată cu D îi vine peste ochi. îi place mirosul făinii, al aluatului dulce, al pîinii coapte şi al cozonacului şi al cornurilor. Cuptorul pîrîie şi-l trage la somn.
Dulce... căldură... somn...
Deodată, căzătură, frîngere, capul lovit de perete. Cineva i-a secerat picioarele de sub el.
Asta-i tot ce-mi amintesc. Văd foarte clar cum a fost, dar nu ştiu de ce s-a întîmplat. Este tot aşa cum era cînd mergeam la cinema. Cînd vedeam pentru prima oară un film nu înţelegeam nimic pentru că totul mergea prea repede, dar după ce vedeam filmul de trei sau patru ori înţelegeam tot ce spuneau. Trebuie să-l întreb pe dr Strauss ce este cu asta.

14 aprilie —

Dr Strauss zice că este important să mă gîndesc la amintiri ca cele de ieri şi să le scriu pe hîr-tie. şi cînd vin la cabinetul lui putem să vorbim despre ele.
Dr Strauss este un psihiatru şi un neurochirurg. Nu ştiam asta. Credeam că este doar un doctor obişnuit. Dar cînd m-am dus la cabinetul lui azi-diminea-ţă mi-a spus cît este de important pentru mine să ştiu cum sînt eu ca să pot să înţeleg care sînt problemele mele. Am spus că nu am probleme.
A rîs şi apoi s-a ridicat din scaun şi s-a dus la fereastră. „Cu cît devii mai inteligent cu atît o să ai mai mu l te probleme, Charlie. Creşterea ta intelectuală va depăşi creşterea ta afectivă. Şi cred că o să-ţi dai seama că pe măsură ce progresezi vor fi multe lucruri despre care vei vrea să vorbeşti cu mine. Vreau să-ţi aduci aminte că aici este locul unde trebuie să vii cînd ai nevoie de ajutor."
Tot nu ştiu încă despre ce este vorba, dar mi-a spus că, deşi nu înţeleg visurile sau amintirile mele sau de ce ele sînt aşa cum sînt, mai tîrziu se vor lega între ele şi am să aflu mai mult despre mine. A zis că cel mai important lucru este să descopăr ce spun oamenii din amintirile mele. Este vorba despre mine cînd eram un băiat şi trebuie să-mi aduc aminte ce s-a întîmplat.
Nu ştiam nimic pînă acum despre lucrurile astea. înţeleg că dacă o să devin destul de inteligent am să pricep toate cuvintele din mintea mea şi am să ştiu despre băieţii din gang, şi despre Unchiul Herman şi părinţii mei. Dar ce vrea el să spună este că arunci nu o să-mi placă ce aflu şi o să mă îmbolnăvesc la minte.
Aşa că acum trebuie să vin la cabinetul lui de două ori pe săptâmînă ca să vorbim despre lucrurile care mă necăjesc. Stăm acolo şi eu vorbesc, şi dr Strauss ascultă. Se numeşte terapie, şi asta înseamnă că dacă vorbesc despre lucruri o să mă simt mai bine. I-am spus că unul din lucrurile care mă necăjeşte este treaba cu femeile. Cum a fost cînd am dansat cu fata aia Ellen şi am fost foarte tulburat. Aşa că am vorbit despre asta, şi cînd vorbeam am simţit ceva ciudat, o transpiraţie rece şi un bîzîit în cap şi mi-a venit să vărs. Poate fiindcă am crezut totdeauna că este rău şi murdar să vorbeşti despre aşa ceva. Dar dr Strauss mi-a spus că ce mi s-a întîmplat după petrecere a fost un vis umed şi că e un lucru natural care se întîm-plă la băieţi.
Deci chiar dacă devin inteligent şi învăţ o mulţime de lucruri noi, el crede că sînt încă un băiat cînd e vorba de femei. Este o treabă încurcată, dar am să descopăr totul despre viaţa mea.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sat Sep 19, 2009 1:03 am

15 aprilie —

Citesc mult în zilele astea şi aproape torul îmi rămîne în minte. Dra Kinnian zice că, în afară de istorie, geografie şi aritmetică, ar trebui să încep să învăţ limbi străine. Prof. Nemur mi-a mai dat cîte-va casete să meargă în timpul cînd dorm. încă nu ştiu cum lucrează mintea conştientă şi inconştientă, dar dr Strauss spune să n-am grijă deocamdată. Mi-a cerut să promit că, dacă voi începe să învăţ subiectele pentru colegiu peste vreo două săptămîni, n-am să citesc cărţi despre psihologie — adică pînă nu-mi dă voie. Zice că o să mă încurce şi o să mă facă să mă gîndesc la teorii psihologice în loc să am propriile mele idei şi sentimente. Dar pot să citesc romane.
Săptămîna asta am citit Marele Gatsby, O tragedie americană şi Priveşte, înger, către casă. N-am ştiut niciodată că bărbaţii şi femeile fac asemenea lucruri.

16 aprilie —

Mă simt mult mai bine azi, dar încă mai sînt supărat că atîta vreme oamenii au rîs şi şi-au bătut joc de mine. Cînd o să devin aşa de inteligent cum zice prof. Nemur, cu mai mult decît de două ori I. Q.-ul meu de 70, poate că arunci oamenii or să mă placă şi or să fie prietenii mei.
De fapt nu sînt prea sigur ce este I. Q. Prof. Nemur a zis că este ceva care măsoară cît eşti de inteligent — ca un cîntar care măsoară kilograme într-o prăvălie. Dr Strauss a avut însă o mare discuţie cu el şi a zis că I. Q. nu este deloc ceva care cîntăreste inteligenţa. A zis că I. Q. arată cîtă inteligenţă poţi să capeţi, aşa ca numerele care sînt pe partea din afară a unei căni cu care se măsoară lichidele. Trebuie să umpli cana cu ceva ca să poţi măsura.
Cînd l-am întrebat pe Burt Seldon, cu care dau testele de inteligenţă şi care lucrează cu Algernon, mi-a spus ca unii ar zice că nici unul din ei nu are dreptate şi că, după cum a citit el, I. Q. măsoară mai multe lucruri diferite între care sînt şi lucrurile pe care le-ai învăţat deja şi că de fapt nu este deloc un test bun de inteligenţă.
Aşa că nici acum nu ştiu ce este I. Q. şi fiecare zice că este altceva. Al meu este acum cam de o sută, şi curînd va ajunge la peste o sută cincizeci, dar cred că încă trebuie să mai toarne în mine ceva substanţă. N-am vrut să le spun nimic, dar nu înţeleg cum poţi să ştii cît este din ceva care nu ştii ce este şi nici unde este.
Prof. Nemur spune că poimîine trebuie să dau un Test Rorschach. Mă întreb ce este asta.

l7 aprilie —

Am avut un coşmar azi-noapte, şi în dimineaţa asta, după ce m-am trezit, am făcut ce m-a învăţat dr Strauss să fac cînd îmi aduc aminte de visurile mele. Să mă gîndesc la vis şi să las gîndurile să rătăcească pînă-mi vin alte lucruri în minte. O ţin aşa pînă cînd nu mai apare nimic. Dr Strauss zice că asta înseamnă că am ajuns la un punct unde subconştientul meu încearcă să blocheze conştientul ca să nu-şi aducă aminte. Este un zid ridicat între prezent şi trecut. Uneori zidul rezistă, alteori se dărîmă şi pot să-mi aduc aminte ce este în spatele lui. Ca azi-dimineaţă.
Visul era despre dra Kinnian care citea rapoartele mele de progres, în vis mă aşez ca să scriu, dar nu mai pot să scriu sau să citesc. S-a terminat. Mă sperii şi-l rog pe Gimpy de la brutărie să scrie pentru mine. Dar cînd citeşte raportul, dra Kinnian se supără rău şi rupe foile pentru că sînt scrise pe ele cuvinte murdare.
Cînd ajung acasă sînt aşteptat de prof. Nemur şi dr Strauss, care mă iau la bătaie pentru că am scris cuvinte murdare în raportul de progres. După ce pleacă ei, ridic de pe jos paginile rupte, însă ele se transformă în scrisori de amor cu şnur pe margini şi pătate peste tot cu sînge.
A fost un vis groaznic, dar m-am dat jos din pat şi am scris totul, după care am început să fac asociaţie liberă.
Brutărie... coptul pîinii... cineva mă loveşte cu picioarele... cad jos... sînge peste tot... scriere... un creion mare pe o scrisoare de amor roşie... o inimioară de aur... un medalion... un lănţişor... totul acoperit de sînge... şi el rîde de mine...
Lănţişorul este de la un medalion... care se roteşte... soarele se reflectă din el în ochii mei. Şi-mi place să-l văd cum se roteşte... să mă uit la lănţişor... se
face mănunchi şi se desface şi saltă şi se răsuceşte... şi o fetiţă se uită la mine.
Numele ei este dra Kin — vreau să zic Harriet.
„Harriet... Harriet... toţi o iubim pe Harriet."
După aceea nu mai e nimic. Este din nou un gol.
Dra Kinnian citind rapoartele mele de progres peste umărul meu.
Apoi sîntem la Centrul pentru Adulţi întîrziaţi, şi ea citeşte peste umărul meu în timp ce scriu e«-puncrilc compunerile mele.
Şcoala se schimbă în Şcoala 13 şi am unsprezece ani şi dra Kinnian are şi ea unsprezece ani, dar acum nu mai este dra Kinnian. Este o fetiţă cu gropite în obraji şi cu bucle lungi şi se numeşte Harriet. Toţi o iubim pe Harriet. Este ziua de Sf. Valentin.
Mi-amintesc...
Mi-amintesc ce s-a întîmplat la Şcoala 13 şi de ce au trebuit să-mi schimbe şcoala şi să mă trimită la Şcoala 222. Harriet a fost cauza.
îl văd pe Charlie — de unsprezece ani. Are un mic medalion de culoarea aurului pe care l-a găsit pe stradă. Nu are lănţişor, dar îl ţine pe o sforicică, şi-i place să-l facă să se rotească repede ca să încolăcească sfoara şi apoi să se uite cum se descolăceşte învîrtind medalionul care-i trimite licărul soarelui în ochi.
Uneori, cînd copiii se joacă cu mingea, îl lasă pe el să stea la mijloc şi încearcă şi el să prindă mingea înainte ca s-o prindă altul, îi place să stea la mijloc — chiar dacă nu prinde mingea niciodată — şi odată, cînd Hymie Roth a lăsat din greşeală să cadă mingea şi a apucat-o el, tot nu l-au lăsat să treacă la aruncat şi a trebuit să treacă din nou la mijloc.
Cînd trece Harriet, băieţii opresc jocul şi se uită la ea. Toţi băieţii sînt îndrăgostiţi de Harriet. Cînd mişcă din cap buclele ei saltă în sus şi în jos, şi are şi gropiţe în obraji. Charlie nu ştie de ce fac atîta caz de o fată şi de ce vor mereu să-i vorbească (el ar prefera să joace mingea sau turca decît să-i vorbească unei fete), dar toţi băieţii sînt îndrăgostiţi de Harriet aşa că o iubeşte şi el.
Ea nu-l sîcîie niciodată ca toţi ceilalţi copii, şi el face tot felul de figuri pentru ea. Umblă pe pupitre cînd învăţătorul nu-i acolo. Aruncă gumele de şters pe fereastră, mîzgăleste tabla şi pereţii. Şi de fiecare dată Harriet chicoteşte şi strigă, „Uite la Charlie. Nu-i aşa că-i nostim? Cît e de prost!"
Este ziua de Sf. Valentin şi băieţii vorbesc despre felicitările pentru Harriet, aşa că Charlie zice şi el, „am să-i dau şi io o felcitare de Sf. Valentin".
Băieţii rîd şi Barry zice, „de unde să faci tu rost de felicitare?"
„Am să-i dau una frumoasă. O să vedeţi." Dar nu are bani de felicitare, aşa că o să-i dea medalionul lui care are formă de inimă, ca felicitările care se văd în vitrinele magazinelor, în seara aceea ia foiţă de mătase din scrinul maică-sii şi durează mult pînă face un pacheţel legat cu panglică roşie. A doua zi îl duce la şcoală şi în timpul pauzei de masă îl roagă pe Hymie Roth să scrie ceva pe pacheţel.
îi spune lui Hymie să scrie: „Dragă Harriet, eu cred că eşti cea mai frumoasă fată din toată lumea, îmi placi foarte mult şi te iubesc. Vreau să fii tu Valentina mea. Prietenul tău, Charlie Cordon."
Hymie scrie îngrijit cu litere mari pe hîrtie, şi rîde tot timpul şi-i spune lui Charlie: „Băiete, asta o s-o dea gata. Aşteaptă pînă o vedea."
Charlie e cam speriat, dar doreşte să-i dea medalionul fetei, aşa că o urmăreşte cînd pleacă spre casă de la şcoală şi pînă intră în casă. Atunci se strecoară în hol şi agaţă pachetul de minerul uşii pe dinăuntru. Apasă soneria de două ori şi traversează strada în fugă ca să se ascundă după un pom.
Cînd coboară, Harriet se uită ca să vadă cine a sunat. Atunci vede pachetul, îl ia şi urcă scările. Charlie se întoarce acasă şi ia o palmă fiindcă a umblat în scrinul maică-sii şi a luat hîrtia de mătase şi panglica fără să spună. Dar nu-i pasă. Mîine Harriet va purta medalionul şi va spune tuturor băieţilor că-l are de la el. Atunci să vadă ei!
A doua zi aleargă tot drumul pînă la şcoală, dar ajunge prea devreme, Harriet n-a venii încă şi el e nerăbdător.
Dar cînd apare, Harriet nici nu se uită la el. Nu poartă medalionul. Şi pare supărată.
Face tot felul de năzbîtii cînd nu se uită spre el dna Janson. Se strîmbă. Rîde cu zgomot. Se ridică din bancă şi-şi mişcă fundul într-o parte şi într-alta. Chiar şi azvîrle cu o bucată de cretă în Ilarold. Dar Harriet nu se uită la el nici măcar o dată. Poate c-a uitat. Poate că o să-l poarte mîine. Trece pe coridor, dar cînd se duce la ea ca s-o întrebe se strecoară pe lîngă el fără o vorbă.
Jos, în curtea şcolii, îl aşteaptă cei doi fraţi mai mari ai ei.
Gus îi dă un brînci. „Mă nenorocitule, tu ai scris porcăria asta soră-mii?"
Charlie spune că n-a scris nici o porcărie. „I-am dat doar o valentină."
Oscar, care a jucat în echipa de fotbal a şcolii înainte de a termina liceul, îl apucă de cămaşă şi-i smulge doi nasturi. „S-o laşi în pace pe soră-mea, degene-ratule. Şi oricum n-ai ce căuta în şcoala asta."
îl împinge pe Charlie spre Gus care-l apucă de beregată. Charlie se sperie şi începe să plîngă.
Atunci încep să-l lovească. Oscar îi dă un pumn în nas, şi Gus îl trînteste jos şi-i dă cu piciorul în coaste şi apoi amîndoi îi cară picioare, cînd unul cînd altul, şi unii copii din curte — prietenii lui Charlie — vin fuga zbierînd şi bătînd din palme: „Bătaie! Bătaie! îl bat pe Charlie!"
Hainele-i sînt sfîsiate şi-i curge sînge din nas, şi are un dinte rupt, şi după ce pleacă Gus şi Oscar se asază pe trotuar şi plînge. Sîngele are un gust acrişor. Ceilalţi copii rid şi strigă: „Charlie a luat o mamă de bătaie! Charlie a luat o mamă de bătaie!" Atunci vine dl Wagner, unul din îngrijitorii şcolii, şi-i goneşte. II duce pe Charlie în toaleta băieţilor şi-i spune să se spele de sînge şi de murdărie pe faţă şi pe mîini înainte de a se întoarce acasă...
Pesemne că eram tare prostănac să cred ce-mi spunea luxnea. Nu trebuia să am încredere în Hymie şi nici în altcineva.
Nu mi-am adus aminte niciodată pînă acum de lucrurile astea, dar mi-au venit în minte după ce m-am gîndit la vis. Este ceva în legătură cu senzaţia pe care o am cînd dra Kinnian citeşte rapoartele mele de progres, în orice caz, sînt mulţumit că acum nu mai trebuie să mă rog de nimeni ca să scrie în locul meu. Acum pot să fac asta singur.
Chiar acum mi-am dat seama de ceva: Harriet nu mi-a dat niciodată înapoi medalionul.

18 aprilie —

Am aflat ce-i cu Rorschach. Este testul cu petele de cerneală, cel pe care l-am dat înainte de operaţie. Cum am aflat despre ce-i vorba mi s-a făcut frică. Ştiam că Burt o să-mi ceară să găsesc pozele şi ştiam că n-o să fiu în stare. Mă gîndeam că poţi afla totuşi într-un fel ce poze sînt ascunse acolo. Poate că nici nu erau acolo poze. Poate că era doar un truc ca să vadă dacă sînt de ajuns de prost ca să caut ceva care nici nu exista acolo. La gîndul ăsta m-am cam supărat pe el.
„E-n regulă, Charlie", a zis, „ai văzut deja cartoanele astea, ţi-aduci aminte?"
„Sigur că-mi aduc aminte."
După felul cum am spus asta şi-a dat seama că eram supărat şi s-a uilal la mine mirat.
„E ceva ce nu-i în regulă, Charlie?"
„Nu, nu-i nimic. Petele astea de cerneală m-au indispus."
Azîmbit şi a clătinat din cap. „Nu-i nimic în asta care să te indispună. Este doar unul din testele standardizate de personalitate. Vreau să te uiţi la cartonul ăsta. Ce-ar putea fi aici? Ce vezi pe carton? Oamenii văd tot felul de lucruri în petele astea de cerneală. Spune-mi ce ar putea fi ele pentru tine — la ce te gîn-deşti cînd le vezi."
Eram tulburat. M-am uitat la carton şi apoi la el. Nu era deloc ce m-aş fi aşteptat să spună. „Vrei să zici că în petele astea de cerneală nu sînt ascunse poze?"
Burt s-a încruntat şi şi-a scos ochelarii. „Ce?"
„Poze! Ascunse în petele astea! Data trecută mi-ai spus că orişicine poate să le vadă şi că vrei ca să le găsesc şi eu."
„Nu, Charlie. N-as fi putut să spun aşa ceva."
M-am răstit la el: „Ce vrei să spui?" Frica de petele de cerneală mă făcea să fiu supărat şi pe mine, şi pe Burt. „Asta-i ce mi-ai spus. Dacă eşti destul de deştept ca să mergi la colegiu nu înseamnă că trebuie să-ţi baţi joc de mine. M-am săturat să rîdă toţi de mine."
Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată atît de supărat. Nu cred că de fapt eram supărat chiar pe Burt, dar deodată totul a explodat. Am aruncat cartoanele
Rorschach pe masă şi am ieşit din cameră. Profesorul Nemur trecea prin hol şi, cînd m-a văzut că trec în fugă pe lîngă el fără să-i spun bună ziua, şi-a dat seama că ceva nu era cum trebuie. El şi Burt m-au ajuns din urmă cînd dădeam să iau liftul ca să cobor.
„Charlie", a zis Nemur apucîndu-mă de braţ. „Stai o clipă. Ce se întîmplă?"
Mi-am eliberat braţul şi i-am făcut semn cu capul spre Burt. „M-am săturat să-şi bată lumea joc de mine. Asta-i tot. Poate că înainte nu-mi dădeam seama, dar acum văd ce este, şi nu-mi place."
„Nimeni nu-şi bate joc de tine aici, Charlie", a zis Nemur.
„Şi treaba cu petele de cerneală? Data trecută Burt mi-a spus că erau poze în cerneală — că toată lumea poate să le vadă, şi eu ..."
„Ascultă, Charlie, ai vrea să auzi exact vorbele lui Burt şi răspunsurile tale? Avem o bandă înregistrată de la şedinţa aia de testare. Putem s-o ascultăm şi vei auzi exact ce s-a spus."
M-am întors cu ei în biroul de psih, dar nu mă simţeam bine. Eram sigur că mă amăgiseră cînd eram prea neştiutor ca să-mi dau seama. Supărarea mă stimula şi nu mă lepădăm uşor de ea. Eram gata de luptă.
în timp ce Nemur căuta banda în clasor, Burt îmi explica: „Data trecută am folosit aproape aceleaşi cuvinte ca astăzi. Este o cerinţă a acestor teste ca metoda sa fie aceeaşi de fiecare dată cînd se aplică."
„Am să cred asta cînd o să aud."
S-au uitat unul la celălalt. Simţeam cum mi se urcă sîngele în obraz, îşi băteau joc de mine. Dar imediat am realizat ce spusesem şi am priceput de ce se uitaseră unul la altul. Nu rîdeau de mine. Ajunsesem la un nou prag şi prima mea reacţie la lumea dimprejur era supărarea şi bănuiala. Vocea lui Burt bubuia din magnetofon:
„Acum vreau să te uiţi la cartonul ăsta, Charlie. Ce ar putea fi asta? Ce vezi pe carton? Oamenii văd tot felul de lucruri în petele astea de cerneală. Spu-ne-mi la ce te gîndeşti cînd vezi petele..."
Aceleaşi cuvinte, aproape acelaşi ton al vocii pe care l-a folosit acum cîteva minute în laborator. Şi apoi am auzit răspunsurile mele — lucruri copilăreşti, de necrezut. Şi m-am lăsat moale pe scaun lîngă biroul profesorului Nemur. „Chiar eu am fost ăsta?"
M-am întors în laborator cu Burt şi am continuat treaba cu Rorschach. Am luat-o cu încetul cu cartoanele. De data asta răspunsurile mele erau altele. „Vedeam" lucruri în petele de cerneală. Doi lilieci care se hîrjonesc. Doi oameni care se bat cu săbiile, îmi închipuiam tot felul de lucruri. Dar chiar dacă era aşa, nu mai aveam încredere deplină în Burt. întorceam mereu cartoanele, să văd dacă pe spatele lor nu era ceva ce ar fi trebuit să găsesc.
Trăgeam cu coada ochiului la notele pe care şi le lua Burt. Totul era codificat şi arăta cam aşa:
WF + A DdF - Ad orig. WF - A SF + ob.
Tot nu înţeleg rostul testului. Cred că oricine ar putea minţi spunînd lucruri pe care de fapt nu le vede. Cum puteau să ştie că nu-mi băteam joc de ei spunînd lucruri pe care de fapt nu mi le închipuiam?
Poate că o să înţeleg dacă dr Strauss mă va lăsa să citesc despre psihologie. Mi-este din ce în ce mai greu să pun pe hîrtie toate gîndurile şi senzaţiile mele fiindcă ştiu că cineva le va citi. Poate că ar fi mai bine să ţin pentru o vreme unele din aceste rapoarte doar pentru mine. O să-l întreb pe dr Strauss. De ce începe aşa deodată să mă deranjeze treaba asta?
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sat Sep 19, 2009 2:12 am

E surprinzatoare, dar mai ales dureroasa, constientizarea de sine suferita de erou. Lectura la acest prim nivel te implica afectiv, fara sa vrei. Am nevoie de ajutorul unui psiholog de meserie care sa explice putin stiintific fazele parcurse cu o viteza ametitoare de Charlie Gordon. O astept pe Floare sa ajute cu adnotari psihologice.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sat Sep 19, 2009 2:21 am

RAPORT DE PROGRES W

21 aprilie —

Am născocit un fel nou de a programa malaxoarele la brutărie pentru a grăbi producţia. Dl Donner spune că va economisi costurile şi va mări profitul. Mi-a dat un premiu de cincizeci de dolari şi mi-a mărit leafa cu zece dolari pe săptămînă.
Am vrut să-i invit la prînz pe Joe Carp şi Frank Reilly ca să sărbătorim, dar Joe Carp trebuia să cumpere ceva pentru soţia lui şi Frank se întîlnea pentru prînz cu un văr de-al lui. Cred că o să le ia ceva timp ca să se obişnuiască cu schimbarea mea.
Parcă toţi ar fi speriaţi de mine. Cînd m-am dus la Gimpy şi l-am bătut pe umăr să-l întreb ceva, a tresărit şi şi-a vărsat ceaşca de cafea pe el. Se uită lung la mine cînd crede că nu-l văd. Nici unul de acolo nu mai vorbeşte cu mine şi nu mai glumeşte ca înainte. Mă simt ca şi cînd aş fi singur la lucru.
Gîndindu-mă la asta, îmi aduc aminte că am adormit odată stînd în picioare şi Frank mi-a secerat picioarele de sub mine. Mirosul cald şi dulceag, pereţii albi, vuietul cuptorului cînd Frank îi deschide uşa ca să întoarcă franzelele.
Deodată cad... mă răsucesc... nu mai e nimic sub mine şi mă lovesc cu capul de perete.
Sînt eu şi totuşi parcă este altcineva culcat acolo — un alt Charlie. E zăpăcit... se freacă pe cap... priveşte în sus la Frank, înalt şi subţire, apoi la Gimpy, masiv, păros, faţa cenuşie a lui Gimpy cu sprîncene-le stufoase care aproape i-ascund ochii albaştri.
„Lasă-l în pace pe băiat", zice Gimp. „De ce trebuie să te iei mereu de el?"
„Nu contează", rîde Frank. „Nu-l doare. Nu-şi dă seama. Aşa-i, Charlie?"
Charlie se freacă pe cap şi se cocosează. Nu ştie ce-a făcut ca să fie pedepsit în felul ăsta, dar oncînd poate să mai vină ceva.
„Dar hi îţi dai seama", zice Gimpy şchiopătînd cu gheata lui ortopedică, „aşa că de ce dracu îl tot altoieşti?" Cei doi stau la masa cea lungă, Frank cel înalt şi Gimpy cel greoi, modelmd aluatul pentru chiflele ce trebuie coapte pentru comenzile serii.
Lucrează un timp în tăcere, apoi Frank se opreşte şi îşi dă tichia albă pe ceafă. „Hei, Gimp, crezi că Charlie ar putea învăţa cum se fac chiflele?"
Gimp întinde un cot pe masa de lucru. „Hai mai bine să-l lăsăm în pace."
„Nu, să ştii că vorbesc serios, Gimpy. Mă prind că ar putea să înveţe ceva simplu cum este să faci Chifle."
Ideea pare să-i surîdă lui Gimpy, care se întoarce să-l privească pe Charlie. „Poate că iese ceva din asta. Hei, Charlie, vino puţin aici."
Cum face de obicei cînd se vorbeşte despre el, Charlie stă cu capul plecat privindu-şi şireturile de la ghete. Ştie cum să le treacă prin găuri şi să le lege. Ar putea să facă şi el chifle. Ar putea învăţa să bată, să întindă, să răsucească şi să modeleze aluatul în micile forme rotunde ale chiflelor.
Frank se uită la el neîncrezător. „Poate că n-ar trebui, Gimp. Poate că nu-i bine. Dacă idiotul nu e în stare să înveţe, n-ar trebui să încercăm ceva cu el."
„Las' pe mine", zice Gimpy, care a preluat acum ideea lui Frank. „Cred că s-ar putea să înveţe ceva. Ascultă, Charlie. Vrei să înveţi ceva? Vrei să te învăţ cum să faci chifle ca mine şi ca Frank?"
Charlie îl priveşte şi zîmbetul i se şterge de pe faţă. înţelege ce vrea Gimpy, şi se simte încolţit. Ar vrea să-i facă plăcerea lui Gimpy, dar este ceva în cuvîntul a învăţa, ceva care-i aminteşte de pedepse aspre, însă nu mai ştie despre ce este vorba — doar o mînă subţirică albă ridicată, care-l loveşte ca să-l facă să înveţe ceva ce nu putea să înţeleagă.
Charlie se dă înapoi, dar Gimpy îl apucă de braţ. „Hai, copile, nu te speria. N-o să-ţi facem nimic rău. Uită-te la el cum tremură tot. Ascultă, Charlie, am ceva pentru tine, o jucărie lucioasă care aduce noroc." întinde mîna şi scoate la iveală un lanţ de alamă cu un disc de alamă lucios pe care scrie STA-BRITE METAL POLISH. Ridică de capătul lanţului şi discul auriu scînteietor se învîrteste încet captînd lumina becurilor fluorescente. Charlie îşi aminteşte doar strălucirea discului, dar nu ştie de ce şi ce este lucrul acela.
Nu întinde mîna după el. Ştie că eşti pedepsit dacă întinzi mîna după lucrul altuia. Dacă cineva ţi-l pune în mînă e-n regulă. Altfel nu e bine. Cînd vede că Gimpy îi oferă pandantivul, dă din cap şi zîm-beste din nou.
„Astea le ştie", rîde Frank. „Dă-i ceva lucios şi strălucitor." Frank, care-a lăsat experienţa în seama lui Gimpy, devine interesat. „Dacă vrea să capete vechitura aia şi-i spui că i-o dai dacă învaţă să modeleze chifle din aluat, s-ar putea să iasă ceva."
în timp ce brutarii se pregătesc să-l înveţe pe Charlie, se adună şi alţii din prăvălie. Frank face loc pe masă şi Gimpy scoate o bucată potrivită de aluat cu care să lucreze Charlie. Se discută de pariuri: va putea sau nu va putea Charlie să facă chifle.
„Fii foarte atent la noi", xice Gimpy punînd pandantivul lîngă el pe masă, ca să-l vadă Charlie. „Să faci şi tu tot ce facem noi. Dacă înveţi să faci chifle, capeţi jucăria asta lucioasă care aduce noroc."
Charlie se cocoşează pe scaunul lui, urmărind încordat cum Gimpy ia cuţitul şi taie o felie de aluat. Studiază fiecare mişcare, în timp ce Gimpy face un rulou lung de aluat, îl frînge şi-l îndoaie în formă de colac, oprindu-se din cînd în cînd pentru a-l presăra cu făină.
„Acum uită-te la mine", zice Frank şi repetă ce a făcut Gimpy. Charlie este încurcat. Nu-i chiar acelaşi lucru. Cînd lucrează, Gimpy ridică din coate, ca aripile unei păsări, dar Frank îşi ţine braţele pe lîn-gă corp. Gimpy ţine degetele mari lipite de celelalte cînd frămîntă aluatul, dar Frank lucrează cu podul palmei şi ţine degetele mari în aer, despărţite de celelalte degete.
Neliniştit de lucrurile astea, Charlie nici nu mişcă atunci cînd Gimpy îi spune „Hai, încearcă". Charlie clatină din cap.
„Uite, Charlie, am să fac totul din nou, încet. Să fii atent la tot ce fac şi să faci fiecaie mişcare o dată cu mine. Bine? Dar încearcă să-ţi aduci aminte ca să poţi face şi tu singur toată treaba. Hai acum — aşa." Charlie se încruntă în timp ce-l priveşte pe Gimpy cum scoate o bucată de aluat şi o rostogoleşte ca să iasă un cocoloş. Şovăie, dar apoi ia cuţitul şi taie o felie de aluat pe care o pune în mijlocul mesei, încet, ţinînd coatele ridicate întocmai ca Gimpy, îl face cocoloş.
Se uită la mîinile lui şi la ale lui Gimpy şi are grijă să-şi ţină degetele exact în acelaşi fel, degetele mari împreunate cu celelalte — uşor îndoite, ca o cupă. Trebuie să facă bine treaba, aşa cum doreşte Gimpy. Parcă e ceva înăuntrul lui care-i zice sa facă bine treaba, ca să-l placă ceilalţi. Şi doreşte să-l placă Gimpy şi Frank.
Cînd Gimpy a terminat cocoloşul de aluat îşi îndreaptă mijlocul şi Charlie face la fel. „Hei, asta-i grozav. Uite, Frank, a făcut cocoloşul de aluat."
Frank dă din cap şi zîmbeşte. Charlie oftează şi freamătă din tot corpul de emoţie. Nu-i deloc obişnuit cu un asemenea moment de succes.
„E-n regulă", zice Gimpy. „Acum facem o chiflă." Cu stîngăcie, dar cu grijă, Charlie urmează fiecare mişcare a lui Gimpy. Cîteodată îi tremură mîna sau braţul, dar după un timp e în stare să desprindă o bucată de aluat şi s-o modeleze într-o chiflă. Lucrînd alături de Gimpy mai face şase chifle şi, presărîn-du-le cu făină, le aşază cu grijă lîngă cele ale lui Gimpy pe tava mare cu fundul acoperit de făină.
„E bine, Charlie." Faţa lui Gimpy este serioasă. „Acum, hai să te vedem cum lucrezi singur. Adu-ţi aminte de tot ce ai făcut de la început. Hai, dă-i drumul."
Charlie priveşte bucata enormă de aluat şi cuţitul pe care Gimpy i l-a pus în mînă. Ce a făcut mai întîi? Cum şi-a ţinut mîna? Dar degetele? în ce parte a rostogolit cocoloşul?... O mie de idei răvăşite îi izbucnesc deodată în minte şi rămîne nemişcat şi zîmbeşte. Vrea să facă ce trebuie, să-i facă fericiţi pe Frank şi pe Gimpy, să le fie pe plac şi să capete obiectul lucios pe care i l-a promis Gimpy. Răstoarnă iar şi iar bucata netedă şi grea de aluat pe masă, dar nu se poate hotărî să înceapă. Nu poate s-o taie în bucăţi fiindcă ştie că nu va reuşi şi se teme.
„A şi uitat", zice Frank. „Nu s-a prins."
Charlie ar vrea să se fi prins. Se încruntă şi încearcă să-şi amintească: la început tai o bucată. Apoi o faci cocoloş. Dar cum ajunge să fie o chiflă ca cele din tavă? Asta-i altceva. Dă-i timp şi o să-şi aducă aminte. Imediat ce se va risipi ceaţa asta îşi va aminti. Doar cîteva secunde şi o să ştie. Vrea să se tină bine de ce a învăţat — cîtva timp. Vrea atît de mult.
„Bine, Charlie", oftează Gimpy, luîndu-i cuţitul din mînă. „E-n regulă. Nu te necăji pentru asta. Oricum nu este ce trebuie tu să faci."
încă un minut şi o să-şi amintească. Măcar daca nu l-ar grăbi atît. De ce trebuie totul făcut cu atîta grabă?
„Du-te, Charlie. Asază-te şi uită-te la cartea ta cu desene caraghioase. Trebuie să ne întoarcem la lucru."
Charlie dă din cap şi zîmbeşte, şi scoate cărţulia cu benzi desenate din buzunarul de la spate. O netezeşte şi şi-o pune pe cap ca un fel de pălărie. Frank rîde şi chiar şi Gimpy zîmbeşte în sfîrsit.
„Aşa, măi copil mare", fornăie Gimpy, „stai jos acolo, pînă are dl Donner nevoie de tine".
Charlie îi zîmbeşte şi se întoarce la sacii cu făină din colţul de lîngă maşinile de amestecat, îi place să se rezeme de saci cînd stă pe jos cu picioarele încrucişate şi priveşte pozele din cartea cu benzi desenate, începe să întoarcă paginile şi simte că-i vine să plîngă, dar nu ştie de ce. Ce l-ar putea întrista? Norul de ceaţă vine şi pleacă şi acum se bucură că va vedea pozele viu colorate din cartea cu benzi desenate la care s-a uitat de treizeci, patruzeci de ori. Ştie toate pozele din carte — a întrebat iarăşi şi iarăşi cum se numesc (pe toţi pe care-i întîlneşte) — şi înţelege că grupurile ciudate de litere şi cuvinte din baloanele albe care sînt deasupra persoanelor înseamnă că ele zic ceva. Va învăţa oare vreodată să citească ce e în baloane? Dacă i-ar da timp destul — dacă nu l-ar zori şi nu l-ar împinge aşa repede din spate — ar ajunge la asta Dar nimeni nu are timp.
Charlie îşi îndoaie genunchii şi deschide cartea cu benzi desenate la prima pagină, unde Barman şi Robin se bălăngăne pe o funie în dreptul unei clădiri. într-o zi, decide el, va putea citi. Şi-atunci va putea citi şi povestea. Simte o mînă pe umăr şi se uită în sus. E Gimpy, care-i întinde discul de alamă şi lanţul, făcîndu-l să se balanseze şi să se învîrtească în aşa fel încît să prindă lumina.
„Ia-l", zice el, ursuz, aruncîndu-l în poala lui Charlie, şi se îndepărtează şchiopătînd...
Nu m-am gîndit pînă acum la asta, dar a fost ceva drăguţ din partea lui. De ce-o fi făcut-o? In orice caz, asta-i ce-mi aduc aminte de-atunci, mai limpede şi mai complet decît orice lucru pe care l-am trăit înainte. Este ca şi cum aş privi pe fereastra bucătăriei dimineaţa devreme, cînd lumina e încă cenuşie. Este o cale lungă de-atunci pînă astăzi şi torul se datoreş-te doctorului Strauss şi profesorului Nemur şi celorlalţi de aici de la Beekman. Dar ce-or fi gîndind şi ce-or fi simţind acum Frank şi Gimpy, văzînd cum m-am schimbat?

22 aprilie —

Oamenii de la brutărie s-au schimbat. Nu doar pentru că nu mă iau în seamă. Pot să le simt duşmănia. Donner aranjează să fiu primit în sindicat, şi mi-a mărit din nou leafa. Treaba proastă este că nu-mi mai face plăcere, fiindcă ceilalţi se simt jigniţi, într-un fel, nici nu pot să le găsesc o vină. Ei nu înţeleg ce mi s-a întîmplat, şi eu nu pot să le spun. Nu sînt mîndri de mine aşa cum m-am aşteptat — chiar deloc.
Totuşi, trebuie să stau de vorbă cu cineva. Am s-o rog pe dra Kinnian să mergem mîine seară la cinema ca să sărbătorim avansarea mea. Dacă o să am destul curaj.

24 aprilie —

în fine, profesorul Nemur a fost de acord cu dr Strauss şi cu mine că-mi va fi imposibil să scriu tot ce mi se întîmplă dacă ştiu că va fi citit imediat de lumea de la laborator. Am încercat să fiu absolut cinstit în legătură cu toate lucrurile, indiferent despre ce era vorba, dar sînt probleme pe care nu le pot aşterne pe hîrtie dacă nu pot să le ţin secrete — cel puţin deocamdată.
Aşa că am voie să reţin unele din rapoartele mai personale, dar înainte de raportul final către Fundaţia Welberg profesorul Nemur va cih totul şi va hotărî ce parte trebuie să fie publicată.
M-a indispus tare mult ce s-a întîmplat astăzi la laborator.
Am ajuns la cabinet astă-seară mai devreme ca să-i întreb pe dr Strauss sau pe profesorul Nemur dacă ei cred că ar fi bine s-o invit pe Alice Kinnian la cinema, dar înainte de a bate la uşă i-am auzit cum se certau. N-ar fi trebuit să rămîn acolo, dar e greu să mă dezobisnuiesc să ascult, pentru că lumea a vorbit şi s-a purtat întotdeauna ca şi cum eu n-aş fi fost acolo, ca şi cum nu le-ar fi păsat că eu îi aud.
Am auzit cum cineva izbea cu pumnul în masă şi apoi profesorul Nemur a strigat: „Am informat deja comitetul convenţiei că vom prezenta comunicarea."
Apoi am auzit vocea doctorului Strauss. „N-ai dreptate, Harold. Sase săptămîni de-acum încolo e un timp prea scurt El este încă în curs de schimbare."
Apoi iar Nemur: „Am prevăzut corect ce s-a întîmplat pînă acum. Avem dreptul să facem un raport provizoriu, îţi spun eu, Jay, nu cred că avem de ce să ne temem. Am reuşit. Totul e pozitiv. Nu se mai poate întîmpla nimic rău."
Strauss: „Treaba asta e prea importantă pentru noi ca s-o dăm în vileag înainte de vreme. Iţi asumi o răspundere ..."
Nemur: „Uiţi că sînt autorul principal al acestui proiect."
Strauss: „Si tu uiţi că nu eşti singurul care-şi pune reputaţia în joc. Dacă acum pretindem prea mult, întreaga noastră ipoteză va intra în bătaia puştilor."
Nemur: „Nu mă mai tem de o întoarcere la starea dinainte. Am verificat şi am reverificat totul. Un raport provizoriu nu comportă nici un risc. Sînt sigur că acum nu se mai poate întîmpla nimic rău."
Discuţia a continuat în felul ăsta cu Strauss spu-nîndu-i lui Nemur că urmăreşte Catedra de Psihologie de la Hallston şi Nemur spunîndu-i lui Strauss că se foloseşte de studiile lui de psihologie. Strauss a zis arunci că proiectul are tot atîta legătură cu tehnicile lui de psihochirurgie şi de injectare enzimatice ca şi cu teoriile lui Nemur şi că după un timp mii de neurochirurgi din toată lumea vor folosi metodele lui, dar aici Nemur l-a întrerupt şi i-a spus că aceste noi tehnici n-ar fi apărut niciodată fără teoria lui originală.
Au început să se insulte — oportunist, pesimist, cinic — şi m-am cam speriat. Mi-am dat seama dintr-o dată că nu aveam dreptul să stau acolo la uşa cabinetului şi să-i ascult fără ca ei să ştie. Poate că nici nu le-ar fi păsat cînd eram prea slab de minte ca să înţeleg ce se întîmpla, dar acum, cînd puteam să înţeleg, nu cred că ar fi vrut ca eu să-i ascult. Am plecat fără să aştept sfîrsitul discuţiei.
Era întuneric şi am mers mult pe jos, încercînd să înţeleg de ce eram atît de speriat, îi vedeam prima oară limpede — nu erau zei şi nici măcar eroi, doar doi oameni îngrijoraţi de ce se va alege din munca lor. Totuşi, dacă Nemur are dreptate şi experienţa reuşeşte, ce importanţă mai are? Sînt atîtea lucruri, atî-tea planuri de făcut.
Aştept pînă mîine ca să-i întreb dacă s-o invit pe dra Kinnian la cinema ca să sărbătorim avansarea mea.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sun Sep 20, 2009 6:23 am

26 aprilie —

Ştiu că n-ar trebui să dau tîrcoale prin colegiu cînd mă duc la laborator, dar îmi place să văd tinerii şi tinerele umblînd de colo-colo cu cărţile lor şi să-i aud vorbind despre ce învaţă în clasă. As dori să stau şi eu la o cafea şi să vorbesc cu ei în cantina de la bowlingul campusului, cînd se adună să discute despre cărţi şi politică şi idei. îmi place să-i aud vorbind despre poezie şi ştiinţă şi filozofie — despre Shakespeare şi Milton; Newton şi Einstein şi Freud; despre Platon şi Hegel şi Kant, şi toate celelalte nume care-mi răsună în minte precum clopotele cele mari ale bisericilor.
Uneori trag cu urechea la conversaţiile de la mesele dimprejur şi mă prefac că sînt şi eu student la colegiu, deşi sînt mult mai în vîrstă decît ei. Port şi eu cărţi la mine şi am început să fumez pipă. E o prostie, dar de cînd aparţin laboratorului mă simt ca şi cum as face parte şi eu din universitate. Mi-e groază să mă întorc singur în camera aceea.

27 aprilie —

M-am împrietenit cu unii băieţi de la bowlingul campusului. Discutau dacă Shakespeare a scris sau nu el însuşi piesele lui Shakespeare. Unul dintre băieţi — cel gras, cu faţa transpirată — a spus că Marlowe a scris toate piesele lui Shakespeare. Dar Lenny, băiatul cel scund cu ochelari negri, nu credea chestia asta cu Marlowe, şi a zis că toată lumea ştie că Şir Francis Bacon este cel care a scris piesele, fiindcă Shakespeare n-a fost niciodată la colegiu şi n-a avut educaţia care i-ar fi trebuit ca să scrie acele piese. Atunci cel cu ecusonul de anul întîi a zis că a auzit la toaletă doi ţipi care spuneau că de fapt piesele lui Shakespeare au fost scrise de o femeie.
Vorbeau şi despre politică şi artă şi Dumnezeu. N-am auzit pînă arunci încă pe nimeni care să spună că s-ar putea să nu fie un Dumnezeu. Asta m-a înfricoşat, pentru că am început pentru prima oară să mă gîndesc ce înseamnă Dumnezeu.
înţeleg acum că a merge la colegiu şi a căpăta o educaţie te face să vezi că lucrurile în care ai crezut toată viaţa nu sînt adevărate şi că nimic nu este aşa cum pare să fie.
Tot timpul cît îi ascultam vorbind şi discutînd simţeam cum clocoteşte în mine emoţia. Asta era ce doream să fac — să merg la colegiu şi să-i ascult cum vorbesc despre lucruri importante.
îmi petrec acum mai tot timpul liber la bibliotecă, citind şi încercînd să reţin ce pot din cărţi. Nu mă concentrez pe ceva anume, acum citesc multe romane — Dostoievski, Flaubert, Dickens, Hemingway, Faulkner —, tot ce-mi cade în mînă, hrănind o foame care nu poate fi săturată.

28 aprilie —

Noaptea trecută, într-un vis, am auzit-o pe Mama zbierînd la Tata şi la învăţătorul de la Şcoala publică elementară 13 (prima mea şcoală, de unde m-au transferat la Şcoala publică 222)...
„E normal! E normal! Se va dezvolta ca şi ceilalţi. Mai bine decît ceilalţi/' încerca să-l zgîrie pe învăţător, dar Tata n-o lăsa. „O să meargă la colegiu cînd-va. Va ajunge cineva." Zbiera şi-l zgîria pe Tata ca să-i dea drumul. „Va merge cîndva la colegiu şi va ajunge cineva."
Eram în biroul directorului şi mai erau acolo cîte-va persoane care păreau jenate, dar directorul adjunct zîmbea şi întorcea capul ca să nu se vadă că zîmbeşte.
în visul meu directorul avea o barbă lungă şi plutea prin cameră şi mă arăta cu degetul. „Trebuie să meargă la o şcoală specială. Daţi-l la Azilul de stat şi la Şcoala profesională Warren. Nu-l putem ţine aici."
Tata o trăgea pe Mama afară din biroul directorului şi ea striga şi plîngea. Nu-i vedeam faţa, dar lacrimile ei mari şi roşii mă împroşcau fără încetare.
Dimineaţă am reuşit să-mi amintesc visul, dar e şi mai mult decît atît — îmi pot aminti ca prin ceaţă de mine cînd aveam sase ani şi s-au întîmplat toate astea. Chiar înainte de naşterea surorii mele Norma. O văd pe mama, o femeie slabă, brunetă, care vorbeşte prea repede şi dă prea mult din mîini. Ca de obicei fata nu se vede clar. Are părul strîns într-un coc şi-l atinge cu mîna, îl netezeşte, ca şi cum ar vrea să ştie dacă-i la locul lui. Mi-aduc aminte că fîlfîia tot timpul ca o pasăre mare, albă, în jurul tatălui meu, iar el era prea greoi şi obosit ca să scape de ciu-guleala ei.
îl văd pe Charlie în mijlocul bucătăriei cu morisca lui viu colorată, căreia îi face vînt cu degetul, de nenumărate ori şi la care se uită ore întregi. Nu ştiu cine i-a făcut-o şi nici ce s-a întîmplat cu ea, dar îl pot vedea acolo fascinat de morisca lui care se învîrte...
Zbiară la el — ba nu, zbiară la tatăl lui. „N-am să-l duc acolo. Nu-i nimic în neregulă cu el!"
„Rose, nu ajută dacă ne tot amăgim că nu-i nimic cu el. Uită-te la el, Rose. Are sase ani, şi ..."
„Nu-i un tont. E normal. O să fie ca toată lumea."
Se uită trist la fiul lui cu morisca şi Charlie zîmbeşte şi i-o întinde ca să vadă şi el ce frumoasă e cînd se învîrteşte.
„Aruncă chestia asta!" Mama ţipă şi deodată îi dă una cu mîna peste jucărie, care cade şi se izbeşte de podeaua bucătăriei. „Du-te şi joacă-te cu cuburile cu litere."
Stă acolo, speriat de izbucnirea neaşteptată. Se chirceşte, nestiind ce va mai păţi. îi tremură corpul. Ei se ceartă şi vocile care se duc şi vin înapoi produc în el un fel de apăsare care-l stoarce şi o stare de panică.
66
„Charlie, du-te la baie. Să nu cumva să te scapi în pantaloni."
Vrea să se supună, dar simte că-i prea moale pe picioare ca să se mişte. Automat, ridică braţele ca să se păzească de lovituri.
„Pentru numele lui Dumnezeu, Rose. Lasă-l în pace. L-ai îngrozit. Mereu faci asta, şi bietul copil ..."
„Atunci de ce nu mă ajuţi? Trebuie să fac totul de una singură. In fiecare zi încerc să-l învăţ, să-l ajut să-i ajungă din urmă pe ceilalţi. E doar mai lent, as-ta-i tot. Dar poate învăţa ca oricare altul."
„Te amăgeşti singură, Rose. Nu este drept nici pentru noi şi nici pentru el să ne prefacem că e normal. Te porţi cu el ca şi cum ar fi un animal pe care-l poţi dresa să facă scamatorii. De ce nu-l laşi în pace?"
„Fiindcă vreau să fie şi el ca toţi ceilalţi."
în timp ce ei se ceartă, senzaţia dinăuntrul lui Charlie devine tot mai puternică. Simte ca şi cum i-ar exploda intestinele şi ştie că trebuie să meargă la baie aşa cum i s-a spus de atîtea ori. Dar nu poate umbla. Simte că s-ar lăsa jos chiar aici, în bucătărie, dar aşa nu e bine şi o să-l cîrpească.
Vrea morisca lui. Dacă are morisca şi vede cum se tot învîrteşte, se va putea ţine şi să nu facă în pantaloni. Dar morisca s-a făcut bucăţi, unele sînt sub masă, altele sub chiuvetă sau lîngă sobă.
Este foarte ciudat că pot să-mi amintesc bine vocile, dar feţele nu se disting bine şi nu pot să văd decît nişte contururi generale. Tata masiv şi greoi. Mama subţire şi iute. Auzindu-i acum, după ani şi ani, cer-tîndu-se între ei, îmi vine să le strig: „Uitaţi-vă la el. Acolo, pe jos! Uitafi-vă la Charlie. Trebuie să meargă la toaletă!"
Charlie apucă şi trage de cămaşa lui roşie cu pătrăţele în timp ce ei se ceartă cu privire la el. Cuvintele sînt fulgere mînioase între ei — o mînie şi o vinovăţie pe care nu le poate recunoaşte.
„în septembrie care vine se va întoarce la Şcoala publică 13 şi va lua trimestrul de la început."
„De ce nu vrei să recunoşti adevărul? învăţătoarea spune că nu-i în stare să lucreze într-o clasă obişnuită."
„Scîrba aia de învăţătoare? Să se ia din nou de mine şi o s-o aranjez şi altfel decît s-o reclam la comitetul şcolar. Am să-i scot ochii putorii ăleia. Charlie, de ce te îndoi de mijloc? Du-te la baie. Du-te singur. Ştii bine ce ai de făcut."
„Nu vezi că vrea să te duci cu ci? E speriat."
„Nu te băga. Poate foarte bine să se ducă singur la baie. Scrie la carte că asta-i dă încredere şi că simte că face ce trebuie."
Groaza care-l aşteaptă în camera rece cu faianţă şi gresie îl copleşeşte. Se teme să meargă acolo singur. Caută s-o apuce de mînă şi bîlbîie printre suspine: „Toa — toa..." şi ea îi trage una peste mînă.
„Gata cu asta", zice aspru. „Eşti băiat mare acum. Poti să te duci singur. Marş la baie acum şi dă-ti pantalonii jos. Aşa cum te-am învăţat. Dacă faci în pantaloni ai să iei bătaie."
Aproape că simt acum ce simţea cînd i se înnodau şi i se strîngeau maţele iar cei doi îl urmăreau ca să vadă ce va face. Scîncetul lui se transformă într-un plîns prostesc, şi deodată nu se mai poate ţine şi hohoteşte şi-şi acoperă faţa cu mîinile în timp ce se scapă pe el.
Ce-a făcut e moale şi cald, se simte uşurat, dar îi e şi frică. Ca de obicei, ea o să-l cureţe de murdărie. Şi o să-l plesnească. Vine spre el, zbierînd că e un băiat rău, şi Charlie se năpusteşte spre taică-su ca să-l ajute.
Deodată, îmi amintesc că ea se numeşte Rose şi el Matt. E ciudat să uiţi numele părinţilor tăi. Şi ce-i cu Norma? Curios că nu m-am gîndit la ei de-atîta vreme. Aş vrea să văd faţa lui Matt, să ştiu la ce se gîndea în clipa aceea. Tot ce-mi amintesc este că, în timp ce ea începea să mă plesnească, Matt Cordon s-a întors şi a ieşit din apartament. As vrea să le văd mai limpede feţele.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sun Sep 20, 2009 6:31 am

RAPORT DE PROGRES 11

l mai —

De ce n-am observat pînă acum ce frumoasă este Alice Kinnian? Are ochi căprui de porumbiţă şi păr castaniu cu zulufi care-i coboară pe ceafă. Cînd zîmbeste, îşi ţuguie buzele ca şi cum ar fi bosumflată.
Am fost la cinema şi apoi la masă. N-am văzut bine primul film pentru că mă gîndeam tot timpul că ea este acolo, lîngă mine. De două ori braţul ei gol s-a atins de-al meu pe rezemătoarea dintre scaune şi de fiecare dată mi-a fost teamă că se va necăji şi m-am retras. Nu mă puteam gîndi decît că pielea ei gingaşă se afla la cîţiva centimetri de mine. Apoi am văzut, la două rînduri în faţa noastră, un tînăr cu braţul petrecut după o fată, şi am dorit să pun şi eu braţul pe după dra Kinnian. Eram înspăimîntat. Dar dacă aş fi luat-o cu încetul... întîi cu braţul pe spătarul scaunului ei... apoi să-l las, centimetru cu centimetru... să se aşeze pe lîngă umerii şi gîtul ei... ca din întîmplare...
N-am îndrăznit.
Tot ce-am putut să fac a fost să pun cotul pe spătarul scaunului, dar cînd am ajuns acolo a trebuit să-mi schimb poziţia ca să-mi şterg transpiraţia de pe faţă şi gît.
O dată, piciorul ei s-a atins întîmplător de-al meu.
A devenit un asemenea chin, că m-am silit să nu mă mai gîndesc la ea. Primul film fusese ceva cu război şi tot ce-am apucat a fost sfirşitul, cînd soldatul se întoarce în Europa şi se căsătoreşte cu femeia care-i salvase viaţa. Al doilea film m-a prins. Un film psihologic despre un bărbat şi o femeie care păreau că se iubesc, dar de fapt se distrugeau unul pe celălalt. Totul dădea de înţeles că bărbatul o să-şi ucidă soţia, însă în ultima clipă nişte vorbe pe care ea le strigă în timpul unui coşmar îl fac să-şi amintească ceva care i s-a întîmplat în copilărie, îşi dă seama pe loc că ura lui este de fapt îndreptată împotriva unei guvernante depravate care-l terorizase cu povesti de groază şi-i lăsase un punct nevralgic în personalitate. Descoperirea aceasta îl agită şi-l face să strige de bucurie, astfel încît soţia se trezeşte din somn. O îmbrăţişează, iar ideea este că i s-au rezolvat toate problemele. Soluţia vine la tanc, ieftină, şi pesemne că mi-am arătat iritarea, pentru că Alice a vrut să ştie ce nu era în regulă. I-am explicat, în timp ce ieşeam în hol, „este o minciună, lucrurile astea nu se întîmplă aşa".
„Bineînţeles că nu." Rîdea. „Toată lumea asta se preface."
„A, nu! Ăsta nu-i un răspuns." Ani insistat. „Chiar şi în lumea prefăcătoriei trebuie să fie reguli. Personajele trebuie să fie consistente şi să se potrivească între ele. Felul ăsta de film e o minciună. Lucrurile sînt aranjate forţat pentru că scenaristul sau regizorul sau altcineva vrea ceva care de fapt nu există. Şi nu-i în regulă."
S-a uitat la mine atent în timp ce ieşeam în Times Square, cu luminile lui orbitoare. „Vii repede din urmă."
„Sînt nedumerit. Nu-mi mai dau seama ce ştiu şi ce nu."
„Lasă asta", a insistat ea. „începi să observi şi să înţelegi nişte lucruri." îşi flutura mîna ca să prindă toată strălucirea lămpilor de neon în timp ce traversam spre Seventh Avenue. „începi să vezi ce este dedesubtul suprafeţei lucrurilor. Ce spui despre personaje — că trebuie să se potrivească — este o observaţie foarte bună."
„Da de unde. Nu simt deloc că aş realiza ceva. Nu înţeleg ce-i cu mine şi cu trecutul meu. Nici măcar nu ştiu unde-mi sînt părinţii sau cum arată ei. Ştii că arunci cînd îi văd într-o licărire de memorie sau într-un vis feţele lor sînt de nerecunoscut? Vreau să le văd expresia. Nu pot să înţeleg ce se întîmplă dacă nu le văd feţele ..."
„Charlie, linişteste-te." Lumea începea să se holbeze la noi. M-a luat de braţ şi m-a lipit de ea ca să mă potolească. „Ai răbdare. Nu uita că ai făcut în cîteva săptămîni ceea ce altora le ia o viaţă. Eşti un burete uriaş care se îmbibă cu cunoştinţe, în curînd vei putea face asociaţii între lucruri şi vei vedea cum sînt legate între ele toate lumile cunoaşterii. Toate nivelurile, Charlie, ca treptele unei scări uriaşe. Şi te vei urca mai sus, tot mai sus, ca să vezi tot mai mult şi mai mult din lumea din jurul tău."
Vorbea cu mult avînt în timp ce intram în bufetul din Forty-fifth Street şi ne luam tăvile. „Oamenii obişnuiţi", a zis, „pot vedea numai cîte ceva. Nu se pot schimba mult şi nici urca mai sus decît unde se află, dar tu eşti un geniu. Vei continua să urci din ce în ce mai sus şi vei vedea din ce în ce mai departe. Şi fiecare pas îţi va dezvălui lumi care nici nu ştiai că există".
Oamenii de la rînd şi care au auzit-o s-au întors să se zgîiască la mine şi doar cînd i-am făcut semn cu cotul şi-a coborît vocea. „Sper să te ajute Dumnezeu să nu suferi", a şoptit apoi.
Un timp n-am mai ştiut ce să spun. Ne-am comandat mîncarea la casă, am dus-o la masă şi am mîncat fără să mai vorbim. Tăcerea mă făcea să fiu nervos. Ştiam de ce se temea şi am început să glumesc.
„De ce să sufăr? N-aş putea ajunge mai rău decît eram înainte. Chiar şi Algernon este în continuare deştept. Atît timp cît el bine sînt şi cu în formă." Se juca făcînd cerculeţe cu vîrful cuţitului într-un cu-buleţ de unt şi mişcările ei mă hipnotizau. „De altfel", i-am spus, „am aflat totul — profesorul Nemur şi dr Srrauss se certau, şi Nemur a spus că este sigur că nu se mai poate întîmpla nimic rău."
„Sper că este aşa", a zis. „N-ai idee cît mi-a fost de frică să nu se întîmple ceva rău. Mă simt şi eu, în parte, răspunzătoare." M-a văzut cum mă uitam la cuţit şi l-a lăsat încet pe masă, lîngă farfurie.
„Dacă nu erai dumneata, n-as fi făcut-o niciodată."
A rîs şi asta m-a făcut să tremur. Atunci am văzut că ochii ei sînt căprui. Şi-a lăsat repede privirea pe faţa de masă şi a roşit.
A spus „Mulţumesc, Charlie" şi m-a luat de mînă.
Era prima dată cînd cineva făcea aşa ceva şi asta mi-a dat îndrăzneală. M-am aplecat înainte, ţinîn-du-i mîna, şi mi-au ieşit vorbele din gură. „îmi placi foarte mult." După ce-am spus asta, m-am temut să nu rîdă, dar ea a dat din cap şi a zîmbit.
„Şi eu te plac, Charlie."
„Dar nu-i vorba doar de plăcut. Ce vreau să spun este că... la dracu! Nu ştiu ce vreau să spun." Ştiam că roşesc şi nu ştiam unde să-mi îndrept privirea şi ce să fac cu mîinile. Mi-a scăpat o furculiţă şi, cînd am încercat s-o recuperez, am răsturnat un pahar cu apă care i s-a vărsat pe rochie. Devenisem dintr-o dată stîngaci şi greoi, şi cînd am încercat să mă scuz am constatat că limba nu-mi mai încăpea în gură.
„E-n regulă, Charlie", încerca să mă liniştească. „Este doar apă. Nu trebuie să te tulburi aşa."
Am tăcut multă vreme în taxi, spre casă, şi apoi şi-a lăsat poşeta şi mi-a aranjat cravata şi batista din buzunarul de la piept. „Ai fost foarte tulburat as-tă-seară, Charlie."
„Mă simt caraghios."
„Eu te-am tulburat vorbind despre lucrurile astea. Te-am făcut să te simţi stînjenit."
„Nu e asta. Ce mă necăjeşte este că nu pot să spun ceea ce simt."
„Stările astea sufleteşti sînt noi pentru tine. Sînt şi lucruri... despre care nu se vorbeşte."
M-am apropiat de ea şi am încercat să-i iau mîna din nou, dar şi-a retras-o. „Nu, Charlie, nu cred că este bine pentru tine. Te-am tulburat şi efectul ar putea fi negativ."
Cînd m-a expediat aşa, am simţit că sînt neînde-mînatic şi totodată caraghios. Mi-era necaz pe mine şi m-am retras în colţul meu privind pe fereastră. O uram cum nu urîsem niciodată pe cineva — cu felul ei calm de a fi şi cu grija ei maternă pentru mine. Aş fi vrut s-o pălmuiesc, s-o fac să se tîrască şi apoi s-o iau în braţe şi s-o sărut.
„Charlie, îmi pare rău dacă te-am necăjit."
„Nu-i nimic."
„Dar trebuie să înţelegi ce se întîmpla."
„înţeleg", am zis, „şi nu vreau să vorbesc despre asta."
în timp ce taxiul ajungea la apartamentul ei din Seventy-seventh Street, eram de-a dreptul nenorocit.
„Uite ce e", a zis, „eu sînt de vină. Nu trebuia să ies astă-seară cu tine."
„Da, văd şi eu asta acum."
„Vreau să spun că n-avem nici un drept să intrăm înrr-o legătură personală... emoţională. Trebuie să faci atîtea lucruri. N-am dreptul să pătrund acum în viaţa ta."
„Asta mă priveşte pe mine, nu-i aşa?"
„Oare? Nu mai este doar treaba ta, Charlie. Acum ai obligaţii — nu numai faţă de profesorul Nemur şi de dr Strauss, ci şi faţă de milioanele de oameni care ar putea merge pe urmele tale."
Pe măsură ce vorbea în felul acesta mă simţeam din ce în ce mai prost. Ieşea la iveală stîngăcia mea, lipsa mea de cunoştinţe cu privire la lucrurile pe care ar fi trebuit să le spun şi să le fac. în ochii ei eram un adolescent prostovan şi încerca să scape de mine cu binişorul.
Pe cînd stăteam în uşa apartamentului ei, s-a întors spre mine şi mi-a zîmbit şi nvam gîndit o clipă că mă va pofti înăuntru, dar a şoptit doar: „Noapte bună, Charlie. îţi mulţumesc pentru o seară minunată."
Aş fi vrut să o sărut. Mă gîndisem mai devreme. Nu se aşteaptă orice femeie să fie sărutată? în cărţile pe care le-am citit şi în filmele pe care le-am văzut bărbatul este cel care face avansurile. Mă hotărîsem în seara dinainte să o sărut. Dar mă tot gîndeam: şi dacă mă refuză?
M-am apropiat de ea şi-am vrut s-o prind de umeri. Dar mi-a luat-o înainte. M-a oprit şi mi-a luat mîna într-ale ei. „Ar fi mai bine să ne spunem noapte bună aşa, Charlie. Nu putem lăsa lucrurile să meargă prea departe. Cel puţin deocamdată."
Şi, înainte ca eu să pot protesta sau s-o întreb ce voia să spună cu acel deocamdată, a intrat. „Noapte bună, Charlie, îţi mulţumesc încă o dată pentru seara asta frumoasă." şi a închis uşa.
Eram furios pe ea, pe mine şi pe lume, dar cînd am ajuns acasă mi-am dat seama că avea dreptate. Totuşi, nu ştiu dacă ţine la mine sau a fost doar amabilă. Ce ar putea să găsească la mine? Este greu, fiindcă n-am mai trecut niciodată prin aşa ceva. Cum poate învăţa cineva cum să se poarte cu altă persoană? Cum învaţă un bărbat să se poarte cu o femeie?
Cărţile nu prea sînt de folos.
Dar data viitoare am să o sărut la despărţire.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sun Sep 20, 2009 11:15 pm

Interesanta revenirea memoriei in clisee spontane ( de parca Charlie ar fi fost amnezic inainte de asta ). Oare putem include in ceea ce numim "intelect redus" si amnezia ca proces reductiv la zero al memoriei afective?
Si mama incapabila sa recunoasca si sa inteleaga faptul ca Charlie are nevoie de ingrijiri speciale...Poate angoasa lui manifesta la lumea exterioara se datoreaza in mare parte si mamei. Trezirea la viata erotica a eroului...modul si viteza cu care sunt experiate stari sufletesti noi si in acelasi timp contradictorii. Totul "te prinde" si te incita la citit mai departe...
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sun Sep 20, 2009 11:23 pm

3 mai —

Ceea ce mă încurcă de cîte ori iese ceva la iveală din trecutul meu este că nu-mi dau seama dacă s-a întîmplal întocmai, sau dacă aşa mi s-a părut mie atunci, sau dacă născocesc eu totul. Sînt ca un om care a fost toată viaţa pe jumătate adormit şi care încearcă să ştie ce era înainte să se trezească. Totul este foarte încetinit şi tulbure.
Noaptea trecută am avut un coşmar şi mi-am amintit ceva după ce m-am trezit.
încep cu coşmarul: alerg printr-un coridor, pe jumătate orbit de vîrtejuri de praf. Uneori alerg înainte şi apoi mă descumpănesc şi alerg înapoi, dar sînt speriat pentru că am un obiect ascuns în buzunar. Nu ştiu ce este sau de unde îl am, dar ştiu că ei vor să mi-l ia şi asta mă sperie.
Zidul se prăbuşeşte şi apare deodată o fată roşcată cu braţele întinse spre mine — faţa ei este ca o mască fără trăsături. Mă cuprinde în braţe, mă sărută şi mă mîngîie şi vreau s-o strîng în braţe, dar mi-e frică. Cu cît se atinge mai mult de mine, cu atît sînt mai înfricoşat, pentru că ştiu că nu trebuie să ating niciodată o fată. Apoi, în timp ce corpul ei se freacă de al meu, simt ceva ciudat care clocoteşte şi palpită în mine şi mă încălzeşte. Dar cînd ridic privirea văd în mîna ei un cuţit însîngerat.
încerc să strig în vreme ce o iau la fugă, dar din gîtlejul meu nu iese nici un sunet şi buzunarele mele sînt goale. Caut în buzunare, dar nu ştiu nici ce am pierdut şi nici de ce ascundeam lucrul acela. Tot ce ştiu este că nu-l mai am şi că am sînge pe mîini.
Cînd m-am trezit, m-am gîndit la Alice şi am simţit aceeaşi panică din vis. Mă tem de ceva în legătură cu cuţitul.
Mi-am făcut o cafea şi am fumat o ţigară. Nu avusesem niciodată un asemenea vis şi ştiam că era legat de seara mea cu Alice. Am început să mă gîn-desc la ea în alt fel.
Asocierea liberă este încă grea, fiindcă nu-i uşor să nu-ţi controlezi direcţia gîndurilor... doar să-ţi laşi mintea deschisă ca să-i curgă orişice înăuntru... ideile care se ridică la suprafaţă ca bulele de aer în apa... o femeie care face baie... o fată... Norma care face baie... mă uit prin gaura cheii... şi cînd iese din cadă să se usuce văd că trupul ei nu seamănă cu al meu. Lipseşte ceva.
Alerg prin coridor... cineva mă urmăreşte... nu este o persoană... doar un cuţit de bucătărie care scoate scîntei... şi mi-este frică şi ţip, dar nu iese nici un sunet pentru că sînt tăiat la gît şi curge sînge...
„Mama, Charlie trage cu ochiul la mine prin gaura cheii..."
De ce este diferită? Ce i s-a înrîmplat?... sînge... curge sînge... un locşor negru...
Trei şoricei făr-de ochi... trei şoricei făr-de ochi Să-i vezi cum aleargă! Să-i vezi cum aleargă! O fugăresc pe nevasta cea grasă din casă Le-a tăiat cozile cu cuţitul de masă Văzut-ai vreodată la tine acabă Ceva ca cei trei... şoricei... făr-de ochi?
Charlie, singur în bucătărie, dimineaţa devreme. Toţi ceilalţi dorm, şi el se distrează jucîndu-se cu mo-risca. Cînd se apleacă, un nasture de la cămaşă i se rupe şi se rostogoleşte peste figurile complicate de pe linoleum, îl urmăreşte cum se rostogoleşte spre baie, dar îl scapă din ochi. Unde este nasturele? Se duce în baie să-l găsească. Există în baie o nisă în care se află coşul de rufe şi-i place să scoată toate rufele ca să se uite la ele. Ale lui taică-su şi ale maică-sii... şi rochiile Normei. Ar vrea să le îmbrace ca să semene şi el cu Norma, dar cînd a mai făcut asta maică-sa l-a plesnit. Găseşte în coşul de rufe chiloţii Normei pătaţi de sînge uscat. Ce i s-o fi întîmplat? îl apucă groaza. Cine ştie, poate că vor da vina pe el...
De ce oare o amintire ca asta din copilărie s-a fixat atît de solid şi de ce mă înfricoşează aşa de tare? Poate din cauza sentimentelor mele pentru Alice?
Cîndindu-mă acum, pot să înţeleg de ce am fost învăţat să stau departe de femei. N-a fost bine să-mi arăt sentimentele faţă de Alice. Nu am dreptul să mă gîndesc în felul acesta la o femeie — încă nu.
Dar chiar în timp ce scriu aceste cuvinte este ceva în mine care strigă că am dreptul. Sînt şi eu o persoană. Eram cineva şi înainte de a intra sub cuţitul chirurgului. Şi trebuie să iubesc pe cineva.
8 mai — Chiar dacă am înţeles acum ce se petrece în spatele dlui Donner, nu-mi vine să cred. Am observat că ceva nu era în regulă acum două zile, la ora de vîrf. Gimpy era la tejghea şi ambala un cozonac pentru unul din clienţii noştri obişnuiţi — un cozonac care se vinde cu 3 dolari 95. Dar cînd Gimpy a înregistrat vînzarea, contorul maşinii arăta doar 2 dolari 95. Mă pregăteam să-i spun că a greşit, dar am văzut în oglinda din dosul tejghelei cum clientul îi făcea cu ochiul lui Gimpy şi cum îşi zîmbeau amîn-doi. Iar cînd omul şi-a luat restul, am văzut sclipind o monedă rămasă în palma lui Gimpy pînă şi-a strîns pumnul, şi mişcarea grăbită cu care-şi băga în buzunar moneda de o jumătate de dolar.
„Charlie", a spus o femeie din spatele meu, „mai sînt ecleruri umplute cu cremă?"
„Mă duc să văd."
Eram mulţumit de întrerupere, fiindcă îmi dădea timp să mă .gîndesc la ce văzusem. Desigur, Gimpy nu greşise. Ii luase dinadins clientului un preţ mai mic şi erau înţeleşi.
M-am rezemat de perete, neştiind ce să fac. Gimpy a lucrat pentru dl Donner mai bine de cincisprezece ani. Donner — care îi trata totdeauna pe lucrătorii lui ca pe nişte prieteni apropiaţi — îl invitase nu o dată pe Gimpy să vină cu familia la el la masă. Deseori, cînd trebuia să meargă undeva, îl lăsa în locul lui la prăvălie pe Gimpy, şi auzisem cum că de mai multe ori îi dăduse bani din buzunar lui Gimpy ca să plătească spitalul pentru nevastă-sa.
Era de necrezut că cineva putea să fure de la un asemenea om. Trebuia să existe vreo altă explicaţie. Gimpy poate chiar făcuse o greşeală cînd a marcat vînzarea şi jumătatea de dolar era un bacşiş. Sau poate dl Donner avea preţuri speciale pentru acest client care cumpăra regulat cozonaci cu cremă. Aş fi crezut orice altceva decît că Gimpy fura. Gimpy fusese întotdeauna atît de bun cu mine.
Nu mai voiam să ştiu. Mă feream să privesc casa de marcat în timp ce veneam cu tava cu ecleruri şi sortam pişcoturile, brioşele şi cozonacii.
Dar cînd a intrat micuţa femeie cu părul roşcat — cea care mă ciupea mereu de obraz şi glumea că o să-mi găsească o fată —, mi-am adus aminte că venea mai ales cînd Donner era plecat la masă şi Gimpy rămînea la tejghea. Gimpy mă trimisese deseori să duc comenzi la ea acasă.
Fără să vreau am adunat în minte costul cumpărăturilor ei care făceau 4 dolari 53. Dar m-am întors cu spatele ca să nu văd ce marca Gimpy la casă. Deşi aş fi vrut să ştiu adevărul, mă temeam de ce as fi putut afla.
A zis: „Doi dolari patruzeci şi cinci, dna Wheeler."
Clopoţelul de la casă. Numărarea restului. Izbitura sertarului. „Mulţumesc, dna Wheeler." M-am întors la timp ca să-l văd cum bagă mîna în buzunar şi ca să aud clinchetul slab al monedelor.
De cîte ori m-o fi folosit pe mine ca pe un intermediar care să-i ducă ei pachetele, furînd la socoteală şi împărţind cu ea diferenţa? Se folosise de mine în tot timpul acesta ca să-l ajut să fure?
Nu puteam să-mi iau ochii de la Gimpy în timp ce şchiopăta de colo colo în spatele tejghelei şi-i curgea transpiraţia de sub şapca de carton. Părea vioi şi blajin, dar ridicîndu-şi ochii mi-a surprins privirea, s-a încruntat şi mi-a întors spatele.
îmi venea să-l lovesc, îmi venea să merg în spatele tejghelei şi să-l dau cu capul de ea. Nu-mi amintesc să fi urît vreodată pe cineva — dar în dimineaţa aceea îl uram pe Gimpy din adîncul inimii.
Nu m-a ajutat cu nimic să aştern toate astea pe hîrtie în liniştea odăii mele. De cîte ori mă gîndesc la Gimpy furînd de la dl Donner îmi vine să dau cu ceva de perete. Din fericire, nu mă cred capabil de violenţă. Cred că n-am lovit niciodată pe cineva.
Oricum, trebuie să mă hotărăsc ce să fac. Să-i spun lui Donner că omul în care avea atîta încredere a furat de la el ani de zile? Gimpy n-ar recunoaşte nimic, iar eu n-as putea niciodată să dovedesc că este adevărat. şi cum s-ar simţi dl Donner? Nu ştiu ce să fac.
9 mai — Nu pot dormi. Treaba asta mă preocupă, îi datorez prea mult dlui Donner ca să stau deoparte şi să văd cum este jefuit. Tăcînd, aş fi tot aşa de vinovat ca Gimpy. Cu toate astea, sînt oare eu cel care trebuie să-l informeze? Ce mă supără mai mult este că atunci cînd mă trimitea să duc marfa se folosea de mine ca să-l ajut să fure de la dl Donner. Neştiind nimic, eram nevinovat. Dar acum, cînd ştiu, sînt tot aşa de vinovat ca şi el pentru că tac.
Totuşi, Gimpy lucrează alături de mine. Trei copii. Ce va face dacă dl Donner îl dă afară? S-ar putea să nu găsească altceva de lucru — mai ales cu piciorul lui strîmb.
Este oare treaba mea?
Ce e corect? Toată inteligenţa mea nu mă ajută să rezolv o problemă ca asta.

10 mai —

L-am întrebat pe profesorul Nemur şi zice că eu sînt doar un spectator inocent şi că n-are rost să mă implic în ceva care ar duce la o situaţie neplăcută. Nu pare să-l impresioneze deloc faptul că am fost folosit ca intermediar. Dacă în timpul acela nu înţelegeam ce se întîmpla, spune el, nu contează. Sînt tot atit de vinovat ca şi cuţitul cu care este înjunghiat cineva sau ca maşina angajată într-un accident.
„Dar eu nu sînt un obiect neînsufleţit", am pledat eu. „Sînt o persoană."
A părut cam încurcat, o clipă, apoi a rîs. „Sigur, Charlie. Dar eu nu vorbeam despre ce eşti acum, ci despre ce erai înainte de operaţie."
Ingîmfat, pompos — îmi venea să-l lovesc şi pe el. „Eram o persoană şi înainte de operaţie. Dacă ai uitat ..."
„Da, desigur, Charlie. Nu mă-nţelege greşit. Dar era altceva..." Şi atunci şi-a amintit că trebuie să vadă nişte diagrame în laborator.
Dr Strauss nu prea vorbeşte în timpul şedinţelor noastre de psihoterapie, dar cînd am adus azi vorba despre ceea ce mă frămînta a spus că sînt obligat moral să-i spun totul dlui Donner. însă cu cît mă gîn-desc mai mult cu atît mi se pare mai complicat. Trebuia să găsesc pe cineva să taie nodul şi singura persoană la care mă puteam gîndi era Alice. La ora zece treizeci nu m-am mai putut abţine şi am telefonat. Am sunat-o de trei ori, am renunţat de fiecare dată, dar a patra oară am reuşit să rezist pînă ce i-am auzit vocea.
La început s-a gîndit că n-ar trebui să ne vedem, dar am implorat-o să ne întîlnim la bufetul unde mîn-caserăm împreună. „Te respect — mi-ai dat întotdeauna sfaturi bune." şi fiindcă era tot nehotărîtă, am insistat. „Trebuie să mă ajuţi. Ai şi tu o parte din vină. Singură ai spus-o. în primul rînd, dacă nu erai tu n-aş fi ajuns aici. Nu poţi acum să mă laşi baltă."
A simţit că era ceva urgent pentru mine şi s-a învoit să ne întîlnim. Am închis şi am rămas cu ochii pe telefon. De ce era atît de important pentru mine să aflu ce credea ea, ce simţea ea despre asta? Mai bine de un an, la Centrul pentru Adulţi, tot ce-am vrut a fost să-i fac pe plac. Era oare ăsta motivul principal pentru care acceptasem operaţia?
Am umblat de colo-colo prin faţa bufetului, pînă ce poliţistul a început să mă privească bănuitor. Atunci am intrat şi mi-am luat o cafea. Din fericire, masa la care stătusem data trecută nu era ocupată. Mă gîn-deam că se va uita după mine în locul acela retras.
M-a văzut şi mi-a făcut semn cu mîna, dar înainte de a veni spre masă s-a oprit la rîndul pentru cafea. Mi-a zîmbit şi am ştiut că era pentru că alesesem aceeaşi masă. Un gest ridicol, romantic.
„Ştiu că este tîrziu. Dar jur că simţeam că-mi pierd minţile. Trebuia să-ţi vorbesc."
îşi sorbea cafeaua şi mă asculta în linişte în timp ce îi explicam cum descoperisem înşelătoriile lui Gimpy, ce reacţie avusesem şi ce sfaturi contradictorii primisem la laborator. Cînd am terminat, s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a clătinat din cap.
„Charlie, mă uimeşti. Eşti atît de înaintat în unele privinţe, şi totuşi cînd e vorba de luat o hotărîre rămîi un copil. Nu pot să decid pentru tine, Charlie. Răspunsul nu poate fi găsit în cărti — şi nici nu poate să-ţi fie dat de alte persoane. Doar dacă vrei să rămîi toată viaţa un copil. Trebuie să găseşti răspunsul în tine însuti, să simţi ce este corect să faci. Charlie, trebuie să înveţi să ai încredere în tine."
La început m-a cam necăjit lecţia pe care mi-a ţi-nut-o, dar deodată am început să înţeleg unde bătea. „Vrei să spui că eu trebuie să iau hotărîrea?"
A dat din cap.
„De fapt", am zis, „dacă mă gîndesc bine, cred că ceva am şi hotărît! Cred că n-au dreptate nici Ne-mur, nici Strauss!"
Se uita la mine atent, cu interes. „Se întîmplă ceva cu tine, Charlie. Dacă ai putea să-ţi vezi faţa!"
„Zău dacă n-ai dreptate, se-ntîmplă ceva1 Aveam un nor de fum în faţa ochilor şi tu l-ai risipit dintr-o suflare. O idee simplă. Să mă încred în mine. Şi nu m-am gîndit niciodată la aşa ceva."
„Charlie, eşti minunat."
Am prins-o de mînă şi i-am ţinut-o într-a mea. „Nu, tu eşti minunată, îmi atingi ochii şi mă faci să văd."
A roşit şi şi-a retras mîna.
„Data trecută cînd am fost aici", i-am zis, „ţi-am spus că-mi placi. Ar fi trebuit să am destulă încredere în mine şi să-ţi spun că te iubesc".
„Nu spune asta, Charlie. Nu încă."
„Nu încă?" am strigat, „Ai spus asta şi data trecută. De ce nu încă?"
„Sst... Aşteaptă puţin, Charlie. Termină-ţi studiile. Să vezi unde te vor duce. Te schimbi prea repede."
„Şi ce-i cu asta? Sentimentele mele pentru tine nu se vor schimba dacă devin mai inteligent. Aş putea doar să te iubesc şi mai mult."
„Dar eşti pe cale de a te schimba şi afectiv, într-un fel, sînt prima femeie pe care ai cunoscut-o ca atare. Pînă acum ţi-am fost învăţătoare, cineva la care ai venit pentru ajutor şi sfaturi. E firesc să ţi se pară că eşti îndrăgostit de mine. Ar trebui să te întîlneşti şi cu alte femei. Ai atîta timp înainte."
„Vrei să spui că băieţii de şcoală se îndrăgostesc întotdeauna de învăţătoarele lor şi că afectiv sînt încă un băiat?"
„îmi răstălmăceşti cuvintele. Nu, nu mă gîndesc la tine ca la un băiat!"
„Atunci, ca la un întîrziat afectiv?" „Nu,"
„Atunci, de ce?"
„Nu mă presa, Charlie. Nu ştiu nici eu. Ai depăşit deja înţelegerea mea. în cîteva luni sau chiar săptă-mîni vei fi o altă persoană. Atunci cînd te vei maturiza intelectual, s-ar putea să nu mai putem comunica. Cînd te vei maturiza emoţional, poate nici nu mă vei mai dori. Trebuie să mă gîndesc şi la mine, Charlie. Să aşteptăm şi să vedem ce se întîmplă. Ai răbdare." Avea dreptate în ce spunea, dar nu voiam s-o ascult. „Seara trecută", am zis, gîtuit de emoţie, „nici nu ştii cît de mult aşteptam întâlnirea asta. Mă întrebam ca scos din minţi cum să mă port, ce să spun, dorind să fac impresie bună, şi eram îngrozit că aş putea spune ceva care să te supere." „Nu m-ai supărat. Eram măgulită." „Atunci, cînd pot să te mai văd?" „N-am dreptul să te las să te implici." „Dar sînt implicat!" am strigat, însă văzînd că lumea se întoarce ca să se uite la noi, mi-am coborît vocea pînă cînd a ajuns să tremure de supărare. „Sînt o persoană — un bărbat — şi nu pot trăi doar cu cărţi şi benzi şi labirinturi electronice. Zici că ar trebui să mă întîlnesc şi cu alte femei. Dar cum as putea s-o fac, dacă nu cunosc alte femei? Este un foc care mă arde pe dinăuntru, şi tot ce ştiu este că mă face să mă gîndesc la tine. Citesc o pagină şi-ţi văd chipul în mijlocul ei — nu înceţoşat, ca acele chipuri din trecut, ci clar şi însufleţit. Ating pagina şi faţa ta dispare şi-mi vine să rup cartea şi s-o arunc."
„Te rog, Charlie..."
„Să ne întîlnim din nou."
„Mîine la laborator."
„Ştii bine că nu asta doresc. Departe de laborator. Departe de universitate. Singuri."
Mi-am dat seama că ar fi vrut să spună da. Era surprinsă de insistenţa mea. Şi eu eram surprins. Dar nu puteam să mă opresc, deşi eram sugrumat de spaimă în timp ce o imploram, îmi transpiraseră palmele. Mi-era teamă să nu spună nu sau mi-era teamă să nu spună da? Cred că aş fi leşinat, dacă n-ar fi rupt tensiunea cînd mi-a răspuns.
„Bine, Charlie. Nu la laborator, nici la universitate, dar nu singuri. Nu cred că e bine să fim numai noi doi."
„Oriunde spui", gîfîiam. „Numai să fiu cu tine şi să nu mă mai gîndesc la teste... statistici... întrebări... răspunsuri..."
S-a gîndit o clipă. „E-n regulă. Se dau concerte de primăvară fără plată în Central Park. Săptămîna viitoare putem merge la unul din concerte."
Cînd am ajuns la uşa ei, s-a întors repede spre mine şi m-a sărutat pe obraz. „Noapte bună, Charlie. Mă bucur că m-ai sunat. Ne vedem la laborator." A închis uşa şi eu am rămas în faţa casei privind la lumina din apartamentul ei pînă cînd s-a stins.
Nu mai am nici un dubiu. Sînt îndrăgostit.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Mon Sep 21, 2009 1:56 pm

II mai —

După atîtea gînduri şi bătaie de cap mi-am dat seama că Alice avea dreptate. Trebuie să am încredere în intuiţia mea. L-am supravegheat mai atent pe Gimpy, la brutărie. Azi l-am văzut de trei ori cum îi lăsa pe clienţi să plătească mai puţin şi băga în buzunar partea lui din diferenţa de cost cînd primea restul. N-o făcea decît cu unii dintre clienţii obişnuiţi, şi cred că erau şi ei tot atît de vinovaţi ca el. Nimic din toate astea nu se putea întîmpla fără să fie şi ei de acord. De ce să fie Gimpy ţapul ispăşitor?
Atunci m-am hotărît la un compromis. Poate că nu era o decizie perfectă, dar era a mea şi părea să fie cea mai bună soluţie pentru acea situaţie. Urma să-i spun lui Gimpy ce ştiam ca să-l fac să înceteze.
L-am găsit singur la spălător şi cînd m-am apropiat de el a luat-o din loc. „Trebuie să-ti vorbesc despre ceva important", i-am zis. „Vreau să-ţi dai cu părerea despre un prieten care are o problemă. A descoperit că unul din tovarăşii lui de muncă îşi înşală patronul şi nu ştie ce trebuie să facă. Nu i-ar plăcea să-l pîras-că şi să-l bage în bucluc, dar nici nu vrea să stea nepăsător lăsîndu-şi patronul — care a fost bun cu amîn-doi — să fie înşelat."
Gimpy s-a uitat stăruitor la mine. „Şi ce are de gînd prietenul tău să facă cu treaba asta?"
„Asta-i necazul. Nu vrea să facă nimic. Crede că dacă furtişagurile s-ar opri n-ar avea nici un rost să facă ceva. Ar da totul uitării."
„Prietenul tău n-ar trebui să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala", a zis Gimpy, mutîndu-şi greutatea pe piciorul sănătos. „Ar trebui să închidă ochii la chestiile astea şi să ştie care-i sînt prietenii. Un patron e un patron, iar muncitorii trebuie să ţină unul cu altul."
„Prietenul meu are altă părere."
„Nu-i treaba lui."
„Simte că dacă ştie de asta este şi el în parte vinovat. Aşa că s-a hotărît să nu spună nimic dacă chestia se opreşte. Altfel va povesti totul. Voiam să ştiu ce părere ai. Crezi că în felul acesta s-ar opri furturile?"
Se străduia din greu să-şi ascundă furia. Se vedea că ar fi vrut să mă lovească, dar strîngea din pumni.
„Spune-i prietenului tău că tipul n-are de ales."
„Asta-i bine", am zis. „Prietenul meu va fi foarte fericit."
Gimpy a dat s-o ia din loc, dar apoi s-a oprit şi s-a uitat peste umăr la mine. „Prietenul ăsta al tău — poate că-l interesează să ia şi el ceva. O fi asta pricina?"
„Nu, vrea numai să înceteze totul."
Mi-a aruncat o privire rea. „Ce pot să-ţi spun este că o să te căiesti că ţi-ai băgat nasul unde nu trebuia. Am ţinut întotdeauna cu tine. Cred că nu eram sănătos la minte." Şi a plecat şchiopătînd.
Poate că ar fi trebuit să-i spun toată povestea lui Donner. Dar ce-am făcut are o justificare. Oricum, s-a terminat. Cîţi oameni se folosesc, ca Gimpy, de semenii lor?

15 mai —

Studiile mele merg bine. Biblioteca universităţii este acum pentru mine o a doua casă. Au fost nevoiţi să-mi găsească o cameră separată, fiindcă pot să citesc o pagină doar într-o secundă şi studenţii curioşi se adună în jurul meu cînd mă văd ce repede dau paginile cărţilor.
în prezent, ce mă interesează mai mult sînt etimologiile limbilor vechi, lucrările mai noi despre calculul variaţiilor şi istoria hinduşilor. Este uimitor să vezi cum lucruri care par fără legătură sînt de fapt legate între ele. Am ajuns la un alt nivel şi acum cursurile diferitelor discipline par a fi mai apropiate între ele, ca şi cum ar lua naştere dintr-un singur izvor.
Cînd sînt la bufet ascult studenţii cum discută despre istorie sau politică sau religie şi-mi par cît se poate de copilăros!.
Nu-mi mai face plăcere să discut idei la un nivel atît de elementar. Oamenilor nu le place să li se arate că nu pot ajunge la complexitatea problemei — ei nu ştiu ce se ascunde sub undele de la suprafaţa apei.
Chiar şi dacă te adresezi mai sus este tot atît de rău şi am renunţat la orice încercare de a discuta cu profesorii de la Beekman.
în bufetul de la facultate Burt m-a prezentat unui profesor de economie, un om bine cunoscut pentru lucrările sale asupra factorilor economici care influenţează ratele dobînzilor. Doream de mult timp să vorbesc cu un economist despre unele idei pe care le întîlnisem în lecturile mele. Mă preocupau aspectele morale ale blocadei militare în timp de pace. L-am întrebat ce credea el despre sugestia unor senatori de a se începe aplicarea — ca în primul şi al doilea război mondial — a unor tactici ca „listele negre" şi de întărire a controlului naval asupra naţiunilor mai mici care nu sînt alături de noi.
M-a ascultat liniştit, privind în gol, şi credeam că îşi adună gîndurile ca să-mi răspundă, dar după cî-teva minute şi-a dres glasul şi a clătinat din cap. Treaba asta, a explicat el scuzîndu-se, nu era din domeniul lui. El se ocupa de ratele dobînzilor şi nu prea se gîn-dise la economia militară. Mi-a sugerat să mă în-tîlnesc cu dr Wessey, care cîndva scrisese un articol despre convenţiile militare comerciale din cursul celui de-al doilea război mondial. M-ar putea ajuta.
înainte să mai spun ceva mi-a strîns mîna. Era mulţumit că mă întîlnise, dar avea de consultat nişte note pentru o conferinţă. Şi a plecat.
Acelaşi lucru s-a întîmplat cînd am încercat să vorbesc despre Chaucer cu un specialist în literatură americană, cînd am întrebat un orientalist despre locuitorii insulelor Trobriand şi cînd am încercat să abordez problema şomajului provocat de automatizare cu un sociopsiholog specializat în sondaje publice privitoare la comportamentul adolescenţilor. Găseau întotdeauna o scuză ca s-o întindă, temîndu-se că va ieşi la iveală puţinătatea cunoştinţelor lor.
Cum arătau aceşti oameni odată şi cum arată acum! Şi ce prost eram cînd credeam că profesorii sînt nişte uriaşi intelectuali. Sînt şi ei oameni — şi se tem că restul lumii va afla că sînt doar oameni. Alice este şi ea o persoană — o femeie, nu o zeiţă — şi mîine seară merge cu mine la concert.

17 mai —

Se apropie dimineaţa şi nu pot adormi. Trebuie să înţeleg ce mi s-a întîmplat aseară la concert.
Seara a început destul de bine. Mall-ul din Central Park era deja plin de lume, iar Alice şi cu mine a trebuit să ne croim cu grijă drum printre perechile întinse pe iarbă. In cele din urmă am găsit, departe de alee, un copac nefolosit într-o zonă neluminată, unde singurele dovezi ale prezenţei unor perechi erau rîsetele femeilor care protestau de formă şi vîr-furile roşii ale ţigărilor aprinse.
„Aici e bine", a zis ea. „N-are rost să stăm chiar lîngă orchestră."
Am întrebat ce se cînta atunci.
„La Mer, de Debussy. îţi place?"
M-am aşezat lîngă ea. „Nu prea mă pricep la genul ăsta de muzică. Trebuie să mă mai gîndesc."
„Nu te gîndi la muzică", a şoptit ea. „Trebuie doar să o simţi. Las-o să se scurgă peste tine ca apa mării, fără a încerca s-o înţelegi." S-a lăsat pe spate în iarbă, întorcîndu-se cu faţa în direcţia muzicii.
N-aveam cum să ştiu ce aştepta de la mine. Era cu totul altceva decît rezolvarea unor probleme şi dobîndirea sistematică de cunoştinţe, îmi tot ziceam că transpiraţia palmelor mele, răsuflarea grăbită, dorinţa de a o îmbrăţişa erau doar reacţii biochimice. Mi-am şi închipuit o schemă stimulare-reacţie care-mi producea nervozitatea şi nerăbdarea. Şi totuşi eram în ceaţă, nesigur. Să-mi petrec braţul pe după ea sau nu? Oare se aştepta la aşa ceva? îmi dădeam seama că mă purtam ca un adolescent şi nu-mi plăcea.
„Uite", am zis, gîruit de emoţie, „de ce nu te aşezi mai confortabil? Reazemă-te de umărul meu." M-a lăsat să-i pun braţul după umeri, dar nu s-a uitat la mine. Părea prea absorbită de muzică pentru a-şi da seama ce făceam eu. Dorea să o ţin în felul acesta sau doar mă tolera? Alunecînd cu braţul spre mijlocul ei am simţit-o cum tremura, dar privea în continuare în direcţia orchestrei. Se prefăcea că se concentrează asupra muzicii ca să nu-mi răspundă în nici un fel. Nu voia să ştie ce se întîmplă. Atîta timp cît se uita în altă parte şi asculta muzica, putea pretinde că nu ştie că sînt lipit de ea şi că braţele mele se află în jurul ei. Dorea să facă dragoste cu trupul, în timp ce mintea ei rătăcea în sfere înalte. M-am întors brusc şi i-am îndreptat faţa spre mine. „De ce nu te uiţi la mine? Vrei să te prefaci că nu exist?"
A şoptit: „Nu, Charlie, mă prefac că eu nu exist."
Cînd i-am atins umărul, s-a încordat şi a tremurat, dar am lipit-o de mine. Atunci s-a întîmplat ceva. A început ca un bîzîit slab în urechi... un ferăstrău electric... în depărtare. Apoi frigul: braţele şi picioarele cu piele de găină, degetele amorţite. Deodată am avut senzaţia că sînt supravegheat.
O schimbare bruscă de percepţie. Mă uitam la noi amîndoi, priveam la noi dintr-un loc întunecos de după un copac, cum stăteam unul în braţele celuilalt.
Am ridicat privirea şi am văzut un băiat de cincisprezece sau şaisprezece ani, ghemuit în apropierea noastră. „Hei!" am strigat. Cînd s-a ridicat, am văzut că era deschis la pantaloni, cu sexul la vedere.
„Ce este?" a întrebat ea.
Am sărit în picioare şi băiatul a dispărut în întuneric. „L-ai văzut?"
„Nu", a zis, netezindu-şi fusta cu un gest nervos. „N-am văzut pe nimeni."
„Stătea chiar acolo. Se uita la noi. Era atît de aproape că puteai să-l atingi cu mîna."
„Charlie, unde pleci?"
„N-a putut să ajungă prea departe."
„Lasă-l în pace, Charlie. Nu contează."
Dar pentru mine conta. Am luat-o la goană prin întuneric, poticnindu-mă de perechile speriate întinse pe jos, însă nu-mi puteam deloc da seama pe unde fugise.
Cu cît mă gîndeam mai mult la el, cu atît simţeam mai mult senzaţia de greaţă care precedă leşinul. Singur şi pierdut în sălbăticie. Apoi mi-am revenit şi am găsit drumul înapoi la locul unde era aşezată Alice.
„L-ai găsit?"
„Nu, dar era acolo. L-am văzut."
M-a privit ciudat. „Te simţi bine?"
„O să-mi fie bine... într-o clipă... doar bîzîitul ăsta nenorocit în urechi."
„Poate că-i mai bine să plecăm."
*. i
In tot timpul drumului pînă la apartamentul ei îmi venea în minte băiatul stînd pe vine acolo, în întuneric, şi preţ de o secundă am văzul şi eu ce văzuse el — pe noi doi culcaţi şi îmbrăţişaţi.
„Vrei să intri în casă? Aş putea face o cafea."
Voiam, dar era ceva care mi se împotrivea. „Mai bine nu. Am mult de lucru la noapte."
„Charlie, e vorba de ceva ce-am zis sau am făcut eu?"
„Sigur că nu. M-a indispus numai băiatul ăla care ne observa."
Stătea aproape de mine, aşteptînd să o sărut. Mi-am pus braţul în jurul ei, dar s-a întîmplat iarăşi. Dacă n-as fi plecat imediat, mi s-ar fi făcut rău.
„Charlie, nu arăţi bine."
„L-ai văzut, Alice? Adevărul..."
A clătinat din cap. „Nu, era prea întuneric. Dar sîntsigură ..."
„Trebuie să plec. Am să te sun." Şi am luat-o din loc înainte ca ea să mă poată opri. Trebuia să ies din clădirea aceea înainte de a se nărui totul.
Acum, cînd mă gîndesc, sînt sigur că a fost o halucinaţie. Dr Strauss crede că din punct de vedere emoţional sînt încă un adolescent care nu poate să se apropie de femei sau să se gîndească la sex fără să intre în panică, fără să se înspăimînte sau chiar să aibă halucinaţii. Crede că dezvoltarea mea intelectuală rapidă m-a făcut să greşesc crezînd că as putea avea şi o viaţă emoţională normală. Dar trebuie să accept faptul că spaimele şi blocajele care apar în situaţiile legate de sex nu fac decît să arate că, emoţional, sînt încă un adolescent — întîrziat sexual. Bănuiesc că vrea să spună că nu sînt pregătit pentru o relaţie sexuală cu o femeie ca Alice Kinnian. Nu încă.

20 mai —

Am fost concediat de la brutărie. Ştiu că e o prostie din partea mea să mă agăţ de trecut, dar era ceva cu locul acela cu pereţi de cărămidă albă îngălbenită de căldura cuptoarelor... Eram acasă acolo.
Ce le-am făcut eu oare ca să mă urască atît?
Nu pot să-l învinuiesc pe Donner. Trebuie să se gîndească la afacerea lui şi la ceilalţi salariaţi. Şi totuşi, mi-a fost mai apropiat decît un tată.
M-a chemat în biroul lui, a mutat toate hîrtiile şi chitanţele care ocupau singurul scaun din faţa biroului cu rulou şi, fără să mă privească, mi-a spus: „Voiam să vorbesc cu tine. Hai s-o facem acum."
Pare stupid în clipa de faţă, dar cînd stăteam acolo privindu-l — scund, dolofan, cu mustaţa blonzie şi neîngrijită care-i atîrna caraghios peste buza de sus — era ca şi cum amîndoi, Charlie cel vechi şi cel nou, am fi stat împreună pe scaun, îngrijoraţi de ce avea să ne zică bătrînul domn Donner.
„Charlie, Unchiul tău Herman mi-a fost bun prieten. Mi-am ţinut promisiunea faţă de el să te ţin la lucru, în timpuri bune şi rele, ca să ai mereu un dolar în buzunar şi să ai unde pune capul jos fără să mergi la azilul acela."
„Brutăria este casa mea ..."
„Şi m-am purtat cu tine ca şi cu copilul meu care şi-a dat viaţa pentru ţară. şi cînd a murit Herman — cîţi ani aveai? şaptesprezece? crai mai degrabă ca un băiat de şase ani —, am făcut jurămînt... mi-am zis: Arthur Donner, cît timp ai o brutărie şi o afacere, vei avea grijă de Charlie. Va avea un loc de muncă, un pat în care să doarmă şi o bucată de pîine. Cînd te-au băgat în azilul acela, Warren, le-am spus că vei lucra pentru mine şi că voi avea grijă de tine. N-ai stat acolo nici măcar o noapte. Ţi-am găsit o odaie şi am avut grijă de tine. Asa-i că m-am ţinut de cuvînt?"
Am dat din cap, dar puteam vedea că este tulburat după felul în care îşi tot îndoia şi desdoia chitanţele. Şi, deşi nu voiam să aflu — ştiam. „Am făcut tot ce-am putut ca să lucrez cum trebuie. Am muncit din greu..."
„Ştiu, Charlie. Cu munca ta este totul în regulă. Dar ti s-a înrîmplat ceva, şi nu înţeleg despre ce e vorba. Şi nu numai eu. Toţi vorbesc despre asta. Am discutat şi eu cu ei de multe ori în săptămînile astea. Sînt toţi indispusi, Charlie. Trebuie să ne părăseşti."
Am încercat să-l întrerup, dar a clătinat din cap.
„Ieri-seară au venit la mine în delegaţie. Nu trebuie să-mi distrug afacerea."
Mă uitam la mîinile lui care răsfoiau fără încetare hîrtiile, ca şi cum ar fi căutat ceva care nu fusese acolo de la început, „îmi pare rău, Charlie."
„Bine, dar unde să mă duc?"
M-a privit în ochi pentru prima oară de cînd intrasem în cămăruţa lui. „Ştii tot atît de bine ca şi mine că nu mai ai nevoie să lucrezi aici."
„Dle Donner, n-am lucrat niciodată altundeva."
„Hai să privim lucrurile în faţă. Nu mai eşti acel Charlie care a intrat aici acum şaptesprezece ani — nici măcar acelaşi Charlie de acum patru luni. N-ai vorbit nimic despre asta. Este treaba ta. Poate-i un fel de minune — cine ştie? Dar te-ai transformat în-tr-un tînăr foarte deştept. Şi lucrul la malaxorul de aluat şi la livrarea pachetelor nu este o treabă pentru un tînăr deştept."
Avea, desigur, dreptate. Dar ceva din mine dorea să-l facă să-şi schimbe gîndul.
„Vă rog să mă lăsaţi să rămîn, dle Donner. Mai daţi-mi o şansă. Singur aţi spus că i-ati promis Unchiului Herman că voi putea lucra aici cît timp voi avea nevoie. şi am încă nevoie, dle Donner."
„Nu, Charlie. Dacă ai avea nevoie le-aş spune că nu-mi pasă de delegaţiile şi cererile lor, şi aş tine cu tine împotriva tuturor celorlalţi. Dar i-ai speriat de moarte pe toţi. Trebuie să mă gîndesc şi la familia mea."
„Şi dacă şi-ar schimba părerea? Lăsaţi-mă să încerc să-i conving." îi îngreunam situaţia mai mult decît s-ar fi aşteptat. Ştiam că ar fi trebuit să încetez, dar nu mă puteam controla. „Am să le explic", insistam eu.
„Bine", a zis în cele din urmă, oftînd. „Du-te şi încearcă. Dar n-o să iasă nimic din asta."
în timp ce ieşeam din biroul său, au trecut pe lingă mine Frank Reilly şi Joe Carp, şi mi-am dat seama că el avea dreptate. Nu le plăcea că eram acolo. Nu se simţeau bine că dădeau cu ochii de mine.
Frank tocmai ducea o tavă cu cornuri şi s-a întors spre mine o dată cu Joe cînd i-am strigat. „Charlie, am treabă. Poate mai tîrziu ..."
Am insistat. „Acum — chiar acum. Vă feriţi amîn-doi de mine. De ce?"
Frank — vorbăreţul, afemeiatul, băiatul descurcăreţ — s-a uitat un moment la mine şi a lăsat tava pe masă. „De ce? îţi spun eu de ce. Pentru că ai ajuns dintr-o dată un barosan, unul care ştie tot, o minte luminată! Acum eşti un şmecher, un intelectual. Tot timpul cu cartea în mînă — tot timpul gata cu răspunsul, îţi spun cum e treaba. Te crezi mai breaz ca noi? Foarte bine. Du-te altundeva."
„Dar ce v-am făcut?"
„Ce ne-a făcut? L-ai auzit, Joe? îţi spun eu ce ai făcut, domnule Gordon. Ai năvălit aici cu ideile şi cu propunerile tale şi ne-ai făcut pe toţi să arătăm ca o ceată de tîmpiţi. Dar am să-ţi spun eu ceva. Pentru mine ai rămas tot un cretin. Poate că nu înţeleg cuvinte din alea frumoase sau titlurile cărţilor, dar sînt tot atît de bun ca şi tine — ba chiar mai bun."
„Chiar aşa", a aprobat Joe, întorcîndu-se ca să-l pună la curent şi pe Gimpy, care tocmai apăruse în spatele său.
„Nu vă cer prietenia", le-am spus, „şi nici să mă luaţi în seamă. Lăsaţi-mă doar să-mi păstrez slujba. Dl Donner spune că depinde de voi."
Gimpy m-a privit duşmănos şi apoi a clătinat din cap scîrbit. „Ştii că ai tupeu", a zbierat. „Du-te dracului!" Apoi mi-a întors spatele şi a plecat şchiopătînd din greu.
Şi aşa a mers şi mai departe. Cei mai mulţi dintre ei erau de aceeaşi părere cu Joe şi cu Frank şi cu Gimpy. Totul era în regulă atît timp cît puteau să-şi bată joc de mine şi să facă pe deştepţii, dar acum vedeau că sînt inferiori cretinului. Am început să înţeleg că dezvoltarea mea extraordinară îi micşorase pe ei şi le scosese în relief imperfecţiunile, îi trădasem, şi mă urau din cauza asta.
Numai Fanny Birden nu credea că ar trebui să fiu dat afară în ciuda ameninţărilor şi presiunilor lor, era singura care nu semnase jalba.
„Ceea ce nu înseamnă", spunea ea, „că nu cred şi eu că este ceva foarte ciudat cu tine, Charlie. Cum te-ai schimbat! Erai un om cumsecade, de încredere — un om obişnuit, poate nu prea ager, dar cinstit — şi dracu' ştie ce-ai făcut să ajungi deodată aşa deştept. Aşa cum zic toţi — nu-i în regulă."
„Dar ce poate fi rău dacă cineva vrea să fie mai inteligent, să capete cunoştinţe şi să înţeleagă ce este el şi ce este lumea?"
„Dacă ţi-ai fi citit Biblia, Charlie, ai fi aflat că nu i-a fost dat omului să ştie mai mult decît i-a hărăzit Domnul de la bun început. Fructul acelui copac era oprit omului. Charlie, dacă ai făcut ceva ce nu trebuia — ştii ce vreau să spun, ceva cu diavolul sau altceva de felul ăsta —, poate că nu-i prea tîrziu să te descotoroseşti. Poate că ai putea să fii iar omul acela simplu şi cumsecade care erai."
„Nu este cale de întoarcere, Fanny. N-am făcut nimic rău. Sînt ca un om orb din naştere căruia i s-a dat şansa să vadă lumina. Nu poate fi nici un păcat în asta. Curînd vor fi milioane de oameni ca mine în toată lumea. Ştiinţa poate face asta, Fanny."
Se uita la mirele şi mireasa de pe tortul de nuntă pe care-l decora şi puteam s-o văd cum abia mişca din buze, şoptind: „A fost rău că Adam şi Eva au mîncat din pomul cunoaşterii. A fost rău cînd au văzut că sînt goi, şi au învăţat ce sînt poftele şi ruşinea. şi au fost goniţi din Paradis şi s-au închis porţile după ei. Dacă nu s-ar fi întîmplat asta, rumeni n-ar mai trebui să îmbătrînească, să se îmbolnăvească şi să moară."
Nu mai aveam nimic să le spun, nici ei şi nici celorlalţi. Nici unul nu mă privea în ochi. încă le mai simt ostilitatea, înainte îşi băteau joc de mine, dispre-ţuindu-mă pentru ignoranţa şi opacitatea mea; acum, mă urau pentru cunoştinţele şi inteligenţa mea. De ce? Pentru Dumnezeu, ce voiau ei de la mine?
Inteligenţa aceasta mă despărţise de toată lumea pe care o cunoşteam şi o iubeam, şi mă aruncase afară din brutărie. Acum sînt mai singur ca oricînd. Mă întreb ce s-ar întîmpla dacă l-ar pune din nou pe Al-gernon în cuşca cea mare laolaltă cu alţi şoareci. Oare s-ar întoarce şi ei împotriva lui?
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Tue Sep 29, 2009 9:51 pm

25 mai —

Deci aşa ajunge un om să se dispreţuiască pe sine — dîndu-şi seama că nu face bine ce face şi fiind totuşi incapabil să înceteze. Fără să vreau, m-am trezit la uşa apartamentului în care locuieşte Alice. S-a mirat, dar m-a poftit să intru.
„Eşti ud leoarcă. Apa îţi curge şiroaie pe faţă."
„Plouă. E bine pentru flori."
„Hai, intră. Iţi aduc un prosop. O să faci o pneumonie."
„Eşti singura persoană cu care pot vorbi", i-am zis. „Lasă-mă să rămîn."
„Am cafea proaspătă pe foc. Mergi să te usuci şi apoi vorbim."
în timp ce s-a dus după cafea, m-am uitat prin odaie. Era prima dată cînd intram în apartamentul ei. îmi făcea plăcere, dar era totuşi ceva care mă deranja.
Toate erau la locul lor. Bibelourile de porţelan stăteau înşirate pe un singur rînd pe pervazul ferestrei, toate cu feţele îndreptate în aceeaşi direcţie. Iar pernele împrăştiate pe sofa nu fuseseră aruncate la în-tîmplare, ci erau aşezate regulat pe învelitorile din plastic transparent care protejau tapiţeria. Două din măsuţele de la capetele canapelei aveau pe ele reviste stivuite ordonat, astfel încît titlurile se vedeau clar. Pe o măsuţă: The Reporter, The Saturday Review, The NeiD Yorker; pe cealaltă: Mademoiselle, House Beau-tiful şi Rcadcr's Digest.
Pe peretele opus divanului era atîrnată, într-o ramă cam prea ornată, o reproducere după Mama şi copilul lui Picasso, iar deasupra canapelei se afla un tablou înfăţisînd un curtean din timpul Renaşterii, mascat, cu sabia în mînă, apărînd o fecioară speriată, cu obrajii îmbujoraţi. Toate la un loc nu prea mergeau împreună: ca şi cum Alice nu se putea hotărî să afle cine era ea şi în ce lume dorea să trăiască.
„N-ai mai venit de cîteva zile la laborator", mi-a strigat din bucătărie. „Profesorul Nemur îşi face griji în legătură cu tine."
„Nu puteam să dau ochii cu ei", am zis. „Ştiu că n-are de ce să-mi fie ruşine, dar simt un gol pe dinăuntru pentru că nu mă duc în fiecare zi la lucru — pentru că nu văd prăvălia, cuptoarele, oamenii de acolo, îmi vine greu. Noaptea trecută şi cea dinainte am avut coşmaruri, visam că mă înec."
A aşezat tava în mijlocul mesei, şerveţelele împăturite în triunghi şi biscuiţii aranjaţi în formă de cerc. „Nu trebuie s-o iei în felul ăsta, Charlie. Tu n-ai nici o vină."
„Degeaba îmi spun şi eu asta. Oamenii ăia — în toţi aceşti ani — erau familia mea. A fost ca şi cum aş fi fost gonit din căminul meu."
„Chiar aşa este", a zis. „Lucrul ăsta a devenit o repetare simbolică a experienţelor pe care le-ai avut cînd erai copil. Să fii respins de părinţii tăi... să fii alungat..."
„O, Doamne! Nu mai încerca să pui o etichetă frumoasă. Ce contează este că înainte de a fi implicat în această experienţă aveam prieteni, oameni care ţineau la mine. Acum mi-e teamă că ..."
„Dar mai ai încă prieteni."
„Nu-i deloc acelaşi lucru."
„Frica este o reacţie normală "
„E mai mult decît atît Mi-a mai fost frică şi altădată Frică să nu fiu bătut cu cureaua pentiu că nu cedam în fata Normei, frică să nu trec pe Howells Street, unde banda mă hărţuia şi mă îmbrîncea şi-mi era frică de învăţătoare, dna Libby, care-mi lega mîi-mle ca să nu mai bat cu degetele pe pupitru Toate astea erau însă adevărate — lucruri de care aveam dreptate să mă tem Groaza asta care m-a apucat cmd am fost gonit de la brutărie este nedesluşită, o frica pe care n-o înţeleg "
„Trebuie să te stăpîneşti "
„Tu nu simţi cum e panica asta "
„Era de aşteptat, Charlie Eşti ca un înotător începător care e aruncat în apă de pe un ponton piu ti toi, îngrozit că pierde lemnul solid de sub picioare Dl Donner a fost bun cu tine, şi ai fost la adăpost în toţi anii aceştia Plecarea ta din brutărie te zdruncină mai mult decît te aşteptai "
„Faptul că stm asta cu capul nu m-ajută cu nimic Nu mai pot sta singur în camera mea Rătăcesc pe străzi zi şi noapte, fără să ştiu ce caut umblînd pînă nu mai recunosc locurile şi mă regăsesc în fata brutăriei Noaptea trecută am făcut tot drumul de la Washington Square pînă la Central Park şi am dormit în parc După ce naiba tot umblu atît7"
Pe măsură ce vorbeam, o vedeam tot mai afectată „Ce pot să fac ca să te ajut, Charlie7"
„Nu ştiu Sînt ca un animal scos din cuşca în care se simţea bine şi în siguranţă "
Stătea aşezată lîngă mine pe canapea „Te împing de la spate prea repede Eşti dezorientat Vrei să fii un adult, dar înăuntrul tău încă mai este un băietei Singur şi speriat " şi-a lăsat capul pe umărul meu, în-cercînd să mă consoleze, şi în timp ce mă mîngîia pe păr mi-am dat seama că avea şi ea nevoie de mine cum aveam eu de ea
După un timp a şoptit „Charlie orice ai don să nu te temi de mine "
As fi vrut să-i spun că aşteptam să apară panica
Odată — în timp ce livra marfă de la brutărie — Charlie fusese cit pe ce să leşine cînd o femeie de vîr-stă mijlocie, abia ieşită din baie, s-a amuzat desfăcîn-ciu-şi halatul de baie şi arătîndu-şi goliciunea Văzuse vieodată o femeie dezbrăcată7 Ştia cum se face dragoste7 Groaza lui — scîncetele — au speriat femeia care şi-a strîns la loc halatul şi i-a dat 25 de cenţi ca să uite ce se întîmplase I-a spus că doar îl încercase, ca să vadă dacă era un băiat cuminte
Se străduia să fie cuminte, i-a zis el, şi să nu se uite la femei, pentru că mama lui îl bătea cînd se în-tîmpla lucrul acela în pantalonii lui
Acum o vedea limpede pe mama lui Charlie, zbie-rînd la el, cu o curea de piele în mînă, şi pe tatăl lui cum încerca s-o retină „Ajunge, Rose' O să-l omori1 Lasă-l în pace1" Maică-sa îşi eliberează braţul şi-l ridică din nou ca să-l lovească, în timp ce el se chirceşte şi se zvîrcoleste pe jos ca să nu-l mai ajungă cureaua
„Uită-te la el1" urlă Rose „Nu poate învăţa să citească şi să scrie, dar ştie să se uite după fete Cu biciul am să-i scot prostule astea din cap'"
„N-are nici o v mă că a intrat în erecţie Este normal N-a făcut nimic rău "
„Nu-i treaba lui să se gîndească în felul ăsta la fete Vine în casă o prietenă a soră-sn şi el începe să se gîndească la chestia asta1 Am să-l învăţ minte ca să nu mai uite niciodată Auzi7 Dacă te atingi vreodată de o fată am să te bag în cuşcă, ca pe un animal, să stai acolo toată viata Mă auzi7"
O mai aud şi acum Dar poate că scăpasem Poate că spaima şi greaţa nu mai erau un ocean în care să mă înec, ci doar un ochi de apă în care se reflecta trecutul alături de prezent. Eram oare liber?
Dacă puteam să ajung la Alice pe dată — fără să mă mai gîndesc, înainte să mă copleşească gîndul — poate că nu mai intram în panică. Dacă mi-aş putea goli mintea. Am apucat să spun, gîtuit: „Fă-o... fă-o tu! la-mă în braţe!" Şi înainte să-mi dau seama ce făcea, mă săruta, mă ţinea lipit de ea cum nu mă mai ţinuse nimeni vreodată. Dar în clipa cînd ar fi trebuit să ajung aproape de tot de ea, a început: bîzîitul, fiorii şi greaţa. M-am îndepărtat.
A încercat să mă liniştească, să-mi spună că nu contează, că nu trebuie să mă simt vinovat. Ruşinat, nemaiputînd suporta chinul, am început să plîng în hohote. Acolo, în braţele ei, am plîns pînă ce am adormit şi i-am visat pe curtean şi pe fecioara îmbujorată. Dar în visul meu fecioara era cea care ţinea în mînă sabia.

RAPORT DE PROGRES 12

5 iunie —

Pe Nemur îl deranjează că n-am mai predat nici un raport de progres timp de aproape două săptămîni (si are dreptate, pentru că Fundaţia Wel-berg a început să-mi plătească un salariu din alocaţie în aşa fel încît să n-am nevoie de o slujbă). A mai rămas doar o săptămîna pînă la Congresul Internaţional de Psihologie de la Chicago. Vrea ca raportul său preliminar să fie cît mai consistent, întrucît Al-gernon şi cu mine sîntem exponatele esenţiale ale prezentării lui.
Relaţia dintre noi devine din ce în ce mai încordată. Nu-mi place felul lui de a se referi tot timpul la mine ca la un specimen de laborator, îmi dă senzaţia că înainte de experienţă nici nu eram o fiinţă omenească.
I-am spus lui Strauss că eram prea ocupat cu gîn-ditul, cititul şi explorarea propriei mele persoane, căutînd să înţeleg cine şi ce sînt de fapt, şi că scrisul era prea încet ca să am răbdare să-mi aştern ideile pe hîrhe. I-am ascultat sugestia de a învăţa să scriu la maşină şi acum, cînd pot să bat aproape şaptezeci şi cinci de cuvinte pe minut, îmi este mult mai uşor să-mi fac rapoartele.
Strauss mi-a spus iarăşi că trebuie să vorbesc şi să scriu simplu şi direct ca să mă poată înţelege lumea. Mi-a reamintit că limba este uneori o barieră în loc să fie o cale deschisă. Ce ironie să mă aflu în cealaltă tabără intelectuală!
Mă întîlnesc cu Alice din cînd în cînd, dar nu vorbim despre ce s-a întîmplat. Legătura noastră rămîne platonică. De cînd am plecat de la brutărie, doar în trei nopţi n-am avut coşmaruri. Nu-mi vine să cred că au trecut doar două săptămîni.
Noaptea sînt urmărit de-a lungul unor străzi goale de figuri fantomatice. Deşi alerg mereu la brutărie, uşa este încuiată şi cei dinăuntru nu-mi acordă niciodată atenţie. Văd prin geam cum mirele şi mireasa de pe tort mă arată cu degetul şi rîd de mine — aerul devine saturat cu hohote de rîs, pînă nu mai pot suporta — şi cei doi amoraşi de pe tort îşi agită săgeţile înflăcărate. Zbier. Bat cu pumnul în uşă, dar nu se aude nici un sunet, îl văd pe Charlie cum mă priveşte dinăuntru. E doar o reflecţie? Ceva se agaţă de picioarele mele şi mă tîrăste departe de brutărie înrr-o alee întunecată, şi în timp ce încep să mă înnămolesc mă trezesc din somn.
Alteori, fereastra brutăriei se deschide spre trecut şi văd prin ea alte lucruri şi alţi oameni.
Este uimitor cum se dezvoltă puterea mea de a evoca trecutul. Nu o pot controla încă total, dar mi se întîmplă, cînd citesc sau lucrez la o problemă, să simt cum lucrurile se limpezesc dintr-o dată.
Ştiu că este un fel de semnal subconştient, şi acum, în loc să aştept să vina amintirile la mine, închid ochii şi le prind eu. în cele din urmă am să fiu în stare să capăt un control complet asupra acestor amintiri, să explorez nu numai totalitatea experienţei mele trecute, ci şi aptitudinile ascunse ale minţii.
Chiar şi acum, dacă mă gîndesc, simt liniştea pă-trunzătoare.Văd fereastra brutăriei... întind mîna şi ating geamul... e rece şi vibrează, şi apoi sticla devine caldă... fierbinte... îmi arde degetele. Fereastra în care mi se reflectă chipul devine strălucitoare şi, în timp ce sticla se transformă în oglindă, îl văd pe micul Charlie Gordon — la paisprezece sau cincisprezece ani — privindu-mă prin geamul casei unde locuieşte, şi-mi pare ciudat că realizez cît de diferit era...
O aşteaptă pe soră-sa să vină de la scoală si, cînd o vede dînd colţul din Marks Street, îi face semn cu mîna şi dă fuga în verandă s-o primească.
Norma flutură o hîrtie. „Am primit un A la testul de istorie. Ştiam toate răspunsurile. Dna Baffin a zis că a fost cea mai bună lucrare din toată clasa."
E o fată frumoasă, cu păr castaniu deschis împletit şi încolăcit cu grijă în formă de coroniţă si, în vreme ce se uită la fratele ei mai mare, zîmbetul i se preface în încruntare şi pleacă, lăsîndu-l pe loc în timp ce se repede pe cele cîteva trepte în casă.
Se ia şi el după ea, zîmbind.
Maică-sa şi taică-su se află în bucătărie şi Charlie, plesnind de emoţie la vestea cea bună, o dă în vileag înaintea ei.
„A primit un A! A primit un A!"
„Nu", zbiară Norma. „Nu tu, nu spui tu. E nota mea şi am să le spun eu."
„Ia stai puţin, domnişoară." Matt lasă ziarul pe masă şi i se adresează fără indulgenţă. „Nu poţi să vorbeşti aşa cu fratele tău."
„N-avea voie să spună nimic!"
„Nu trebuie să-l iei în seamă." Matt o ameninţă cu degetul şi se uită sever la ca. „N-a vrut să facă nimic rău şi nu trebuie să strigi aşa la el."
Norma se întoarce spre maică-sa ca să capete ajutor. „Am luat un A — cea mai bună notă din toată clasa. Acum pot să am şi eu un cîine? Mi-aţi promis. Aţi zis că dacă iau o notă bună la test. Şi am luat un A. Un cîine maro cu pete albe. Am să-i zic Napoleon, pentru că asta a fost întrebarea din test la care am răspuns cel mai bine. Napoleon a pierdut bătălia de la Waterloo."
Rose aprobă din cap. „Du-te afară pe verandă şi joacă-te cu Charlie. Te-a aşteptat peste o oră să vii de la şcoală."
„Nu vreau să mă joc cu el."
„Du-te afară pe verandă", spune Matt.
Norma se uită la taică-su şi apoi la Charlie. „Nu sînt obligată. Mama spune că nu sînt obligată să mă joc cu el dacă n-am chef."
Matt se ridică din scaunul lui şi se apropie de ea. „Haide, domnişoară, trebuie să-i ceri iertare fratelui tău."
„Nu sînt obligată", strigă ea, repezindu-se în spatele scaunului pe care stă mama ei. „Este ca un copil mic. Nu poate să joace Monopoly sau ţintar şi nici nimic altceva... Le încurcă pe toate. Nu mă mai joc cu el."
„Atunci du-te în camera ta!"
„Mama, pot acum să am un cîine?"
Matt loveşte cu pumnul în masă. „N-o să fie nici un cîine în casă atît timp cît te porţi în felul ăsta, domnişoară."
„I-am promis un dine dacă merge bine cu şcoala..."
„Unul maro cu pete albe!" adaugă Norma.
Matt îl arată cu degetul pe Charlie, care stă în picioare lîngă perete. „Ai uitat că i-ai spus fiului tău că nu poate avea un cîine pentru că n-avem loc în casă şi pentru că n-are cine să-l îngrijească, îţi aminteşti? Cînd a cerut să aibă un cîine? îţi iei vorba înapoi?"
Norma insistă. „Dar eu pot să am grijă de cîine-le meu. Am să-l hrănesc, am să-l spăl şi am să-l scot afară..."
Deodată vorbeşte şi Charlie, care era lîngă masă şi se juca cu nasturele lui mare şi roşu atîrnat de sfoară.
„Am s-o ajut eu să aibă grijă de cîine! Am s-o ajut să-l hrănească şi să-l perie şi n-am să-l las să fie muşcat de alţi cîini!"
Dar Norma ţipă din nou, înainte ca Matt sau Rose să poată răspunde „Nu, cîinele va fi doar al meu. Doar cîinele meu!"
Matt dă din cap. „Ai văzut-o?"
Rose se asază lîngă ea şi-i mîngîie cozile ca s-o liniştească. „Dar lucrurile trebuie împărţite, dragă. Charlie poate să te ajute să-l îngrijeşti."
„Nu! Doar al meu!... Eu sînt cea care a luat un A la istorie, nu el! Nu ia niciodată note bune ca mine. De ce să mă ajute cu cîinele? Şi-atunci cîinele o să-l iubească mai mult ca pe mine şi o să fie cîinele lui şi nu al meu. Nu! Dacă nu poate să fie doar al meu, nu-l mai vreau."
„Atunci e stabilit", zice Matt luîndu-şi ziarul şi instalîndu-se iarăşi în scaunul lui. „Fără cîine."
Deodată Norma sare de pe sofa şi apucă de pe masă testul de istorie pe care-l adusese cu atîta nerăbdare acasă cu doar cîteva minute în urmă. îl rupe şi-i aruncă bucăţile în faţă lui Charlie. „Te urăsc! Te urăsc!"
„Norma, încetează imediat!" Rose o apucă de braţ, dar ea se smulge.
„Şi urăsc şi şcoala! O urăsc! O să rnă retrag de la şcoală şi am să fiu şi eu o toantă ca el. Am să uit tot ce-am învăţat şi-atunci o să fiu chiar ca el!" Fuge din cameră, strigînd: „Deja mi se întîmplă asta... Uit totul... Uit... Nu-mi mai amintesc nimic din ce-am învăţat!"
îngrozită, Rose se ia după ea. Matt rămîne aşezat cu ochii la ziarul din poală. Charlie, speriat de isterie şi de urlete, se lasă moale pe un scaun, scîncind încet. Ce-a făcut rău? Si, simţind umezeala în pantaloni şi că i se prelinge ceva pe picior, stă nemişcat acolo, aşteptînd palma pe care o să i-o dea maică-sa cînd se întoarce.
Scena se estompează, dar ştie că de-atunci încolo Norma şi-a petrecut tot timpul liber cu prietenele ei sau jucîndu-se singură în odaia ei. Ţinea uşa încuiată şi n-aveam voie să intru fără permisiunea ei.
îmi amintesc cum am auzit-o fără să vreau pe Norma, care se juca în camera ei cu o prietenă, cum îi spunea în gura mare: „De fapt nu este fratele meu! Este doar un băiat pe care l-am luat în casă fiindcă ne părea rău pentru el. Mama mi-a spus asta şi mi-a mai spus că pot de-acum să zic oricui că nu este frate cu mine."
As vrea ca amintirea asta să fie o fotografie ca s-o pot rupe în bucăţi şi să i-o arunc în fată. As vrea să mă întorc peste ani şi să-i spun că eu n-am vrut niciodată să nu-şi capete cîinele. Putea să-l aibă numai pentru ea şi eu nu l-aş fi hrănit, nici nu l-aş fi periat, nici nu m-aş fi jucat cu el — şi niciodată nu l-aş fi făcut să mă iubească pe mine mai mult decît pe ea. Nu doream de la ea decît să se mai joace cu mine aşa cum obisnuiam. N-am vrut niciodată să fac ceva care s-o rănească în vreun fel.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Wed Sep 30, 2009 9:04 am

Deci aşa ajunge un om să se dispreţuiască pe sine — dîndu-şi seama că nu face bine ce face şi fiind totuşi incapabil să înceteze.

Am ajuns si la autoreflectii!

Toate la un loc nu prea mergeau împreună: ca şi cum Alice nu se putea hotărî să afle cine era ea şi în ce lume dorea să trăiască.

- rafinare artistica, gustul pentru estetic incepe sa se dezvolte;

„Nu ştiu Sînt ca un animal scos din cuşca în care se simţea bine şi în siguranţă "

- angoasa existentiala determinata de trecerea brusca de la "low intelectual level" la "high level"

Strauss mi-a spus iarăşi că trebuie să vorbesc şi să scriu simplu şi direct ca să mă poată înţelege lumea. Mi-a reamintit că limba este uneori o barieră în loc să fie o cale deschisă. Ce ironie să mă aflu în cealaltă tabără intelectuală!

- este intr-adevar o ironie dar una atat de trista!
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sun Oct 04, 2009 11:48 pm

6 iunie —

Astăzi, prima mea ceartă cu Alice. Din vina mea. Voiam să ne întîlnim. Deşeuri, după o amintire care mă deranjează sau după un vis, îmi face bine să vorbesc cu ea, sau măcar să fie alături de mine. Dar am greşit cînd m-am dus la Centru ca s-o iau de acolo.
Nu mai fusesem la Centrul pentru Adulţi întîr-ziaţi de la operaţie şi mă mişca gîndul că am să revăd locul acela. Este pe Twenty-third Street, la est de Fifth Avenue, într-o şcoală veche care a fost folosită în ultimii cinci ani de către Clinica Universităţii Beekman ca un centru de educaţie experimentală pentru clasele speciale de handicapaţi. Placa lucioasă de alamă de pe uşa de la intrare, încadrată în vechiul portal bătut cu piroane, spune că acolo se află Extensia Centrului pentru Adulţi întîrziaţi Beekman.
Orele ei se terminau la opt, dar voiam să văd clasa în care — nu cu mult timp în urmă — mă luptam cu cititul şi scrisul şi învăţam să număr restul la un dolar.
Am intrat, m-am strecurat prin coridor şi, fără să fiu văzut, m-am uitat pe fereastră. Alice era la masa ei şi într-un scaun alăturat se afla o femeie cu faţa îngustă pe care n-o recunoşteam. Se încrunta cu acea expresie deschisă a nedumeririi care nu se ascunde şi mă întrebam ce încearcă Alice să-i explice.
Lîngă tablă era Mike Dorni, în scaunul lui cu rotile, şi, la locul său obişnuit din primul rînd, se afla Lester Braun, despre care Alice zicea că este cel mai deştept din grup. Lester învăţase cu uşurinţă lucrurile cu care eu mă luptasem din greu, dar venea acolo doar cînd simţea nevoia sau cînd nu se ducea să cîşti-ge bani lustruind parchete. Cred că dacă ar fi fost mai interesat — dacă pentru el ar fi fost tot atît de important ca pentru mine — l-ar fi ales pe el pentru această experienţă. Erau şi feţe noi, oameni pe care nu-i cunoşteam.
In cele din urmă, mi-am făcut curaj şi-am intrat.
„E Charlie!" a spus Mike, răsucindu-şi scaunul cu rotile.
I-am făcut semn cu mîna.
Bernice, blonda cea drăgălaşă, cu ochii goi, şi-a ridicat privirea şi mi-a zîmbit searbăd. „Da' unde-ai fost, Charlie? Ce costum drăguţ ai!"
Ceilalţi care-şi aminteau de mine îmi făceau semne şi eu le răspundeam. Deodată, uitîndu-mă la Alice, am văzut că era supărată.
„Este aproape opt", a anunţat. „E timpul să strîn-gem lucrurile."
Toţi aveau cîte o treabă anume, să strîngă creta, gumele de şters, lucrările, cărţile, creioanele, hîrtia de scris, culorile şi materialul pentru demonstraţii. Fiecare ştia ce are de făcut şi se mîndrea că face bine ce trebuie. S-au apucat toţi de treabă, în afară de Bernice, care mă privea insistent.
„De ce n-a mai venit Charlie la scoală?" a întrebat Bernice. „Ce-i cu tine, Charlie? Te întorci?"
Ceilalţi şi-au ridicat privirile. M-am uitat la Alice, aşteptînd să răspundă în locul meu, dar s-a lăsat o tăcere lungă. Ce puteam să le spun ca să nu le fac vreun rău?
„Sînt doar în vizită", am zis.
Una dintre fete a început să se hlizească — Franci-ne, cea pentru care se necăjea totdeauna Alice. Născuse trei copii pînă la vîrsta de optsprezece ani, înainte ca părinţii să aranjeze să i se facă o histerectomie. Nu era drăguţă — nici pe departe ca Bernice —, dar fusese o ţintă uşoară pentru zeci de bărbaţi care-i cumpăraseră cîte un fleac sau îi plătiseră intrarea la cinema. Locuia într-o pensiune autorizată de Azilul de stat Warren pentru a primi ucenici care lucrau afară, şi avea voie să iasă seara ca să meargă la Centru. De două ori nu apăruse acolo — agăţată de bărbaţi pe drumul spre şcoală —, şi acum putea ieşi doar cu însoţitor.
„Vorbeşte ca un grangur acum", chicotea Fran-cine.
„Bine", a spus Alice, intervenind tăios. „Sînteţi liberi. Ne vedem mîine seară la şase."
După ce au plecat toţi, se putea vedea, după cum îşi trîntea lucrurile în dulap, că era furioasă.
„îmi pare rău", am zis. „Voiam să te aştept jos, dar apoi am devenit curios să văd cum arată vechea mea clasă. Alina mater a mea. Voiam doar să privesc prin fereastră. şi fără să vreau am intrat. Ce te necăjeşte?"
„Nimic — n-am nimic."
„Haide, zău! Furia ta este disproporţionată fată de ceea ce s-a întîmplat. Ai ceva pe suflet."
A trîntit cartea pe care o ţinea în mînă. „Bine. Vrei să ştii? Te-ai schimbat. Eşti alt om. şi nu vorbesc despre I.Q.-ul tău. Este vorba de atitudinea ta faţă de oameni — nu mai eşti acelaşi fel de fiinţă umană ..."
„Haide, haide! Nu ..."
„Nu mă întrerupe!" Furia care răzbătea din vocea ei m-a făcut să dau înapoi. „Chiar aşa este. Era ceva în tine înainte. Nu-mi dau seama... o căldură, o deschidere, o bunătate care-i făcea pe toţi să te placă şi să fie mulţumiţi că eşti pe-aproape. Acum, cu toată inteligenţa şi cunoaşterea ta, sînt deosebiri care ..."
N-am putut să n-o întrerup. „La ce te aşteptai? Credeai că voi rămîne un căţeluş docil, dînd din coadă şi lingînd piciorul care mă loveşte? Sigur că toate astea m-au schimbat şi au schimbat şi felul în care mă gîndcsc la mine însumi. Nu mai sînt obligai să accept tot rahatul care mi s-a oferit toată viaţa."
„Oamenii n-au fost răi cu tine."
„Ce ştii tu despre asta? Cei mai buni dintre ei au fost doar nişte îngîmfaţi şi ocrotitori — folosindu-se de mine ca să se simtă ei superiori şi siguri de ei în propria lor mărginire. Oricine se poate simţi inteligent alături de un tîmpit."
După ce-am spus asta mi-am dat seama că o va lua prost.
„îmi închipui că mă pui şi pe mine în categoria asta."
„Nu fi absurdă. Ştii al naibii de bine că eu ..."
„Desigur, cred că — într-un fel — ai dreptate. Faţă de tine sînt mai degrabă grea de cap. în ultimul timp, de cîte ori ne întîlnim, după ce mă despart de tine mă duc acasă cu sentimentul nenorocit că sînt înceată şi opacă în toate privinţele, îmi reamintesc spusele mele şi-mi vin în minte tot felul de lucruri sclipitoare şi spirituale pe care ar fi trebuit să le spun, şi simt că as vrea să-mi dau palme pentru că nu le-am pomenit cînd eram împreună."
„Asta-i o experienţă obişnuită."
„Simt că as dori să te impresionez — ceea ce n-am simţit niciodată —, dar cînd sîntem împreună îmi pierd încrederea în mine însămi. Acum, ori de cîte ori vreau să fac ceva, îmi pun tot felul de întrebări."
Am încercat s-o fac să părăsească subiectul, dar 56 întorcea mereu la el. „Uite ce este", am zis în cele din urmă, „n-am venit aici ca să mă cert cu tine. Mă laşi să te conduc acasă? Am nevoie de cineva cu care să stau de vorbă."
„Şi eu am nevoie. Dar în ultimul timp nu reuşesc să stau de vorbă cu tine. Nu pot decît să te ascult şi să dau din cap pretinzînd că înţeleg totul despre variantele culturale, despre matematica neo-booleană şi despre logica post-simbolică. Mă simt din ce în ce mai proastă si, după ce pleci, trebuie să mă uit în oglindă şi să strig la mine: «Nu-i adevărat, nu te prosteşti pe zi ce trece! Nu-ti pierzi inteligenţa! Nu devii senilă şi greoaie. Charlie este cel care explodează atît de repede încît tu apari ca şi cum ai aluneca îndărăt.» îmi tot spun asta, Charlie, dar de cîte ori ne întîlnim şi îmi spui ceva şi mă priveşti nerăbdător, ştiu că rîzi de mine.
Şi atunci cînd îmi explici cum stau lucrurile şi eu nu pot să mi le reamintesc, te gîndeşti că nu mă interesează şi că nu-mi dau osteneala să le pricep. Dar tu nu ştii cît mă chinuiesc cînd nu mai eşti de faţă. Nu ştii cu cîte cărţi m-am luptat, cîte conferinţe m-am dus să ascult la Beekman şi totuşi, de cîte ori vorbesc despre ceva, te văd nerăbdător ca şi cum aş vorbi doar copilării. Am vrut să devii inteligent. Am vrut să te ajut şi să împart greutăţile cu tine — dar acum m-ai exclus din viaţa ta."
în timp ce o ascultam, începeam să înţeleg monstruozitatea purtării mele. Fusesem atît de absorbit în mine şi în ce mi se întîmpla, încît nu mă gîndi-sem nici o clipă la ce se întîmpla cu ea.
Plîngea pe tăcute în timp ce părăseam şcoala şi nu ştiam deloc ce să spun. în timpul călătoriei cu autobuzul, m-am gîndit doar la cît de mult se răsturna-se situaţia. Era îngrozită de mine. Se ivise o crăpătură în gheaţă şi breşa se mărea din ce în ce mai mult pe măsură ce şuvoiul minţii mele mă purta cu repeziciune spre marea liberă.
Avea dreptate să refuze chinul de-a fi cu mine. Nu mai aveam nimic de împărţit. Chiar şi simpla conversaţie era forţată. Şi tot ce mai rămăsese între noi acum era tăcerea jenată şi dorinţa nesatisfăcută într-o odaie întunecată.
„Eşti foarte serios", a spus, învingîndu-şi supărarea şi ridicînd ochii spre mine.
„E vorba despre noi."
„Asta n-ar trebui să te facă atît de serios. Nu vreau să te indispun. Treci printr-o încercare grea." Se străduia să zîmbească.
„Dar m-ai indispus. Atîta doar că nu ştiu ce să fac."
Pe drumul de la autobuz la apartamentul ei mi-a spus: „Nu merg cu tine la congres. L-am sunat azi dimineaţă pe profesorul Nemur şi i-am spus şi lui. Veţi avea multă treabă acolo. Lume interesantă — emoţia de a fi pentru un timp sub lumina reflectoarelor. Nu vreau să te stingheresc ..."
„Alice ..."
„ ... şi indiferent de ce-ai putea spune despre asta acum, ştiu cum mă voi simţi eu, aşa încît mulţumesc, dar dacă nu te superi, rămîn cu ego-ul meu împărţit..."
„Dai prea mare importanţă acestui lucru. Sînt sigur că dacă ..."
„Tu ştii? Tu eşti sigur?" S-a întors spre mine şi m-a privit sever de pe treptele clădirii în care era apartamentul ei. „O, cît de insuportabil ai devenit. Cum ştii tu ce simt eu? îţi permiţi să intri în mintea altora. Nu poţi tu să ştii cum mă simt, ce simt sau de ce simt." A dat să intre, apoi m-a privit iar şi mi-a spus, cu voce tremurîndă: „Voi fi aici cînd te întorci. Sînt doar tulburată, asta-i tot, şi vreau să ne gîndim amîn-doi de la distanţă la ce avem de făcut."
Pentru prima dată după multe săptămîni nu m-a poftit înăuntru. Priveam la uşa închisă şi mă cuprindea furia. Voiam să fac o scenă, să bat tare în uşă, s-o sparg. Voiam ca furia mea să ardă clădirea.
Plecînd de-acolo, am simţit în timp ce umblam cum clocotul meu se domoleşte, apoi cum se răceşte şi se transformă într-un sentiment de uşurare. Mergeam atît de repede încît hoinăream aiurea pe străzi şi prima senzaţie care mi-a atins obrazul a fost răcoarea brizei acelei nopţi de vară. Eram dintr-o dată liber, îmi dau acum seama că sentimentele mele pentru Alice mergeau în sens opus faţă de creşterea cunoştinţelor mele, trecînd de la adoraţie la dragoste,
apoi la tandreţe, la recunoştinţă şi în final la datorie. Sentimentul meu confuz faţă de ea mă ţinuse în loc şi mă agăţasem de ea doar de teama ca, o dată scos din locul meu, să nu rămîn în voia valurilor.
Dar o dată cu libertatea a apărut o tristeţe. Aş fi vrut s-o iubesc. As fi vrut să-mi depăşesc temerile emoţionale şi sexuale, să mă căsătoresc, să am copii, să-mi fac un cămin.
Acum nu se mai poate. Sînt tot aşa de departe de Alice cu I.Q.-ul meu de 185 ca şi atunci cînd aveam un I.Q. de 70. şi de astă dată ştim amîndoi.
8 iunie — Ce mă împinge oare să ies din casă şi să hoinăresc prin oraş? Rătăcesc singur pe străzi — şi nu este o plimbare relaxantă într-o noapte de vară, ci o grabă încordată de a ajunge — unde oare? Umblu pe tot felul de străduţe, mă uit la intrările caselor, cercetez ferestrele cu obloane pe jumătate închise, dorind să stau de vorbă cu cineva şi totuşi înfricoşat de o întîlnire cu cineva, în susul unei străzi, în josul alteia, prin labirintul fără sfîrşit, zbătîndu-mă în cuşca de neon a oraşului. Caut ceva... dar ce oare?
în Central Park am întîlnit o femeie. Stătea pe o bancă lîngă lac, înfofolită într-o haină, cu toată căldura de afară. Mi-a zîmbit şi mi-a făcut semn să mă aşez lîngă ea. Priveam orizontul strălucitor al zonei Central Park South, fagurii ai alveole luminate în întuneric, şi îmi doream să le pot sorbi pe toate.
Da, i-am zis, eram din New York. Nu, nu fusesem niciodată la Newport News, Virginia. De acolo era ea şi acolo se căsătorise cu acel marinar care acum se afla pe mare şi pe care nu-l mai văzuse de doi ani şi jumătate.
Tot răsucea şi înnoda o batistă cu care îşi ştergea din cînd în cînd picăturile de sudoare de pe frunte. Chiar şi în lumina slabă reflectată din lac puteam vedea că era puternic fardată, dar mi se părea atrăgătoare cu părul ei negru care-i cădea pe umeri — doar că faţa îi era cam umflată, ca şi cum de-abia s-ar fi sculat din somn. Dorea să vorbească despre ea şi eu doream s-o ascult.
Tatăl ei îi oferise un cămin bun, educaţie şi tot ceea ce un bogat constructor de nave putea da singurei lui fete — dar nu şi iertare. N-o putuse ierta niciodată că fugise cu marinarul.
Mi-a luat mîna în timp ce vorbea, şi şi-a rezemat capul pe umărul meu. „In noaptea căsătoriei mele cu Gary", şoptea, „eram o virgină îngrozită. El parcă înnebunise. La început m-a pălmuit şi m-a bătut. Şi apoi m-a posedat fără nici o pregătire. A fost ultima oară cînd m-am culcat cu el. Nu l-am mai lăsat niciodată să se atingă de mine."
Simţea probabil după rremurul mîinii mele că eram emoţionat. Era ceva prea violent şi prea intim pentru mine. Atunci mi-a strîns mîna şi mai tare, ca şi cum trebuia să-şi termine povestea înainte de a-mi da drumul. Era important pentru ea şi stăteam cît mai liniştit, aşa cum stă cineva privind la o pasăre care-i ciuguleşte din palmă.
„Nu că nu mi-ar plăcea bărbaţii", mă asigura ea cu totală candoare. „Am fost cu alţi bărbaţi. Nu cu el, dar cu destui alţii. Cei mai mulţi bărbaţi sînt drăguţi şi blînzi cu femeia. Fac dragoste cu încetul, încep cu mîngîieri şi sărutări." Se uita la mine cu subînţeles şi-mi mîngîia palma cu palma ei deschisă.
Erau lucruri despre care auzisem, citisem, visasem şi eu. Nu-i ştiam numele, şi nu m-a întrebat de al meu. Tot ce dorea era s-o duc undeva unde să fim singuri. Mă întrebam ce-ar fi zis Alice despre asta.
Am mîngîiat-o neîndemânatic şi am sărutat-o încă mai ezitant, ceea ce a făcut-o să ridice ochii spre mine, şoptindu-mi: „Ce se întîmplă? La ce te gîndeşti?"
„La tine."
„Ai un loc unde să mergem?"
Fiecare pas îmi sporea îngrijorarea, în ce moment o să-mi fugă pămîntul de sub picioare şi-o să mă scufund în spaimă? Ceva mă făcea totuşi să păşesc înainte, ca să pipăi terenul.
„Dacă n-ai un loc, Mansion Hotel din Fifty-third Street este destul de convenabil. Şi nu-ţi fac probleme cu bagajul dacă plăteşti înainte."
„Am o cameră ..."
S-a uitat la mine cu un fel de respect. „Asta-i bine."
încă nimic. Şi era chiar curios. Cit de departe puteam merge fără să mă copleşească simptomele panicii? Cînd vom fi împreună în cameră? Cînd se va dezbrăca? Cînd îi voi vedea corpul? Cînd ne vom culca în pat?
Dintr-o dată mi s-a părut important să ştiu dacă pot fi şi eu ca ceilalţi bărbaţi, dacă pot cere unei femei să-şi împartă viaţa cu mine. Nu era de-ajuns să am inteligenţă şi cunoştinţe. Voiam şi asta. Senzaţia de relaxare şi de eliberare creştea o dată cu senzaţia că era posibil. Excitaţia care m-a cuprins cînd am sărutat-o iarăşi se propaga şi eram convins că aş fi putut fi normal cu ea. Era altceva decît cu Alice. Era genul de femeie care se pricepea.
Apoi, cu vocea schimbată, nesigură: „înainte de a merge... trebuie să ştii..." S-a ridicat şi a făcut un pas spre mine în lumina felinarului, deschizîndu-şi haina, şi am putut să-i văd forma corpului altfel decît mi-o închipuiam cînd stăteam alături în întuneric. „Doar în luna a cincea", a zis. „Asta n-are importanţă. Nu te deranjează, aşa-i?"
Stînd acolo în picioare, cu haina descheiată, imaginea ei se suprapunea ca un clişeu dublu expus peste imaginea femeii de vîrstă mijlocie care tocmai ieşise din baie şi-şi ţinea halatul deschis ca să vadă Charlie.
114
Am aşteptat aşa cum aşteaptă cel care blestemă să-l lovească trăsnetul. Mi-am întors privirile în altă parte. Era ultimul lucru la care mă aşteptasem, deşi haina strîns înfăşurată în jurul ei într-o noapte atît de fierbinte trebuia să mă prevină că ceva nu este în regulă.
„Nu este al soţului meu", m-a liniştit ea. „Nu te-am minţit mai înainte. Nu m-am culcat cu el de ani de zile. A fost un negustor pe care l-am întîmit acum vreo opt luni. Am trăit cu el. Mă despart de el — dar vreau să păstrez copilul. Trebuie numai să avem grijă — nu brutalităţi sau lucruri de-astea. încolo, n-ai de ce să-ţi faci griji."
I-a pierit vocea cînd a văzut că m-am înfuriat. „E o porcărie", i-am strigat. „Ar trebui să-ţi fie ruşine."
S-a tras deoparte, învelindu-se repede cu jacheta ca şi cum ar fi vrut să ocrotească ceea ce era înăuntru.
în timp ce făcea gestul acesta de ocrotire, am văzut a doua imagine dublu expusă: mama mea, însărcinată cu soră-mea, în acel timp cînd mă îmbrăţişa mai puţin ca de obicei, cînd mă încălzea mai puţin cu vocea şi cu atingerea ei, cînd mă apăra mai puţin faţă de oricine ar fi îndrăznit să spună că sînt anormal.
Cred că am apucat-o de umăr — nu sînt prea sigur, dar apoi a început să ţipe şi m-am întors brusc la realitate cu senzaţia de pericol. Voiam să-i spun că nu aveam nimic cu ea — că nu i-as face niciodată vreun rău, nici ei şi nici altcuiva. „Te rog, nu ţipa!"
Dar ea ţipa şi am auzit paşii care alergau pe aleea întunecoasă. Era ceva de neînţeles. Fugeam prin întuneric, căutînd o ieşire din parc, luînd aleile în zigzag, cînd una, cînd alta. Nu cunoşteam parcul şi deodată am lovit ceva care m-a aruncat înapoi. Un gard de sîrmă — o fundătură. Atunci am văzut balansoarele şi toboganele şi am realizat că era un loc de joacă pentru copii, închis în timpul nopţii. Am luat-o pe lîngă gard, mai mult în fugă, împiedicîndu-mă în rădăcinile răsucite. Cînd am ajuns la lacul care mărginea terenul de joacă, am luat-o înapoi, am găsit altă alee, am trecut peste un podeţ căruia i-am dat ocol înainte de a trece şi pe dedesubtul lui. Nici o ieşire.
„Ce este? Ce s-a întîmplat, doamnă?"
„Un nebun?"
„Vi s-a întîmplat ceva?" „în ce parte a luat-o?"
Umblasem în cerc şi mă întorsesem de unde plecasem. M-am strecurat în dosul unui pietroi şi al unor tufişuri şi m-am culcat pe burtă.
„Să vină poliţia. Niciodată nu găseşti un poliţist cînd ai nevoie de el."
„Un degenerat a încercat s-o violeze."
„Uite, cineva îl fugăreşte. Acolo!"
„Hai! Prinde-l pe nenorocit înainte de a fugi din parc!"
„Atenţie! Are cuţit şi pistol..."
Era evident că strigătele speriaseră nişte bosche-tari, pentru că acum auzeam din spatele meu pe cineva care zbiera „Uite-l acolo!" şi privind pe lîngă colţul pietroiului am văzut un fugar care se pierdea din aleea luminată în întuneric. Cîteva secunde mai tîrziu, a mai trecut şi altul prin faţa pietroiului şi a dispărut în umbră. Mă şi vedeam prins de către gloata aceea înverşunată, bătut şi sfîsiat de ei. O meritam. Aproape că o doream.
M-am ridicat, mi-am scuturat hainele de frunze şi de praf şi am plecat încet pe alee în direcţia din care venisem. Mă aşteptam în orice secundă să fiu înhăţat pe la spate şi rrîntit la pămînt, în întuneric, dar peste puţin timp am văzut luminile strălucitoare Fifty-ninth Street şi de pe Fifth Avenue, şi am ieşit din parc.
Gîndindu-mă la toate astea acum, cînd mă aflu în siguranţă la mine acasă, mă cutremur constatînd cît sînt de vulnerabil. Mă sperie faptul că mi-am amintit cum arăta mama mea cînd era însărcinată cu sora mea. Dar şi mai mult mă sperie sentimentul că aş fi vrut să mă prindă şi să mă bată. De ce voiam să fiu pedepsit? Umbre din trecut se agaţă de picioarele mele şi mă trag la pămînt. Deschid gura să urlu, dar n-am voce. îmi tremură mîinile. Mi-e frig şi îmi sună în urechi un zumzăit îndepărtat.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Tue Oct 06, 2009 12:00 am

RAPORT DE PROGRES 13

10 iunie —

Sîntem într-un Strato et care se pregăteşte să decoleze spre Chicago, îi datorez acest raport de progres lui Burt, care a avut buna idee că aş putea dicta raportul pe o bandă de tranzistor de unde urmează să fie preluat de un stenograf din Chicago care să-l dactilografieze. Ideea îi place lui Nemur. Sînt sigur că vrea să folosesc aparatul pînă în ultima clipă. Crede că prezentarea ultimei înregistrări la sfîrşitul sesiunii ar putea fi de folos pentru raportul lor.
lată-mă deci aici, de unul singur, în compartimentul nostru privat al unui avion care zboară spre Chicago, încercînd să gîndesc cu voce tare şi să mă obişnuiesc cu sunetul propriei mele voci. Cred că dactilograful va putea să se descotorosească de toate flă-urile şi ee-urile, astfel încît pe hîrtie totul să apară firesc. (Nu pot să scap de paralizia care mă apucă cînd mă gîndesc că vorbele pe care le rostesc acum vor fi ascultate de sute de oameni.)
In mintea mea este un gol. In momentul ăsta senzaţiile mele sînt mai importante decît orice altceva.
Mă terorizează ideea de a mă ridica în aer.
Pe cît îmi aduc aminte, înainte de operaţie n-am înţeles niciodată ce erau avioanele. N-am făcut niciodată legătura între prim-planunle de avioane din filme sau de la TV şi obiectele acelea care treceau zumzăind pe deasupra capului meu. Acum, cînd ne pregătim de decolare, singurul lucru la care mă pot gîndi este la ce s-ar întîmpla dacă ne prăbuşim. O senzaţie de răceală, şi gîndul că nu vreau să mor. Ceea ce îmi aminteşte de discuţiile acelea despre Dumnezeu.
în ultimele săptămîni m-am gîndit deseori la moarte, dar nu şi la Dumnezeu. Mama mă ducea cî-teodată la biserică — însă nu pot să-mi amintesc că aş fi făcut vreodată o legătură între asta şi Dumnezeu. Aducea deseori vorba despre El şi eram obligat să mă rog Lui seara la culcare, dar niciodată nu mi s-a părut că este ceva important, îmi amintesc de El ca de un unchi îndepărtat cu o barbă lungă aşezat pe un tron (ca Moş Crăciun din magazinul universal pe scaunul lui cel mare, care te ridică pe genunchii lui şi te întreabă dacă ai fost cuminte şi ce-ai vrea să-ţi dea). Mama se temea de El, dar îi şi cerea ajutorul. Tatăl meu nu-L pomenea niciodată, ca şi cum ar fi fost una din rudele soţiei sale cu care n-ar fi vrut să aibă de-a face.
„Sîntem gata de decolare, domnule. Pot să vă ajut să vă puneţi centura?"
„Chiar trebuie? Nu-mi place să fiu strîns în chingi."
„Doar pînă luăm înălţime."
„M-as lipsi, dacă nu este necesar. Am un fel de frică de a fi legat în chingi. S-ar putea să mi se facă rău."
„Ăsta-i regulamentul, domnule. Daţi-mi voie să vă ajut."
„Nu, rezolv eu singur." „Nu... partea asta. Intră acolo." „Stai puţin, nu... E-n regulă."
E ridicol. Nu e nimic de care ar putea să-mi fie frică. Centura nu este prea strînsă — nu mă doare. De ce ar putea să mă îngrozească faptul că-mi pun centura asta blestemată? şi asta, şi vibraţiile avionului care decolează? O spaimă disproporţionată cu împrejurarea... aşa că trebuie să fie ceva... dar ce?,.. să zbor pînă la norii întunecaţi şi prin ei... puneţi-vă centurile... legat... smucindu-mă să scap... mirosul de piele şi sudoare... vibraţii şi un sunet care-mi urlă în urechi.
Prin hublou — printre nori — îl văd pe Charlie. Mi-e greu să-i spun vîrsta, cam cinci ani. înainte de Norma...
„Sînteţi gata, amîndoi?" Tatăl iui apare în cadrul uşii, mătăhălos, mai ales în partea de sus, unde-i atîr-nă cărnurile feţii şi ale gîtului. Are o privire obosită. „Am întrebat dacă sînteţi gata."
„Doar o clipă", răspunde Rose. „Să-mi pun pălăria. Vezi dacă n-a rămas descheiat la cămaşă şi înnoa-dă-i şireturile."
„Haideţi să terminăm o dată cu asta."
„Unde?" întreabă Charlie. „Unde... Charlie... merge?"
Tatăl lui îl priveşte şi se încruntă. Matt Cordon nu ştie niciodată cum să răspundă întrebărilor lui Charlie.
Rose apare în uşa dormitorului ei, aranjîndu-şi voaleta de la pălărie. Pare o femeie-pasăre şi braţele ei — cu coatele îndreptate în afară — seamănă cu
nişte aripi. „Mergem la doctorul care o să te ajute să ajungi deştept."
Voaleta îi dă aerul că priveşte la el ca printr-o sită de sîrmă. De cîte ori sînt îmbrăcaţi aşa, lui i se face frică, fiindcă ştie că se vor întîlni cu lume străină şi că maică-sa va fi indispusă şi mînioasă.
Ar vrea să fugă, dar n-are unde.
„De ce trebuie să-i spui asta?" a zis Matt.
„Pentru că-i adevărat. Doctorul Guarino îi poate fi de folos."
Matt umblă încolo şi încoace ca un om care şi-a pierdut orice speranţă, dar mai face o dată un apel la raţiune. „De unde ştii? Ce ştii despre acest om? Dacă se putea face ceva, doctorii ne-ar fi spus de mult."
„Nu spune asta", ţipă ea. „Să nu-mi spui că nu se poate face nimic." îl apucă pe Charlie şi-i apasă capul pe pieptul ei. „Va deveni normal, orice ar trebui să facem, oricît ne va costa."
„Nu este ceva care poate fi cumpărat cu bani."
„Eu îţi vorbesc despre Charlie. Fiul tău... singurul tău copil." Se bălăbăneşte dintr-o parte într-alta, în pragul isteriei. „Nu vreau să aud aşa ceva. Ei nu se pricep, de-asta spun că nu se poate face nimic. Doctorul Guarino mi-a explicat totul. Nu vor să-i subvenţioneze invenţia, aşa mi-a spus, pentru că ar dovedi că ei nu au dreptate. Aşa cum a fost cu alţi savanţi, Pasteur şi Jennings şi alţii ca ei. Mi-a spus totul despre doctorii tăi grozavi care se tem de progres."
Combătîndu-l în acest fel pe Matt, ea se simte din nou relaxată şi sigură de ea. Cînd îl eliberează pe Charlie, el se duce într-un colţ al camerei unde ră-mîne lîngă perete speriat şi tremurînd.
„Vezi", spune ea, „l-ai indispus iarăşi."
„Eu?"
„începi mereu cu lucrurile astea de faţă cu el."
„O, Doamne! Hai, să terminăm dracului o dată cu treaba asta."
Pe tot timpul drumului spre cabinetul doctorului Guarino, nici unul nu vorbeşte. Tăcere în autobuz şi tăcere în timp ce merg pe jos cale de trei intersecţii spre clădirea din centrul oraşului unde se află cabinetul. După vreo cincisprezece minute, dr Guarino iese în sala de aşteptare să-i întîmpine. Este gras şi chelios şi arată ca şi cum ar sta să plesnească prin halatul său alb de laborator. Charlie este fascinat de sprîncenele albe, stufoase, şi de mustaţa albă care tresar din cînd în cînd. Uneori, mustaţa tresare mai întîi, apoi se ridică amîndouă sprîncenele, alteori însă se ridică mai întîi sprîncenele, după care urmează tresărirea mustăţii.
Camera mare albă în care-i introduce Guarino mirosea a vopsit proaspăt şi este aproape goală — două mese pe o parte şi, de cealaltă parte, o maşinărie mare cu rînduri de cadrane şi patru braţe lungi ca turbina dentistului. In apropiere se află o masă de consultaţie din piele, cu curele groase, împletite, pentru fixarea pacientului.
„Bine, bine, bine", zice Guarino, ridicînd din sprîn-cene, „deci iată-l pe Charlie." Apucă băiatul de umeri, strîns. „O să ne împrietenim."
„Dr Guarino, puteţi într-adevăr să faceţi ceva pentru el?" zice Matt. „Aţi mai avut în tratament asemenea cazuri? Nu prea avem bani."
Sprîncenele coboară ca nişte jaluzele, în timp ce dr Guarino se încruntă. „Dle Cordon, am spus eu vreodată ce as putea face? Nu trebuie să-l examinez mai întîi? Poate că s-ar putea face ceva, poate că nu. Pentru început, trebuie să-l supunem unor teste fizice şi mintale ca să determinăm cauzele patologiei. Vom avea destul timp mai tîrziu ca să vorbim despre pronostic. Sînt foarte ocupat în ultima vreme. Am acceptat să văd acest caz doar pentru că lucrez acum la un studiu special privind acest tip de întîrziere
neurologică. Sigur că, dacă aveţi îndoieli, ar fi poate mai bine..."
Vocea i se pierde, întristată, şi întoarce spatele, dar Rose Gordon îi dă un ghiont cu cotul lui Matt. „Soţul meu n-a vrut să spună aşa ceva, dr Guanno. Vorbeşte prea mult." II fixează pe Matt din nou ca să-l facă să-şi ceară scuze.
Matt oftează. „Dacă există vreo cale ca să-l ajutaţi pe Charlie, vom face orice veţi dori. Treburile nu prea merg bine în ultimul timp. Eu vind articole pentru frizerii, dar as fi bucuros să dau orice ..."
„Aş vrea să insist asupra unui singur lucru", zice Guarino, făcîndu-şi gura pungă ca pentru a lua o ho-tărîre. „O dată început, tratamentul trebuie să fie dus pînă la capăt, în cazuri de acest fel rezultatele apar brusc după cîteva luni în care n-a existat nici un semn de ameliorare. Nu că v-aş promite ceva, vă rog să reţineţi. Nimic nu este garantat. Dar trebuie să daţi timp tratamentului să-şi facă efectul, altfel mai bine nu-l începeţi deloc."
Se încruntă la ei ca să le intre în cap avertismentul şi sprîncenele sînt ca două perdele albe de sub care se holbează ochii lui albaştri. „Acum, vă rog să ieşiţi şi să mă lăsaţi să examinez băiatul."
Matt ezită să-l lase pe Charlie singur cu el, dar Guarino dă din cap. „Aşa este mai bine", zice el, în-soţindu-i pînă la uşă spre sala de aşteptare. „Rezultatele sînt întotdeauna mai semnificative dacă pacientul şi cu mine sîntem singuri în timp ce au loc testele de psihosubstanţiere. Distragerile externe au un efect dăunător asupra scorurilor ramificate."
Rose zîmbeste triumfător la bărbatu-su şi Matt iese după ea, umilit.
Rămas singur cu Charlie, dr Guarino îl mîngîie pe cap. Are un zîmbet binevoitor pe faţă.
„Bine, băiatule. Sus pe masă."
Cînd Charlie nu răspunde, îl ridică uşurel pe masa din piele şi-l leagă de mîini şi de picioare cu chingi făcute dintr-o pînză grosolană. Masa miroase a sudoare adînc impregnată şi a piele.
„Mamaaaa!"
„E afară. Nu te necăji, Charlie. N-o să te doară nici un pic."
„Vreau la mama!" Charlie este derutat că-i legat în felul ăsta. Nu pricepe deloc ce se întîmplă cu el, dar au mai fost şi alţi doctori care nu se purtau atît de blînd după ce ieşeau părinţii din cameră.
Guarino încearcă să-l liniştească. „Uşurel, copile. Nu ai de ce să te temi. Vezi maşina asta mare de-aici? Ştii ce am să fac cu ea?"
Charlie se face mititel şi apoi îşi aduce aminte de vorbele maică-sii. „O să mă facă deştept."
„Aşa-i. Bine că măcar ştii pentru ce eşti aici. Acum închide ochii şi relaxează-te în timp ce eu manevrez butoanele astea. O să facă zgomot mare, ca un aeroplan, dar n-o să te doară nimic. Şi o să vedem dacă putem să te facem ceva mai deştept decît eşti acum."
Guarino apasă scurt pe comutator şi porneşte maşina cea marc care bîzîie şi scoate fulgere roşii şi albastre. Charlie este îngrozit. Se face mic şi tremură, luptînd cu chingile care-l lipesc de masă.
începe să urle, dar Guarino îi bagă iute în gură un somoiog de cîrpă. „Hai, hai, Charlie. Nu face asta. Fii băiat cuminte, ţi-am spus că n-o să te doară nimic."
încearcă din nou să urle, dar tot ce scoate este un gîjîit înăbuşit şi-i vine să verse. Simte umezeala şi pantalonii care i se lipesc de picioare şi mirosul ca-re-i spune că maică-sa o să-l pedepsescă bătîndu-l şi punîndu-l la colţ pentru că s-a scăpat pe el. Nu se poate controla. De cîte ori se simte încolţit şi apare panica, nu se mai poate stăpîni şi se murdăreşte. Sufocarea... greaţa... şi totul se întunecă...
N-are cum să ştie cît timp a trecut, dar cînd Char-lie deschide ochii cîrpa i-a fost scoasă din gură şi chingile au fost îndepărtate. Dr Guarino se preface că nu simte mirosul. „Aşa-i că nu te-a durut nimic?"
„N-nu..."
„Si-atunci, de ce tremuri aşa? N-am făcut altceva decît să folosesc maşina aia ca să te fac mai deştept. Cum te simţi acum cînd eşti mai deştept decît erai mai înainte?"
Uitînd de spaimă, Charlie priveşte maşina cu ochii larg deschişi. „M-a făcut deştept?"
„Sigur că da. Au, dă-te mai încolo. Cum te simţi?"
„Sîntud. Am făcut."
„Da, bine — dar n-ai să mai faci asta data viitoare, nu-i aşa? N-ai să te mai sperii, dacă ştii că nu te doare nimic. Acum vreau să-i spui mămichii tale ce deştept simţi că eşti şi o să te aducă aici de două ori pe săptă-mînă pentru encefalo-recondiţionare cu unde scurte şi o să fii mai deştept, şi mai deştept, şi mai deştept."
Charlie zîmbeste. „Pot să umblu de-a îndărătelea."
„Poţi oare? Hai să vedem", zice Guarino închizîn-du-şi mapa în semn de mirare. „Hai să vedem."
încet, cu mare efort, Charlie face cîţiva paşi înapoi, împiedicîndu-se de masa de consultaţie. Guarino zîmbeste şi dă din cap. „Asta, pot să zic, e chiar mare lucru. A, dar aşteaptă să vezi. înainte să terminăm treaba asta cu tine ai să fii cel mai deştept băiat din tot cartierul."
Charlie roşeşte de plăcere pentru că i se dă atenţie şi este lăudat. Se întîmplă rar ca oamenii să-i zîm-bească şi să-i spună că a făcut bine ceva. începe să se şteargă chiar şi spaima de maşină şi de a fi legat de masă.
„Din tot cartierul?" Gîndul se umflă atît de mult în el încît nu mai poate trage destul aer în plămîni oricît ar încerca. „Chiar mai deştept decît Hymie?"
Guarino zîmbeste iarăşi şi dă din cap. „Mai deştept decît Hymie."
Charlie se uită la maşină cu un altfel de uimire şi cu respect. Maşina îl va face mai deştept decît Hymie, care stă la două case mai încolo şi care ştie să citească şi să scrie, şi este la cercetaşi. „Maşina asta este aţa?"
„încă nu. Deocamdată este a băncii, dar curînd va fi a mea, şi atunci voi putea să-i fac deştepţi pe multi băieţi ca tine." îl mîngîie pe cap pe Charlie şi spune: „Eşti cu mult mai drăguţ decît unii dintre copiii normali pe care-i aduc aici mamele lor spetind că eu pot să le îndes mintea în cap dacă le ridic I.Q.-urile."
„Li se îndeasă mintea?" îşi duce mîna la cap să vadă dacă maşina a făcut ceva acolo. „Sînt grele la ridicat ai-chiurile alea?"
Guarino rîde prietenos în timp ce-l strînge de umăr pe Charlie. „Nu, Charlie, n-ai de ce să te temi. Doar măgăruşii nesuferiţi se aleg cu capetele îndesate. Tu vei rămîne cum eşti — un băieţel drăguţ. Apoi, gîn-dindu-se mai bine, adaugă: „Bineînţeles, ceva mai deştept decît eşti acum."
Descuie uşa şi-l conduce pe Charlie la părinţi. „Ia-tă-l, oameni buni. I-a priit experienţa. Un băiat bun. Cred că ne vom împrieteni, nu-i aşa, Charlie?"
Charlie dă din cap. Ar dori să-i placă doctorului Guarino, dar se înspăimîntă cînd vede expresia de pe faţa mamei lui. „Charlie! Ce-ai făcut?"
„A fost doar un accident, dna Gordon. Era prima oară şi a fost speriat. Dar nu-l mustraţi şi nu-l pedepsiţi. N-as dori să facă o legătură între pedeapsă şi venirea lui aici."
Dar Rose Gordon este cît se poate de jenată. „Este dezgustător. Nici nu ştiu ce să mai fac, dr Guarino. Chiar şi acasă uită că trebuie... şi uneori avem lume străină în casă. Mi-e atît de ruşine cînd face asta."
Văzînd înfăţişarea dezgustată a mamei sale îl apucă tremuratul. A uitat pentru scurt timp cît este de rău şi cît îi face să sufere pe părinţii săi. Nu ştie de ce, dar se sperie cînd ea îi spune că o face să sufere, şi atunci cînd ea plînge şi urlă la el se întoarce cu faţa la perete şi geme încet doar pentru el.
„Ei, lăsaţi-I liniştit, dna Cordon, şi nu vă faceţi griji. Aduceţi-mi-l marţi şi joi în fiecare săptămînă la ora asta."
„Dar e sigur că-i va face bine?" întreabă Matt. „Zece dolari sînt totuşi o sumă ..."
„Matt", îl prinde de mînecă. „Crezi că e cazul să spui aşa ceva în momentul ăsta? E carne din carnea ta, sînge din sîngele tău, şi poate că dr Guarino îl va face să fie ca alţi copii, cu ajutorul Domnului, şi tu vorbeşti despre bani!"
Matt Cordon încearcă să se apere dar, gîndin-du-sc mai bine, scoate portofelul.
„Vă rog..." suspină Guarino, ca şi cum s-ar jena la vederea banilor. „Asistentul meu, la biroul din faţă, va avea grijă de toate aranjamentele financiare. Vă mulţumesc." Se înclină puţin către Rose, îi dă mîna lui Mart şi-l bate uşurel pe spate pe Charlie. „Drăguţ băiat. Foarte drăguţ." Apoi, zîmbindu-le din nou, dispare pe uşă în cabinet,
O ţin tot într-o ceartă în drum spre casă, Matt plîn-gîndu-se că vînzările articolelor pentru frizerii au scăzut mult şi că economiile lor se topesc, Rose ţipînd că nimic nu este mai important decît să-l readucă pe Charlie la normal.
Speriat de cearta lor, Charlie se smiorcăie. Sunetul vocilor înfuriate este penibil pentru el. De îndată ce pătrund în casă, Charlie se retrage în colţul bucătăriei, după uşă, şi stă acolo cu fruntea lipită de faianţa de pe perete, tremurînd şi gemînd.
Nu-i dau nici o atenţie. Au uitat că trebuie să fie spălat şi schimbat.
„Nu sînt isterică. Doar mi-e silă să tot aud cum te plîngi de cîte ori încerc să fac ceva pentru fiul tău. Nu-ţi pasă de el. Pur şi simplu nu-ţi pasă!"
„Nu-i adevărat. Dar îmi dau seama că nu putem face nimic. Un copil ca el este o cruce pe care trebuie s-o duci şi s-o iubeşti. Eu pe el pot să-l suport, dar nu pot suporta apucăturile tale prosteşti. Ai cheltuit aproape toate economiile noastre cu şarlatani şi mincinoşi — bani pe care i-aş fi putut folosi ca să pun pe roate o afacere personală cum trebuie. Da. Nu te uita aşa la mine. Cu toţi banii pe care i-ai aruncat la canal pentru ceva ce nu se poate face as fi ajuns să am frizeria mea, în loc să-mi mănînc sufletul vînzînd fleacuri cîte zece ore pe zi. Prăvălia mea, cu oameni care să lucreze pentru mine."
„Nu mai zbiera. Uită-te la el, e speriat."
„Du-te dracului. Acum ştiu cine-i prostul casei. Eu! Pentru că m-am încurcat cu tine." Iese ca o furtună, trîntind uşa după el.
„Regret că vă întrerup, domnule, dar ne pregătim să aterizăm în cîteva minute. Trebuie să vă puneti iarăşi centura de siguranţă... A, dar o aveţi pusă. Aţi avut-o tot timpul călătoriei de la New York. Aproape două ore..."
„Am uitat de ea. Am s-o las aşa cum e pînă aterizăm. Se pare că nu mă mai deranjează."
Acum înţeleg de unde am căpătat neobişnuita mea motivaţie pentru a deveni deştept, care i-a uimit pe toţi la început. Era ceva cu care Rose Cordon trăise zi şi noapte. Spaima ei, vinovăţia ei, ruşinea ei că Charlie era un moron. Visul ei că s-ar fi putut face ceva. Mereu întrebarea cea presantă: a cui era vina, a ei sau a lui Matt? A încetat să încerce să mă transforme numai după ce Norma i-a dovedit că era în stare să aibă copii normali şi că eu fusesem doar o întîmplare ciudată. Dar cred că eu n-ain încetat vreodată să vreau să fiu băiatul cel deştept pe care şi-l dorea, pentru că în felul asia m-ar fi iubit.
Ceva ciudat în legătură cu Guarino. Ar trebui să fiu supărat pe el pentru ce mi-a făcut şi pentru că îi păcălea pe Rose şi pe Matt, dar, nu ştiu de ce, nu pot. După acea primă zi se purta mereu amabil cu mine. Bătaia pe umăr, zîmbetul, cuvîntul de încurajare erau lucruri cu care mă întîlneam atît de rar.
Mă trata — chiar şi atunci — ca pe o fiinţă omenească.
Pot să par nerecunoscător, dar unul din lucrurile care mă supără aici este că lumea se poartă cu mine ca şi cum as fi un cobai. Remarcele permanente ale lui Nemur cum că ei au făcut din mine ceea ce sînt, sau că vor fi cîndva şi alţii ca mine care vor deveni fiinţe umane adevărate.
Cum aş putea să-l fac să priceapă că nu este el cel care m-a creat?
Face aceeaşi greşeală cu ceilalţi cînd se uită la o persoană slabă de minte şi rîd pentru că nu înţeleg că sînt în joc sentimente omeneşti. Nu poate realiza că eram o persoană înainte de a ajunge aici.
încerc să-mi controlez resentimentul, să devin mai răbdător, să aştept ca lucrurile să se desfăşoare. Bănuiesc că devin adult. Pe zi ce trece aflu tot mai multe despre mine, iar amintirile care veneau la început doar ca nişte unde mărunte se abat acum asupra mea ca nişte talazuri uriaşe...
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Tue Oct 06, 2009 12:16 am

11 iunie —

Treburile au început să se încurce din momentul în care am ajuns la Chalmers Hotel din Chicago şi am descoperit că din greşeală camerele noastre nu aveau să se elibereze decît în seara următoare şi că pînă atunci trebuia să locuim undeva în apropiere, la Independence Hotel. Nemur era furios. A luat-o ca pe un afront personal şi s-a certat cu tot personalul, luîndu-i pe rînd, de la băiatul de serviciu pînă la directorul hotelului. Am aşteptat în hol în timp ce fiecare funcţionar al hotelului îl căuta pe superiorul său ca să vadă ce se putea face.
în mijlocul zăpăcelii generale — cu bagajele care circulau şi se îngrămădeau în hol, cu băieţii de serviciu care se îmbulzeau de colo colo cu cărucioarele lor încărcate, cu membrii care nu se mai întîlniseră unii cu alţii de un an şi se recunoşteau şi se salutau —, stăleam şi noi acolo simţindu-ne tot mai pierduţi, în timp ce Nemur încerca să pună mîna pe responsabilii însărcinaţi cu bunul mers al Congresului Asociaţiei Internaţionale de Psihologie.
în cele din urmă, cînd a devenit clar că nu se putea face nimic, a acceptat faptul că aveam să petrecem prima noastră noapte la Independence din Chicago.
De fapt, la Independence erau cazaţi cei mai mulţi dintre psihologii mai tineri, şi tot aici urmau să aibă loc marile petreceri din prima seară a Congresului. Aici, lumea aflase despre experienţă, şi cei mai mulţi dintre ei ştiau cine eram eu. Oriunde ne întorceam, apărea cineva care-mi cerea părerea despre orice lucru, de la efectele noilor impozite pînă la ultimele descoperiri arheologice din Finlanda. Erau tot atîtea provocări la care — datorită acumulărilor mele de cunoştinţe generale — puteam răspunde vorbind cu uşurinţă despre aproape orice subiect. Dar după un timp am observat că Nemur era nemulţumit de atenţia care mi se dădea.
Cînd am fost întrebat de către o cliniciană tînă-ră şi atrăgătoare de la Falmouth College dacă puteam explica unele din cauzele propriei mele întîr-zieri mintale, i-am spus că profesorul Nemur era omul potrivit pentru a-i răspunde.
Era ocazia pe care o aşteptase ca să-şi arate competenţa şi, pentru prima oară de cînd ne cunoşteam, mi-a aşezat mîna pe umăr. „Nu cunoaştem cauza exactă a fenilcetonuriei de care suferea Charlie în copilărie — o situaţie neobişnuită biochimica sau genetică, poale o radiaţie ionizantă sau o radiaţie naturală, sau chiar atacul unui virus asupra fătului — oricare ar fi fost cauza, rezultatul a fost o genă defectuoasă care produce, să spunem aşa, o «enzimă stingheră» ce determină reacţii biochimice defectuoase. Si, desigur, aminoacizii nou-produşi intră în competiţie cu enzimele normale provocînd vătămarea creierului."
Fata s-a încruntat. Nu se aşteptase la o prelegere, dar Nemur avea cuvîntul şi continua pe aceeaşi temă. „Eu numesc asta inhibiţie competitivă a enzirnelor. Să vă dau un exemplu de felul cum lucrează. Gîndiţi-vă la enzimă produsă de gena defectuoasă ca la o cheie nepotrivită care pătrunde în încuietoarea chimică a sistemului nervos central — dar nu poate fi răsucită. Deoarece se află acolo cheia potrivită — enzimă cea adevărată — nici nu poate intra în încuietoare. Este blocată. Rezultatul? Distrugerea ireversibilă a proteinelor din ţesutul cerebral."
„Dar dacă este ireversibilă", a intervenit unul dintre ceilalţi psihologi care se alăturase micului auditoriu, „cum este posibil ca dl Cordon aici prezent să nu mai fie întîrziat?"
„Aha!" a jubilat Nemur. „Am spus că distrugerea ţesutului era ireversibilă, dar nu şi procesul în sine. Multi cercetători au reuşit să schimbe direcţia pro-
cesului prin injecţii de chimicale care se combină cu enzimele defectuoase, modificînd forma moleculară a cheii care se interpune. Acesta este de altfel şi punctul central al tehnicii noastre. Dar pentru început noi îndepărtăm porţiunile vătămate din creier şi permitem implantarea ţesutului cerebral care a fost re-vitalizat chimic astfel încît să producă proteine cerebrale înrr-o proporţie supranormală ..."
„O clipă, profesore Nemur", am zis, întrerupîndu-l în punctul culminant al peroraţiei sale. „Ce spuneţi despre lucrările lui Rahajamati în acest domeniu?"
S-a uitat la mine cu indiferenţă. „Cine?"
„Rahajamati. Articolul lui atacă teoria lui Tanida asupra fuziunii enzimă ti ce — conceptul modificării structurii chimice a enzimei care blochează pasul pe parcursul metabolismului."
S-a încruntat. „Unde a apărut traducerea articolului?"
„N-a fost încă tradus. L-am citit chiar acum cîte-va zile în Hindu Journal of Psuchopatiwlogy."
S-a uitat la auditoriu şi a ridicat din umeri. „Nu cred că avem motive de îngrijorare. Rezultatele noastre vorbesc de la sine."
„Dar Tanida însuşi a propus iniţial teoria blocării enzimei stinghere prin combinare, şi acum demonstrează că ..."
„Ei, haide, Charlie. Faptul că un om avansează primul o teorie nu-i asigură şi ultimul cuvînt asupra dezvoltării experimentale a teoriei. Cred că toată lumea aici de faţă este de acord că cercetarea făcută în Statele Unite şi Anglia întrece cu mult ceea ce se face în India şi Japonia. Avem deocamdată cele mai bune laboratoare şi cel mai bun echipament din întreaga lume."
„Dar asta nu răspunde obiecţiei lui Rahajamati cu privire la ..."
„Nu este nici timpul, nici locul potrivit ca să discutăm asta Sînt sigur că toate lucrurile vor fi puse la punct în sesiunea de mîme " S-a întors să vorbească cu cineva despre un vechi prieten de facultate, tăin-du-mi-o scurt şi lăsîndu-mă acolo LU gura căscată
Am reuşit să-l iau deoparte pe Strauss şi am început să-i pun întrebări „Acum, ce mai ai de spus7 Mi-ai zis mai demult că sînt prea sensibil fată de el Cu ce l-am indispus în aşa hal7"
„îl faci să se simtă inferior şi nu o poate supoi ta "
„Vorbesc serios, pentru numele lui Dumnezeu Spune-mi adevărul "
„Charhe, trebuie să încetezi să crezi că toată lumea îşi bate joc de tine Nemur nu poate discuta articolele pentru că nu le-a citit Nu citeşte în limbile acelea "
„Nu citeşte hindi şi japoneza7 Nu pot să cred '
„Charlie, nu toată lumea are darul tău de-a în vata limbi străine "
„Dar atunci cum poate respinge atacul lui Rahaja-mati asupra acestei metode şi provocarea lui Tani-da cu privire la acest tip de control7 Smt conv ins că ştie despre "
„Nu ", a zis Strauss, gînditoi „Articolele acelea sînt probabil recente N-a fost timp suficient ca să fie traduse "
„Vrei să spui că nici dumneata nu le-ai citit7"
A ridicat din umeri „Sînt un lingvist şi mai slab decît el Dar sînt convins că pînă vor fi predate rapoartele finale va fi pieptănată toată literatura pentru descoperirea datelor suplimentare "
Nu ştiam ce să mai spun Sa-l aud cum admite că nici unul, nici altul nu cunoşteau zone întinse din propriile specialităţi era ceva care mă îngrozea „Ce limbi cunoşti7" l-am întrebat
„Franceza, germana, spaniola, italiana şi ceva suedeză, cît să mă pot descurca "
„Dar rusa, chineza, portugheza7"
Mi a amintit că, fund un practician psihiatru şi neurochirurg, avea foarte puţin timp pentru limbile străine şi că singurele limbi vechi în care putea citi erau latina şi greaca Nici un cuvînt din limbile vechi orientale
Am observat ca dorea să încheie discuţia, dar, cumva, nu puteam să-l las Trebuia să aflu exact cît de multe ştia
bi am aflat
tizică nimic dincolo de teoria cuantică a cîmpu-nlor Geologie nimic despre geomorfologie sau stratigrafie şi nici chiar despre petrologie Nimic despre teoria micro- şi macroeconomică în matematică, pu-tm dincolo de ni\ elul elementar al calculului variaţiilor şi absolut nimic despre algebra lui Banach sau mulţimile lui Riemann Era prima licărire din revelaţiile cai e mă aşteptau din belşug în acest weekend
N-am putut ramîne la petrecere M-am strecurat afară să fac cîtiva paşi şi să mă gîndesc la ce aflasem Impostori — amîndoi Se prefăceau că sînt geniali Dar erau doar nişte oameni obişnuiţi care lucrau orbeşte, prelinzînd că ar fi capabili să aducă lumină în întuneric De ce oare minte toată lumea7 Nimeni din cei pe care-i cunosc nu este aşa cum pare să fie Mă pregăteam să dau coltul cînd l-am văzut pe Burt venind după mine
„Ce se întimplă7" l-am întrebat cînd m-a ajuns „Mă urmăreşti7"
A ridicat din umeri şi a rîs cam stingherit „Proba A, steaua reprezentaţiei Nu pot să te las să în călcat de vreunul din cowboy-n ăştia motorizaţi din Chicago sau să fu jefuit şi tăvălit pe State Street "
„Nu-mi place să fiu luat în custodie "
îmi evita privirea în timp ce umbla alături de mine, cu mîinile vîrîte adînc în buzunare. „Uşurel, Char-lie. Bătrînul e nervos. Congresul ăsta înseamnă mult pentru el. E în joc reputaţia lui."
„Nu ştiam că sînteţi atît de apropiaţi." îl luam peste picior, amintindu-mi cum se tot plîngea că profesorul este mărginit şi pisălog.
„Nu-i sînt apropiat." Mă privea sfidător. „Dar toată viaţa lui este în treaba asta. Nu e Freud, sau Jung, sau Pavlov, sau Watson, dar face un lucru important şi-i respect devotamentul — poate încă şi mai mult pentru că nu este decît un om obişnuit rare încearcă să facă lucruri mari, în timp ce oamenii mari se ocupă cu toţii de fabricarea bombelor."
„Mi-ar plăcea să te aud spunîndu-i în faţă că este doar un om obişnuit."
„Nu e important ce gîndeşte despre el însuşi. Sigur că este egoist, şi ce-i cu asta? Un om care se apucă de o treabă ca asta trebuie să fie într-un anume fel egoist. Am văzut destui oameni ca el ca să ştiu că îngîmfarea şi emfaza lui sînt amestecate cu o doză bună de nesiguranţă şi de teamă."
„Şi de falsitate şi de superficialitate", am adăugat eu. „îi văd acum cum sînt ei de fapt, nişte impostori. Pe Nemur l-am bănuit mai de mult. Mereu părea înfricoşat de ceva. Dar Strauss m-a surprins." Burt a tăcut şi a oftat adînc. Am intrat într-un bar să luăm o cafea şi-mi dădeam seama că este exasperat, deşi nu mă uitam la el. „Crezi că greşesc?"
„Cred că ai străbătut prea repede o cale foarte lungă", mi-a spus. „Ai acum o minte superbă, inteligenţă cît nu se poate calcula, ai absorbit mai multe cunoştinţe decît alţii într-o viaţă întreagă. Dar eşti asimetric. Ştii multe, dar n-ai dobîndit înţelegere sau — mai bine zis — îngăduinţă! îi numeşti impostori, dar a pretins vreodată vreunul dintre ei că este perfect sau supraom? Sînt oameni obişnuiţi. Tu eşti un geniu."
S-a oprit brusc, dîndu-şi seama că-mi ţinea o predică.
„Dă-i drumul mai departe."
„Ai întîlnit-o vreodată pe soţia lui Nemur?"
„Nu."
„Dacă vrei să înţelegi de ce este tot timpul tensionat, chiar şi cînd lucrurile merg bine la laborator şi la catedră, trebuie s-o cunoşti pe Bertha Nemur. Ştiai că ea este cea care i-a făcut rost de postul de profesor? Ştiai că s-a folosit de influenţa tatălui ei ca să-i obţină subvenţia de la Fundaţia Welberg? Ei bine, acum tot ea l-a forţat să facă această prezentare prematură la congres. Pînă nu te-a călărit o femeie ca asta să nu crezi că poţi înţelege un om care trebuie s-o suporte."
N-am mai spus nimic. Văzînd că ar vrea să se întoarcă la hotel, am pornit şi am tăcut tot drumul pînă acolo.
Sînt oare un geniu? Nu cred. In orice caz, nu încă. Cum ar zice Burt, ironizînd eufemismele jargonului educaţional, sînt excepţional — un termen democratic folosit pentru a evita etichetele blestemate dotat şi deficient (care au înlocuit pe ager şi pe întîrziat) şi care va fi schimbat de îndată ce va căpăta un înţeles pentru cineva. Ideea pare să fie: folosiţi o expresie doar atîta timp cît ea nu este cunoscută de lume. Excepţional se referă la ambele capete ale spectrului, aşa încît eu am fost toată viaţa excepţional.
Lucru curios cu învăţatul: cu cît merg mai departe, cu atît văd ceea ce nici măcar nu ştiam că există. Cu puţin timp în urmă, credeam prosteşte că aş putea să învăţ totul — toată ştiinţa din lume. Acum sper doar să fiu în stare să ştiu de existenţa ei şi să înţeleg un grăunte din ea.
Dar am oare timp?
Burt este nemulţumit de mine. Găseşte că sînt nerăbdător şi ceilalţi sînt probabil de aceeaşi părere. Dar ei mă reţin şi caută să mă facă să stau la locul meu. Care este locul meu? Cine şi ce sînt eu astăzi? Sînt eu o sumă a întregii mele vieţi sau doar a ultimelor luni? O, cît de iritaţi devin cînd încerc să discul despre asta cu ei. Nu le place să recunoască faptul că nici ei nu ştiu. E paradoxal că un om obişnuit ca Nemur îşi închipuie că misiunea lui este să facă genii din alţi oameni. I-ar plăcea să fie cunoscut ca descoperitorul noilor legi ale educaţiei — un Einslein al psihologiei. Şi are teama dascălului de a fi întrecut de către student, groaza maestrului de a-şi vedea munca discreditată de către discipol. (Nu că eu aş fi cu adevărat studentul sau discipolul lui Nemur, cum este Burt.)
Presupun că teama lui Nemur de a fi descoperit că umblă doar pe picioroange printre uriaşi este de înţeles, în momentul ăsta un eşec l-ar distruge. Este prea vîrstnic ca să ia totul de la început.
Deşi am fost zguduit descoperind adevărul despre oameni pe care-i respectam şi-i priveam cu veneraţie, cred că Burt are dreptate. Trebuie să fiu înţelegător. Ideile lor şi munca lor eminentă au făcut posibil experimentul. Trebuie să mă feresc de tendinţa firească de a mă uita la ei de sus, acum, cînd i-am întrecut.
Trebuie să realizez că, dacă mă sfătuiesc permanent să vorbesc şi să scriu simplu astfel încît lumea care citeşte aceste rapoarte să poată înţelege, ei se referă şi la ei înşişi. Dar e totuşi înfricoşător să ştiu că soarta mea se află în mîinile unor oameni care nusînt uriaşii la care mă gîndeam, că nu ştiu toate răspunsurile.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sat Oct 10, 2009 12:28 pm

13 iunie —

Dictez acum într-o stare de mare încordare. Am ieşit din toată treaba. Sînt singur într-un avion cu care mă întorc la New York şi n-am nici o idee despre ce voi face cînd ajung acolo.
Recunosc că la început eram plin de sfială la gîn-dul unui congres internaţional de savanţi şi cărturari, adunaţi la un Ioc pentru schimburi de idei. De fapt, îmi spuneam în sinea mea, aici se întîmplă torul. Aici totul trebuia să fie altfel decît discuţiile sterile din facultate, pentru că aceştia erau oameni din cele mai înalte straturi ale cercetării psihologiei şi educaţiei, savanţii care scriau cărţile şi ţineau prelegerile, specialiştii pe care-i cita lumea. Chiar dacă Nemur şi Slrauss erau doar nişte oameni obişnuiţi care lucrau dincolo de posibilităţile lor, eram sigur că ceilalţi erau altfel.
Cînd a sosit ora şedinţei, Nemur ne-a condus prin holul gigantic cu mobilier baroc greoi şi scări spiralate din marmură, făcîndu-ne loc printre pilcurile tot mai dese de oameni care-ţi dădeau mîna, aprobau din cap şi-ţi zîmbeau. Ni s-au alăturat alţi doi profesori de la Beekman care sosiseră la Chicago în cursul dimineţii. Profesorii White şi Clinger mergeau în dreapta şi cu un pas sau doi înapoia lui Nemur şi a lui Strauss, în timp ce Burt şi cu mine formam ariergarda.
Ne-am croit drum printre spectatori în Marea Sală de Bal şi Nemur a făcut semn cu mîna reporterilor şi fotografilor care veniseră să se informeze în direct asupra rezultatelor senzaţionale obţinute cu un adult întîrziat în puţin mai mult de trei luni.
Evident că Nemur lansase dinainte informaţiile publicitare.
Unele dintre comunicările de psihologie prezentate în şedinţă erau impresionante. Un grup din Alaska demonstra cum stimularea diverselor părţi ale creierului putea determina o dezvoltare semnificativă a capacităţii de învăţare, iar un grup din Noua Ze-elandă prezenta o hartă a porţiunilor din creier care controlează perceperea şi memorarea stimulilor.
Dar erau şi altfel de lucrări — studiul lui P. T. Zel-lerman asupra diferenţelor de durate necesare unor şobolani albi pentru a învăţa cum să circule printr-un labirint cu colturile rotunjite faţă de unul cu colţurile unghiulare, sau comunicarea lui Worfel privitoare la influenţa nivelului de inteligenţă asupra timpului de reacţie la maimuţele rhesus. Bani, timp şi energie fuseseră risipite pentru analize amănunţite ale unor banalităţi. Burt avea dreptate să-i prcţuiască pe Nemur şi Strauss pentru că-şi dedicaseră munca unui ţel important şi nesigur mai degrabă decît unuia neînsemnat dar sigur.
Măcar dacă Nemur m-ar fi privit ca pe o fiinţă umană.
După ce preşedintele de şedinţă a anunţat prezentarea de la Universitatea Beekman, ne-am ocupat scaunele pe platforma din spatele mesei lungi, cu Algernon în cuşca lui aşezată între Burt şi mine. Eram atracţia principală a serii şi cînd, după ce ne-am aşezat, preşedintele a luat cuvîntul, aproape că mă aşteptam să-l aud trîmbiţînd: Doaaamnclor şi dooom-nilor! Veniţi să vedeţi completarea la spectacol. Un număr nemaivăzut în lumea ştiinţei! Aveţi chiar sub ochii voştri un şoarece şi un moron transformaţi în genii.
Recunosc că venisem acolo cu capsa pusă.
A spus doar atît: „Prezentarea următoare n-are nevoie de introducere. Am auzit cu toţii despre uimitoarea lucrare făcută la Universitatea Beekman, sponsorizată de Fundaţia Welberg, sub conducerea sefului departamentului de psihologie, profesorul Nemur, în colaborare cu dr Strauss, de la Centrul de Neuropsihiatrie Beekman. Nu mai este nevoie să spun că am aşteptat cu toţii cu mare interes această comunicare. Predau lucrările şedinţei profesorului Nemur şi doctorului Strauss."
Nemur a mulţumit îndatoritor din cap pentru introducerea elogioasă a preşedintelui şi i-a făcut semn cu ochiul lui Strauss în această clipă de triumf.
Primul vorbitor de la Beekman era profesorul Clinger.
începeam să mă enervez şi-l vedeam pe Algernon cum aleargă prin cuşca lui în cerc, nervos, tulburat de fum, de zgomote, de ambianţa neobişnuită. Simţeam nevoia ciudată de a-i deschide cuşca şi de a-l lăsa să iasă din ea. Era un gînd absurd — mai degrabă o poftă decît un gînd — şi încercam să-l ignor. Dar în timp ce ascultam comunicarea trasă la şablon a profesorului Clinger despre „Efectele deschiderii pe stînga a culoarelor de sosire în labirintul în formă de T comparate cu efectele deschiderii pe dreapta", m-am surprins jucîndu-mă cu mecanismul de închidere al cuştii lui Algernon.
Peste puţin timp (înainte ca Strauss şi Nemur să dezvăluie realizarea lor încununată de succes) venea rîndul lui Burt să citească o comunicare privitoare la procedurile şi rezultatele efectuării testelor de inteligenţă şi învăţare pe care le concepuse pentru Algernon. Comunicarea lui avea să fie urmată de o demonstraţie în care Algernon era pus să alerge pentru rezolvarea unei probleme care-i aducea o porţie de mîncare (ceva care mi-a displăcut întotdeauna!).
Nu că aş fi avut ceva împotriva lui Burt. Fusese mereu cinstit cu mine — mai mult decît majoritatea celorlalţi —, dar cînd vorbea despre şoarecele alb căruia i se dăduse inteligenţă era tot atît de pompos şi de ipocrit ca şi ceilalţi. De parcă încerca şi el să îmbrace mantaua profesorilor săi. M-a oprit atunci mai mult prietenia pentru Burt decît orice altceva. Eliberarea lui Algernon din cuşcă ar fi aruncat întrunirea în haos şi, oricum, era debutul lui Burt în cursa de şobolani a avansărilor în ierarhia academică.
Stăteam cu degetul pe zăvorul cuştii şi sînt sigur că Algernon ştia la ce mă gîndeam în timp ce urmărea mişcările mîinii mele cu ochii lui roz-bonbon. în clipa aceea, Burt a ridicat cuşca pentru demonstraţie. A explicat complexitatea mecanismului de închidere şi deschidere al uşiţei şi problema care trebuia rezolvată de fiecare dată cînd trebuia deschisă uşiţa. (Bolţurile subţiri de plastic intrau în locaşurile lor în diferite scheme care trebuiau controlate de şoarecele ce apăsa într-o anumită ordine o sene de mînere.) O dată cu creşterea inteligenţei lui Algernon, creştea şi viteza cu care rezolva problema — un lucru evident. Dar apoi Burt a dezvăluit un fapt pe care nu-l ştiusem.
Ajuns la apogeul inteligenţei, randamentul lui Algernon devenise variabil. Uneori, conform raportului lui Burt, Algernon refuza să lucreze — chiar dacă părea înfometai —, iar alteori rezolva problema dar, în loc să ia hrana care-l răsplătea, se năpustea în neştire peste pereţii cuştii lui.
Cînd cineva din auditoriu l-a întrebat pe Burt dacă voia să spună că această comportare dezordonată era legată în mod direct de creşterea inteligenţei, Burt a dat un răspuns echivoc, „în ceea ce mă priveşte", a zis, „nu am destule date pentru a susţine această concluzie. Sînt şi alte posibilităţi. S-ar putea ca, atît creşterea inteligenţei, cît şi comportarea dezordonată să fie create de operaţie, şi nu subordonate una celeilalte. Pe de altă parte, comportarea dezordonată poate fi specifică doar pentru Algernon. Nu am
observat-o la nici un alt şoarece, dar e drept că nici unul dintre ei nu a atins un nivel de inteligenţă atît de înalt şi atît de durabil ca Algernon."
Mi-am dat seama numaidecît că această informaţie nu-mi fusese comunicată. Bănuiam motivul şi eram nemulţumit, dar asta nu era nimic pe lîngă furia care m-a cuprins cînd au dat filmele.
Nu ştiusem niciodată că primele mele acţiuni şi teste în laborator fuseseră filmate. Şi iată-mă acolo, la masă, alături de Burt, buimac şi gură-cască, în timp ce căutam să urmăresc labirintul cu stiletul electric. De cîte ori primeam un soc, expresia mea se schimba, deschideam ochii mari, privind în gol, şi apoi reapărea zîmbetul acela prostesc. De fiecare dată cînd se întîmpla asta, auditoriul rîdea în hohote. Cursele se repetau, una după alta, şi de fiecare dată li se părea că a fost şi mai caraghios decît data trecută.
Mi-am zis că nu erau doar nişte nătăfleţi în căutare de distracţie, ci oameni de ştiinţă în căutare de informaţii. Nu se puteau abţine de a nu vedea şi partea nostimă din imagini — dar, cu toate astea, în timp ce Burt intra în joc şi făcea comentarii amuzante pe marginea filmelor, m-a biruit senzaţia că se întîmpla o ticăloşie. Ar fi fost şi mai caraghios să-l văd pe Algernon cum scapă din cuşcă şi să-i privesc pe toţi aceşti oameni împrăştiindu-se şi tîrîndu-se pe jos în genunchi şi în coate ca să pună mîna pe un geniu mititel, alb, care-o zbugheşte printre scaune.
Dar m-am stăpînit şi impulsul mi-a trecut pînă cînd i-a venit rîndul lui Strauss să urce pe podium.
Strauss a vorbit pe larg despre teoria şi tehnicile neurochirurgiei, descriind în amănunt cum studiile iniţiale de cartografie a centrelor de control hormonal i-au permis să izoleze şi să stimuleze aceste centre în acelaşi timp cu îndepărtarea porţiunii de cortex care produce inhibitorul hormonal. A explicat teoria blocajului enzimatic şi a continuat cu descrierea aspectului meu fizic înainte şi după operaţie. A oferit fotografii (nici nu ştiam că se făcuseră) care au circulat în public şi pe care le-a comentat, şi am putut să văd, urmărind asistenţa care aproba şi zîmbea, că cei mai mulţi erau de acord că „expresia facială obtuză, rătăcită" a fost transformată într-o „înfăţişare vioaie, inteligentă". A discutat de asemenea amănunţit aspectele relevante ale şedinţelor noastre de terapie, în special schimbările mele de atitudine privitoare la asocierea liberă.
Venisem acolo ca participant la o prezentare ştiinţifică şi mă aşteptam să fiu obiect de expoziţie, dar toată lumea vorbea despre mine ca şi cum aş fi fost ceva nou-creat care era prezentat savanţilor. Nici unul din cei de acolo nu mă considera un individ — o fiinţă omenească. Alăturarea permanentă „Algernon şi Charlie" sau „Charlie şi Algernon" demonstra clar că ei ne priveau ca pe o pereche de animale de experienţă care nici nu existau în afara laboratorului. Dar, dincolo de această supărare a mea, îmi tot umbla prin cap gîndul că ceva nu este în regulă.
A venit, în fine, şi rîndul lui Ncmur să ia cuvîn-tul — să recapituleze totul ca şef al proiectului —, să apară în prim-plan ca autorul unui experiment strălucit. Era momentul pe care îl aştepta de atîta vreme.
Făcea impresie bună, acolo sus, pe platformă, şi în timp ce vorbea îl aprobam şi eu, fiind de acord cu lucruri pe care le ştiam adevărate. Testarea, experienţa, operaţia şi dezvoltarea mea ulterioară erau descrise pe larg şi discursul său era însufleţit cu citate din rapoartele mele de progres. L-am auzit de cîte-va ori citind auditoriului notaţiile mele intime sau
prosteşti. Mulţumeam Domnului că avusesem grijă să păstrez pentru mine cele mai multe amănunte privitoare la Alice şi la mine.
Apoi, într-un anume punct al expunerii sale, a zis-o: „Noi, cei care am realizat acest proiect la Universitatea Beekman, avem satisfacţia de a şti că am preluat o greşeală a naturii pe care, prin tehnica noastră, am transformat-o într-o fiinţă umană superioară- Cînd a venit la noi, Charlie se afla în afara societăţii, singur într-un oraş mare, fără prieteni sau rude care să aibă grijă de el, fără echipamentul mintal necesar unei vieţi normale. Fără trecut, fără contacte cu prezentul, fără speranţe pentru viitor. S-ar putea spune că în realitate Charlie Cordon nici nu exista înainte de acest experiment..."
Nu ştiu de ce m-a jignit atît de tare faptul că mă considerau drept ceva plăsmuit de ei în întreprinderea lor privată, dar eram — sînt — sigur că ecouri ale acestei idei îmi răsunau în minte încă de la sosirea în Chicago. As fi vrut să mă ridic în picioare şi să arăt fiecăruia dintre ei cît era de prost, să strig la el: „Sînt o fiinţă omenească, o persoană — cu părinţi şi memorie şi un trecut — şi tot aşa eram şi înainte de a fi băgat pe scaunul cu rotile în sala aceea de operaţie!"
In acelaşi timp, în dogoarea mîniei mele se făurea intuiţia copleşitoare a lucrului care mă neliniştise cînd a vorbit Strauss şi din nou cînd Nemur şi-a dezvoltat datele. Făcuseră o greşeală — cu siguranţă! Evaluarea statistică a perioadei de aşteptare necesară pentru a dovedi permanenţa schimbării se bazase pe experienţe anterioare în domeniul dezvoltării mintale şi al procesului de învăţare, folosind animale care în starea lor normală erau proaste sau inteligente. Era aşadar evident că perioada de aşteptare ar fi trebuit prelungită în acele cazuri în care inteligenţa animalului fusese mărită de două sau de trei ori.
Concluziile lui Nemur erau premature. Atît pentru mine, cît şi pentru Algernon, era nevoie de mai mult timp pentru a se vedea dacă această schimbare se menţinea. Profesorii greşiseră şi nimeni nu sesizase greşeala, îmi venea să ţîşnesc în picioare şi să le spun, dar nu mă puteam mişca. Ca şi Algernon, eram blocat de plasa cuştii pe care o construiseră în jurul meu.
Urmau să fie puse întrebări vorbitorilor şi, înainte de pauza de masă, aveam să fiu chemat pentru a-mi juca rolul în faţa acestei distinse adunări. Nu, nu... trebuia să scap de-acolo.
„... într-un anume fel, el era rezultatul experimentărilor psihologice moderne. In locul unui înveliş lipsit de minte, o povară pentru societatea care trebuia să se teamă de comportarea lui iresponsabilă, avem un om demn şi conştient, gata să-şi ocupe locul ca membru activ al societăţii. As dori să ascultaţi cu toţii cîteva cuvinte rostite de Charlie Gordon..."
Să-l ia naiba! Nu ştia despre ce vorbea. In clipa aceea, nevoia de a reacţiona m-a copleşit. Priveam fascinat cum mîna mi se îndreaptă, fără voia mea, spre încuietoarea cuştii lui Algernon. Cînd am des-chis-o, m-a privit şi a rămas pe loc. Apoi s-a întors, a ţîşnit afară din cuşcă şi a luat-o la goană de-a curmezişul mesei.
La început, nu se prea observa pe faţa de masă de damasc, o pată albă pe fond alb, pînă ce o femeie de la masă a scos un ţipăt ascuţit şi a sărit în picioare răsturnîndu-şi scaunul. Dincolo de ea s-a răsturnat o carafă cu apă şi apoi s-a auzit strigătul lui Burt. „A scăpat Algernon!" Algernon a sărit de pe masă pe platformă şi apoi pe podea.
„Prindeţi-l! Prindeţi-l!" striga Nemur, în timp ce auditoriul, nehotărît, a devenit o încîlceală de braţe şi de picioare. Unele dintre femei (cele care nu făceau experimente?) încercau să se suie pe scaunele pliante
instabile, de unde le doborau alţii, în tentativele lor de a-l încolţi pe Algernon.
„închideţi uşile alea din spate!" a strigat Burt, ca-re-şi dădea seama că Algernon era destul de deştept ca s-o ia în direcţia aceea.
„Aleargă", m-am auzit pe mine însumi strigînd. „Pe uşa laterală."
„A scăpat prin uşa laterală", a zis cineva, ca un ecou.
„Pnndeţi-l! Prindeţi-l!" cerşea Nemur.
Mulţimea s-a revărsat din Marea Sală de Bal în coridor, unde Algernon, fugind de colo-colo pe mocheta maronie a încăperii, le oferea prilejul unei distractive vînători. Sub mesele stil Ludovic XIV, împrejurul ghivecelor cu palmieri, în susul scării, dînd colţul, în josul scării, în holul principal, adunînd pe parcurs şi alţi urmăritori. Era cel mai amuzant lucru care se întîmplase de multă vreme, să-i vezi alergînd încolo şi încoace în hol, vînînd un şoarece alb mai deştept decît mulţi dintre ei.
„Dă-i înainte, rîzi!" m-a apostrofat Nemur, gata să mă răstoarne, „dar dacă nu-l găsim, tot experimentul este în pericol."
Mă prefăceam că-l caut pe Algernon pe sub un cos de hîrtii. „Vreţi să ştiţi ceva?" am zis. „Aţi făcut o greşeală. Şi după ziua de azi, poate că nici n-o să mai conteze."
Cîteva secunde mai tîrziu, din toaleta pentru doamne au ieşit cîteva femei, zbierînd şi strîngîndu-şi înnebunite fustele în jurul picioarelor.
„E-acolo, înăuntru", a ţipat cineva. O clipă, mulţimea a fost oprită de inscripţia de pe perete — Doamne. Am trecut primul peste bariera nevăzută, depăşind pragul inviolabil.
Algernon era cocoţat pe marginea uneia dintre chiuvete şi privea fix la imaginea lui din oglindă.
„Hai", i-am zis. „Vom ieşi de-aici împreună."
M-a lăsat să-l iau în mină şi să-l pun în buzunarul hainei. „Stai liniştit acolo pînă-ţi spun eu."
Ceilalţi au dat buzna prin uşile batante — cu un aer vinovat de parcă s-ar fi aşteptat să dea peste nişte femei goale îngrozite. Am ieşit în timp ce cercetau toaleta şi am auzit vocea lui Burt. „Este o gaură în ventilatorul acela... Poate că a luat-o pe acolo."
„Vezi unde duce", a zis Strauss.
„Du-te la etajul al doilea", i-a zis Nemur lui Strauss. „Eu mă duc jos la subsol."
In acel moment au năvălit afară din toaletă şi trupa s-a împărţit M-am luat după contingentul lui Strauss pînă la etajul al doilea — încercau să descopere unde ducea ventilatorul. Cînd Strauss şi White cu suita lor au luat-o spre dreapta prin culoarul B, eu am cotit spre stînga prin culoarul C, am luat liftul şi am ajuns în camera mea.
Am închis uşa după mine şi mi-am dus mîna la buzunar. A apărut un botişor roz şi un căpşor alb pufos care privea în jur. „Cît să-mi strîng lucrurile", i-am zis, „si o luăm din loc — doar tu şi cu mine — o pereche de genii făcute de om care evadează".
L-am chemat pe băiatul de serviciu să-mi ducă valizele şi reportofonul pînă la un taxi care aştepta, am achitat nota de plată la hotel şi am ieşit prin uşa turnantă cu ţinta căutărilor cuibărită în buzunarul hainei mele. Am folosit biletul de întoarcere în zborul spre New York.
Nu mă duc acasă. Mă gîndesc să stau o noapte sau două într-un hotel din oraş. Vom folosi locul ca o bază de operaţiuni în timp ce voi căuta un apartament mobilat. Mi-aş dori să fie în apropiere de Times Square.
îmi face bine să vorbesc despre ce s-a întâmplat, chiar dacă mă simt cam zăpăcit. Nu pot să înţeleg de ce m-am enervat atît de mult şi ce caut eu într-un avion care mă readuce la New York cu Algernon în-tr-o cutie de pantofi sub scaun. Nu trebuie să intru în panică. O greşeală nu are neapărat urmări serioase, înseamnă doar că lucrurile nu sînt atît de precise cum le credea Nemur. Dar ce fac eu de-acum încolo?
întîi trebuie să ajung la părinţii mei. Cît de curînd.
Poate că nu voi avea arîta timp cît am crezut că am...

RAPORT DE PROGRES 14

15 iunie —

Evadarea noastră a ajuns ieri în ziare şi presa de scandal a avut o zi memorabilă, în pagina a doua din Daily Press a apărut o fotografie veche a mea şi o schiţă cu un şoarece alb. Titlul era: Un Mo-ron-geniu şi un şoarece şi-au pierdut minţile. Despre Nemur şi Strauss scrie că au spus că eu m-as fi aflat sub o tensiune enormă şi că mă voi întoarce cu siguranţă cît de curînd. Au oferit o recompensă de cinci sute de dolari pentru Algernon, nedîndu-şi seama că era cu mine.
Cînd am întors pagina a cincea, am rămas uluit găsind o fotografie a mamei şi surorii mele într-un articol scris mai pe larg. Evident, un reporter care făcuse cercetări.
SORA NU ŞTIE PF UNDE AR FI MORONUL-GENIU (exclusiv în Daily Press)
Brooklyn, N. Y. — 14 iunie — Dra Norma Cordon, care locuieşte cu mama sa, Rose Cordon, în Marks Street, 4136, Brooklyn, N. Y., a declarat că nu cunoaşte adresa fratelui ei. Dra Cordon a spus: „Nu l-am mai văzut şi n-am auzit nimic despre el de şaptesprezece ani."
Dra Cordon a crezut că fratele ei e mort, pînă în luna martie a acestui an, cînd a fost contactată de şeful depărtameniului de psihologie de la Universitatea Beekman pentru a-şi da acordul ca Charhe să fie folosit într-un experiment.
„Mama mi-a spus că a fost trimis la azilul Warren" (Azilul de stat şi Şcoala profesională Warren, din Warren, Long Island), a spus dra Cordon, „şi că ar fi murit acolo cîţiva ani mai tîrziu. Habar nu aveam că mai trăieşte."
Dra Gordon roagă pe oricine ştie ceva despre adresa fratelui ei să ia legătura cu familia la adresa de acasă.
Tatăl, Matthew Gordon, care este despărţit de soţie şi de fiica sa, are o frizerie în Bronx.
Am rămas cu ochii aţintiţi la textul faptului divers, apoi m-am întors la fotografie. Cum as putea să le descriu?
N-aş putea spune că în amintirile mele Rose era cea din fotografie. Deşi poza recentă o arată clar, eu o văd prin vălul copilăriei. O cunoşteam şi n-o cunoşteam. Dacă ne-am fi încrucişat pe stradă n-as fi recunoscut-o, dar acum, ştiind că este mama mea, pot reconstitui unele mici amănunte — da!
Faţa îngustă, cu trăsături exagerate. Nasul şi bărbia ascuţite. Aproape că pot să-i aud turuiala şi cîrîi-tul. Părul ridicat într-un coc, auster. Sfredelindu-mă cu ochii ei de culoare închisă. Vreau să mă ia în braţe şi să-mi spună că sînt un băiat cuminte şi în acelaşi timp vreau să mă feresc ca să scap de o palmă. Imaginea ei mă cutremură.
Şi Norma — tot cu faţa îngustă. Trăsături nu atît de tăioase, drăguţe, dar semănînd foarte mult cu mama. Părul lăsat în jos pînă la umeri o face să pară mai blinda. Amîndouă sînt aşezate pe canapeaua din living.
Privind-o pe Rose, mi-au revenit amintiri înfricoşătoare. Pentru mine, în ea erau două persoane, şi nu ştiam niciodată care din ele va apărea. Pesemne că ceilalţi puteau observa un gest al mîinii, o sprinceană ridicată, o încruntare — sora mea cunoştea semnele furtunii care se pregătea şi se punea la adăpost cînd vedea că mama o să-şi iasă din fire —, dar eu eram întotdeauna prins nepregătit. Veneam către ea pentru o mîngîiere şi furia ei se dezlănţuia asupra mea. Dar alteori găseam blîndeţe şi îmbrăţişare ca o baie caldă, şi mîna care-mi mîngîia părul şi fruntea şi vorbele care au rămas gravate pe catedrala copilăriei mele:
Este la fel ai toţi ceilalţi copii. Este un băiat cuminte.
Privesc înapoi prin fotografia care se dizolvă şi ne văd pe mine şi pe tatăl meu aplecaţi deasupra unui leagăn împletit. Mă ţine de mînă şi spune: „Uite-o aici. Nu trebuie s-o atingi, pentru că este foarte mică, dar cînd va mai creşte vei avea o surioară cu care să te joci."
O văd pe mama în patul mare alăturat, cu faţa ca un aluat gălbejit, cu braţele atîrnînd moi pe şalul cu model de orhidee, ridicînd capul îngrijorată. „Fii cu ochii pe el, Matt ..."
Asta se petrecea înainte de schimbarea ei faţă de mine şi acum realizez că nu putea încă să ştie dacă Norma va fi sau nu la fel ca mine. Vocea mamei mele a început să sune altfel abia mai tîrziu, cînd a fost sigură că rugăciunile ei au fost ascultate, şi Norma s-a arătat a avea o inteligenţă normală. Totul s-a schimbat, nu numai vocea, ci şi atingerea ei, privirea şi chiar înfăţişarea. Era ca şi cum polii ei magnetici s-ar fi inversat şi ceea ce odată atrăgea acum respingea. Văd acum că în vreme ce Norma înflorea în grădina noastră eu deveneam o buruiană, căreia i se permitea să existe doar acolo unde nu putea fi văzută, prin colţuri şi locuri întunecate.
Văzîndu-i faţa în fotografie, am început dintr-o dată s-o urăsc. Ar fi fost mai bine dacă nu i-ar fi luat în seamă pe doctori, pe educatori şi pe alţii care se întreceau s-o convingă că eram un moron, îndepăr-tînd-o de mine, astfel încît îmi dădea mai puţin din dragostea de care aveam atîta nevoie.
La ce-ar folosi s-o întîlnesc acum? Ce ar putea să-mi spună despre mine? Şi totuşi, sînt curios. Cum ar reacţiona?
S-o întîlnesc şi să caut urma celui ce-am fost? Sau s-o uit? Merită să-mi cunosc trecutul? De ce mi se pare atît de important pentru mine să-i pot spune: „Mamă, uită-te la mine. Nu mai sînt întîrziat. Sînt normal. Mai mult decît normal. Sînt un geniu."
Chiar în timp ce încerc să mi-o scot din minte, amintirile trecutului se infiltrează în prezent, con-taminîndu-l. Altă amintire — de cînd eram mult mai în vîrsta.
O ceartă.
Charlie culcat în pat, cu păturile trase în jurul lui. Camera întunecată, în afară de dunga subţire de lumină gălbuie care pătrunde în întuneric prin uşa întredeschisă făcînd legătura între cele două lumi. Şi aude nişte vorbe, pe care mai mult le simte decît le înţelege, pentru că scrîşnetul vocilor este legat de discuţiile care se poartă asupra lui. Cu fiecare zi, asociază din ce în ce mai mult acest ton cu privirile poso-morîte ale celor care vorbesc despre el.
Era aproape adormit cînd vocile pînă atunci slabe ce străbăteau dunga luminoasă şi-au crescut volumul, devenind voci care se certau — vocea ascuţită a maică-sii, obişnuită să atingă pragul isteriei. „Trebuie să plece. Nu-l mai vreau în casă alături de ea. Caută-l pe doctorul Portman şi spune-i că vrem să-l trimitem pe Charlie la Azilul de stat Warren."
Vocea tatălui meu este hotărîtă. „Ştii doar bine că Charlie nu i-ar face nimic rău. La vîrsta ei nici nu-şi dă seama cum este băiatul."
„De unde să ştim? Poate că nu-i face bine să crească în aceeaşi casă cu... cineva ca el."
„Doctorul Portman a spus ..."
„Portman a spus! Portman a spus! Nu-mi pasă ce-a spus! Gîndeste-te ce ar însemna pentru ea să aibă un frate ca el. Am greşit în toţi aceşti ani încer-cînd să cred că ar putea creste şi el ca alţi copii. Acum recunosc. E mai bine pentru el să stea deoparte."
„Acum, cînd o ai pe ea, ai hotărît că nu-l mai vrei..."
„Crezi că mi-este uşor? De ce-mi îngreunezi situaţia? în toţi anii ăştia toată lumea mi-a spus că ar trebui îndepărtat. Ei bine, aveau dreptate, îl scoatem de aici. Poate că la azil, alături de alţii ca el, se va simţi bine. Nici nu mai ştiu ce e rău şi ce e bine. Dar ştiu că nu-mi voi sacrifica fata pentru el."
Deşi Charlie n-a înţeles ce s-a petrecut de fapt între ei, este speriat şi se afundă sub pături încercînd să străpungă întunericul care-l înconjoară.
După cum îl văd acum, nu e atît speriat, cît mai degrabă are o reacţie de retragere, ca o pasăre sau o veveriţă care se dă înapoi — fără să vrea, instinctiv — atunci cînd cel care o hrăneşte face o mişcare mai bruscă. Lumina care străbate prin uşa întredeschisă mi se înfăţişează iarăşi, aievea. Văzîndu-l pe Charlie ghemuit sub pături as dori să-l consolez, să-i explic că n-a făcut nimic rău, că nu stă în puterile lui s-o determine pe maică-sa să se poarte cu el cum se purta înainte de venirea soră-sii. Acolo, în patul lui, Charlie nu înţelegea ce spuneau părinţii lui, dar acum doare. Dacă aş putea să mă întorc în trecutul amintirilor mele, i-aş arăta cît de mult mă răneau spusele ei.
Nu este momentul să mă duc la ea. Nu înainte de-a fi avut vreme să mă socotesc cu mine însumi.
Spre norocul meu, am avut prevederea să-mi retrag economiile din bancă de îndată ce am sosit la New York. Opt sute optzeci şi şase de dolari nu vor dura prea mult, dar îmi vor da timp ca să mă pun pe picioare.
M-am instalat în Camden Hotel, pe Forty-first Street, la prima intersecţie după Times Square. New York! Cît de multe am citit despre acest loc! Gotham — creuzetul neamurilor... Bagdadul de pe Hudson. Urbea de lumină şi culoare. Am trăit şi am lucrat toată viaţa la doar cîteva staţii de metrou de aici şi am fost o singură dată în Times Square cu Alice.
îmi vine greu să n-o sun. Am început şi m-am oprit de cîteva ori. Trebuie să mă ţin departe de ea.
Sînt atîtea gînduri încîlcite pe care trebuie să le aştern pe hîrtie. îmi spun mereu că, atîta timp cît îmi dictez pe bandă rapoartele de progres, nu se va pierde nimic; documentele vor fi complete. Să stea şi ei în întuneric un timp; eu am stat în întuneric peste treizeci de ani. Acum însă sînt obosit. N-am putut dormi ieri în avion şi nu mai pot să-mi ţin ochii deschişi. Mîine am s-o iau de la capăt, de unde am rămas.

16 iunie —

Am sunat-o pe Alice, dar am închis înainte să-mi răspundă. Astăzi am găsit un apartament mobilat. Nouăzeci şi cinci de dolari pe lună este o sumă mai mare decît aş fi vrut să cheltuiesc, dar se află la intersecţia dintre Forty-third Street şi Tenth Avenue, astfel încît pot ajunge în zece minute la bibliotecă, să-mi continuu cititul şi studiul. Apartamentul este la etajul patru, are patru camere, iar în una dintre ele se află un pian închiriat. Proprietăreasa zice că zilele astea serviciul de închirieri îl va lua de aici şi că poate, între timp, as putea să învăţ să cînt la instrument. Algernon este un partener plăcut. La orele de masă îşi ocupă locul pe măsuţa pliantă, îi plac covrigeii şi azi a luat o înghiţitură de bere în timp ce ne uitam la meciul de baseball la TV. Cred că ţinea cu echipa Yankees.
Voi muta cea mai mare parte din mobilele celui de-al doilea dormitor şi voi folosi camera pentru Algernon. Am de gînd să-i construiesc un labirint tridimensional din resturi de plăcuţe de plastic pe care le pot găsi ieftin în centru. Sînt unele variante complexe de labirint pe care aş vrea să le înveţe, ca să fiu sigur că se menţine în formă. Dar aş vrea să-i găsesc o altă motivaţie decît mîncarea. Trebuie să existe şi alte recompense care să-l facă să rezolve probleme.
Singurătatea îmi dă prilejul să citesc şi să gîndesc si, acum cînd amintirile încep din nou să iasă la suprafaţă, să-mi redescopăr trecutul, să aflu cine şi ce sînt eu de fapt. Dacă lucrurile nu vor merge bine, mă voi alege măcar cu atît.

19 iunie —

Am întîlnit-o pe Fay Lillman, vecina mea de palier. Cînd veneam acasă cu un braţ de cumpărături, am constatat că mă încuiasem pe dinafară şi mi-am adus aminte că scara de incendiu din faţă avea legătură cu fereastra livingului meu şi cu apartamentul vecin.
Aparatul de radio era deschis şi urla, aşa că am bătut la uşă, la început mai încet, apoi tare.
„Intră! E deschis!"
Am împins uşa şi am înlemnit, fiindcă am dat cu ochii de o blondă zvcltă, purtînd doar sutien şi chiloţi roz, care picta stînd în picioare în faţa unui şevalet.
„Scuzaţi!" am gîfîit eu, închizînd uşa la loc. Am strigat prin uşă. „Sînt vecinul dumneavoastră de vizavi. M-am încuiat afară şi voiam să folosesc scara de incendiu ca să ajung la fereastra mea."
Uşa s-a deschis şi a apărut în faţa mea, tot în lenjerie de corp, cu cîte o pensulă în fiecare din mîinile pe care le ţinea pe şolduri.
„Nu m-ai auzit spunînd, intră!" Mi-a făcut semn să intru şi a împins la o parte o cutie de carton plină cu resturi, „încalecă mormanul ăla de rahaturi."
Mă gîndeam că uitase — sau că nu-şi dădea seama — că e dezbrăcată, şi nu ştiam în ce parte să mă uit. Priveam oriunde în jurul ei, pereţii, plafonul, orice altceva.
Casa arăta ca după un măcel. Erau acolo zeci de măsuţe pliante, toate acoperite cu tuburi de vopsea strivite, cele mai multe uscate şi contorsionate ca nişte şerpi zgîrciţi, dar şi unele care mai trăiau, lăsînd să se scurgă din ele panglici de culoare. Peste tot erau împrăştiate tuburi, pensule, bidoane, cîrpe şi bucăţi de rame şi pînză. In aer plutea un miros dens de vopsea, ulei de in şi terebentină — dar după cîteva clipe se simţea şi un iz subţirel de bere trezită. Trei scaune cu tapiţeria ferfeniţită şi o canapea verde jalnică erau încărcate pînă la refuz cu haine aruncate dezordonat, iar pe jos zăceau pantofi, ciorapi şi lenjerie, ca şi cum ar fi avut obiceiul să se dezbrace în timp ce umbla şi să arunce totul împrejur. Peste toate era aşternut un strat subţire de praf.
„Aşadar, iată-l pe dl Cordon", a zis, cercerîndu-mă cu privirea. „De cînd te-ai mutat aici ard de nerăbdare să văd cum arăţi. Stai jos." A apucat un braţ de haine de pe un scaun şi le-a aruncat grămadă pe canapea. „Deci te-ai hotărît în sfîrşit să faci o vizită vecinilor. Bei ceva?"
„Eşti... pictoriţă", m-am bîlbîit eu, negăsind altceva de spus. Eram speriat la gîndul că în orice clipă ar fi putut să-şi dea seama că este dezbrăcată şi că ar fi ţipat repezindu-se în dormitor, încercam să privesc în jur, oriunde numai la ea nu.
„Bere americană sau englezească? N-am nimic altceva aici, afară de vin de pus la friptură. Cred că
nu vrei aşa ceva, nu7'

„Nu pot să rămîn", am zis, venindu-mi în fire şi cu ochii ţintă la aluniţa din partea dreaptă a bărbiei. „M-am încuiat pe dinafară. Voiam să traversez pe scara de incendiu care leagă ferestrele noastre."
„Oricînd", m-a asigurat ea. „încuietorile astea automate sînt nişte porcării, în prima săptămînă cînd m-am mutat aici am rămas pe dinafară de trei ori — o dată chiar în pielea goală, timp de o jumătate de oră. Am ieşit să iau laptele şi blestemata asta de uşă s-a trîntit după mine. Am smuls încuietoarea aia nenorocită din uşă şi de atunci n-am mai pus alta în loc."
Cred că m-am încruntat, pentru că a început să rîdă. „Doar pentru aşa ceva sînt bune încuietorile. Te lasă afară, în schimb nu prea te apără. Cincisprezece spargeri în clădirea asta nenorocită în ultimul an şi toate în apartamente încuiate. Nimeni n-a dat buzna aici, chiar dacă uşa a fost totdeauna deschisă. Le-ar fi de altfel greu să găsească ceva de valoare pe-aici."
Cînd a insistat să bem împreună o bere am acceptat, în timp ce s-a dus după ea la bucătărie, m-am uitat din nou prin cameră. Ce nu observasem de prima dată era că porţiunea de perete din spatele meu fusese degajată — toată mobila împinsă într-o parte şi în mijlocul camerei, astfel încît peretele din fund (în care se vedeau cărămizile după îndepărtarea tencuielii) servea drept galerie de artă. Tablourile erau înghesuite pînă sub tavan, iar altele erau îngrămădite unele peste altele pe duşumea. Cîteva erau autoportrete, dintre care două nuduri. Tabloul la care lucra cînd am intrat, cel aşezat pe şevalet, era un autoportret în nud pînă la brîu, reprezentînd-o cu părul lung (nu aşa cum îl purta acum, în cozi blonde încolăcite pe cap în formă de coroană) lăsat pe umeri şi cu o parte din cozi răsucite în faţă între sîni. îşi pictase sînii robuşti şi busculînd în sus cu sfîrcurile într-o culoare nerealistă, roşu-acadea. Auzind-o cum se întorcea ru berea am plecat repede din faţa şevaletului, m-am împiedicat de nişte cărţi şi m-am prefăcut că mă interesează un mic peisaj de toamnă agăţat pe perete.
Eram uşurat să constat că se strecurase într-un capot subţire jerpelit — chiar dacă era găurit în locurile unde n-ar fi trebuit să fie — şi puteam pentru prima oară s-o privesc direct. Nu era chiar frumoasă, dar ochii albaştri şi nasul cîrn îndrăzneţ îi dădeau un aer pisicesc care contrasta cu mişcările ei robuste, atletice. Avea vreo treizeci şi cinci de ani, era zveltă şi bine proportionată. A aşezat berile pe parchetul din lemn de esenţă tare, s-a ghemuit pe jos lîngă ele în faţa canapelei şi mi-a făcut semn să fac la fel.
„Găsesc că duşumeaua este mai comodă decît scaunele", a zis, sorbind berea din cutie. „Nu crezi?"
I-am spus că nu mă gîndisem la asta, a rîs şi mi-a spus că am o faţă cinstită. Avea chef să vorbească despre ea. Căuta să evite Greenwich Village, zicea, pentru că acolo, în loc să picteze, şi-ar petrece tot timpul prin baruri şi cafenele. „E mai bine aici, departe de impostori şi de diletanţi. Aici pot să fac ce doresc şi nu mă ia nimeni peste picior. Nu-ţi place băşcălia, aşa-i?"
Am ridicat din umeri, încercînd să nu observ praful gros depus pe pantalonii mei şi pe mîini. „Cred că toţi rîdem de cîte ceva. Tu nu rîzi de impostori şi de diletanţi?"
După un timp, am spus că ar fi mai bine să trec în apartamentul meu. A dat la o parte din dreptul ferestrei o grămadă de cărţi — şi m-am urcat peste ziare şi pungi de hîrtie pline cu sticle de bere goale. „Zilele astea", a oftat, „trebuie să le dau la schimb."
Am urcat pe pervazul ferestrei şi am ieşit pe scara de incendiu. După ce mi-am deschis fereastra, m-am întors să-mi iau cumpărăturile, dar înainte de a putea să-i spun mulţumesc şi la revedere a luat-o după mine pe scara de incendiu. „Vreau să văd apartamentul. N-am fost niciodată înăuntru, înainte de mutarea ta, erau cele două surori, bătrînele Wagner, care nu-mi spuneau nici măcar bună dimineaţa." S-a strecurat după mine prin fereastră şi s-a aşezat pe margine.
„Vino înăuntru", i-am zis, punînd punga pe masă. „Nu am bere, dar pot să-ţi fac o cafea." Ea privea însă dincolo de mine, făcînd ochii mari de parcă nu-i venea să creadă.
„Doamne! N-am văzut niciodată un loc atît de ordonat. Cine şi-ar închipui că un bărbat care trăieşte de unul singur poate să ţină atîta ordine?"
„N-am fost totdeauna aşa", m-am scuzat eu. „Doar de cînd m-am mutat aici. Cînd am venit era ordine şi am simţit nevoia să menţin şi eu totul aşa. Acum mă deranjează dacă ceva nu e la locul lui."
A coborît de pe pervazul ferestrei să exploreze apartamentul.
„Hei", a zis, pe neaşteptate, „îţi place să dansezi? Ştii cum — " Şi-a întins braţele şi a executat un pas complicat în timp ce fredona un ritm latin. „Spune-mi că dansezi şi-mi dau drumul."
„Doar foxtrot", am zis, „şi nici asta prea bine."
A ridicat din umeri, „Mă dau în vînt după dans, dar nici unul din bărbaţii pe care-i întîlnesc — din cei care-mi plac — nu e un bun dansator. Odată şi odată am să mă împopoţonez şi am să mă duc la Stardust Ballroom. Cei mai mulţi dintre cei care-şi pierd vremea pe-acolo te cam bagă-n sperieţi, dar se pricep la dans."
A oftat în timp ce privea în jur. „Să-ti spun ce nu-mi place într-un loc al naibii de ordonat ca ăsta. Ca artist... ce mă impresionează sînt liniile. Toate liniile astea drepte ale pereţilor, ale podelelor, ale colţurilor care se transformă în curii — ca nişte sicrie. Pot scăpa de cutiile astea doar dacă beau ceva. Atunci toate liniile devin ondulate şi serpuite şi mă împac cu lumea întreagă. Cînd totul e drept şi aliniat în felul ăsta simt că mă îmbolnăvesc. Uf! Dacă aş locui aici ar trebui să fiu tot timpul beată."
S-a întors brusc spre mine şi m-a privit drept în faţă. „Spune, ai putea să-mi dai cinci pînă în douăzeci ale lunii? Atunci îmi vine pensia alimentară. De obicei nu rămîn fără bani, dar săptămîna trecută am avut o problemă."
înainte de a primi răspunsul, a ricanat şi s-a dus către pianul din colţul camerei. „Cîntam şi eu la pian. Te-am auzit de cîteva ori jucîndu-te la pian şi mi-am zis că tipul ăsta e al naibii de bun. De-asta doream să te întîlnesc, deşi nu te văzusem. N-am mai cîn-tat de mult." Apăsa la întîmplare pe clapele pianului în timp ce mă duceam în bucătărie să fac cafea.
„Poţi să vii să exersezi oricînd vrei", i-am zis. Nu ştiu de ce deveneam dintr-o dată atît de darnic cu locuinţa mea, dar era ceva în ea care impunea renunţarea la orice formă de egoism, „încă nu las uşa de la intrare deschisă, dar fereastra nu este zăvorită şi dacă eu nu sînt aici tot ce ai de făcut este să intri pe scara de incendiu. Lapte şi zahăr în cafea?"
Neprimind nici un răspuns, m-am întors în living şi m-am uitat după ea. Nu era acolo, şi îndreptîn-du-mă spre fereastră, i-am auzit vocea din camera lui Algernon.
„Hei, ce-i cu asta?" Examina labirintul tridimensional din plastic pe care-l construisem. L-a cercetat şi a exclamat: „Sculptură modernă! Numai cutii şi linii drepte!"
„Este un labirint special", am explicat eu. „Un dispozitiv complex de învăţare pentru Algernon."
Dar ea se tot învîrtea în jurul cutiei, stîrnită. „O să-i înnebunească pe cei de la Museum of Modern Art."
„Nu este o sculptură", am insistat eu. Am deschis usiţa de la cuşca alăturată labirintului în care stătea Algernon şi i-am dat drumul în intrarea labirintului.
„Doamne!" a şoptit. „Sculptură cu un element viu. Charlie, este cea mai grozavă realizare după mo-bilurile din deşeuri şi tinichelele găurite."
Am încercat o explicaţie, dar ea insista asupra elementului viu care va face istorie în sculptură. De-abia cînd am văzut cum îi rîdeau ochii mi-am dat seama că îşi cam bătea joc de mine. „Ar putea fi arta care se perpetuează prin ea însăşi", a continuat, „o experienţă creatoare pentru iubitorii de artă. Iei alt şoarece şi, cînd vor avea pui, păstrezi mereu unul pentru a reproduce elementul viu. Opera ta va fi nemuritoare şi toată lumea rafinată va cumpăra copii pentru a avea subiecte de conversaţie. Cum o vei numi?"
„E-n regulă", am oftat, „mă predau..."
„Nu", a pufnit ea, bătînd cu vîrful degetului pe domul de plastic sub care Algernon îşi găsise calea spre cutiuţa unde i se termina parcursul. „Măpredau e un şablon prea cunoscut. Ce-ai zice de: Viaţa este doar o cutie cu labirinturi?"
„Eşti într-o ureche", am zis.
„Bineînţeles!" S-a răsucit în loc şi a făcut o reverenţă. „Eram curioasă să văd cînd vei observa."
Cam pe-atunci cafeaua a dat în foc.
După ce-a băut jumătate de ceaşcă, a căscat gura şi a spus că trebuie să se grăbească, fiindcă întîrziase deja cu o jumătate de oră la o întîlnire cu cineva într-o expoziţie de artă.
„Voiai nişte bani", am spus.
A băgat două degete în portofelul meu întredeschis şi a extras o hîrtie de cinci dolari. „Pînă săptămîna viitoare", a zis, „cînd soseşte cecul. Mulţam." A strîns bancnota, i-a trimis un pupic lui Algernon şi, fără să aştepte să mai spun ceva, a dispărut pe fereastră şi pe scara de incendiu. Am rămas uitîn-du-mă ca prostul după ea.
Al naibii de atrăgătoare. Atît de plină de viaţă. Vocea, privirea — totul era ca o invitaţie. şi distanţa dintre noi era doar de o fereastră şi o scară de incendiu.

20 iunie —
Poate că ar mai fi trebuit să aştept înainte de a merge să-l văd pe Maţi; sau poate că n-ar fi trebuit să mă duc deloc. Nu ştiu. Nimic nu iese aşa cum mă aştept. Avînd indiciul că Matt deschisese o frizerie undeva în Bronx, mi-era simplu să-l găsesc. Mi-am amintit că vînduse articole de frizerie pentru o firmă din New York. Asta m-a dus la Articole de Frizerie Metro care avea un cont pe numele Frizeria Cordon pe Wentworth Street în Bronx.
Matt vorbea deseori despre o frizerie care să fie a lui. Cît de mult detesta să facă vînzări! Şi cum se mai certau din cauza asta! Rose zbierînd că a fi co-mis-voiajor e o meserie demnă şi că nu voia cu nici un chip să aibă un soţ frizer. Ce-ar mai fi rîs pe sub mustaţă Margaret Fhinney de „soţia unui frizer". Şi cum şi-ar mai fi luat nasul la purtare faţă de ea Lois Meiner, al cărei soţ se ocupa de cercetarea reclama-ţiilor pentru Compania de Asigurări împotriva Accidentelor!
In timpul anilor cînd era comis-voiajor, urînd fiecare zi de lucru (mai ales după ce văzuse versiunea filmată după Moartea unui comis-voiajor), Matt visa că va deveni cîndva propriul său patron. Cred că la asta se gîndea cînd vorbea despre economii şi îmi tundea părul într-o cameră de la subsol. Erau tunsori bune, se lăuda el, mult mai bune decît la frizeria aceea ieftină din Scales Avenue. Cînd a părăsit-o pe Rose, a părăsit şi vînzările, şi eu l-am admirat pentru asta.
Mă bucuram la gîndul că-l voi întîlni. Amintirile despre el erau bune. Matt voia să mă accepte aşa cum eram. înainte de Norma, discuţiile din casă în care nu era vorba de bani sau de părerile vecinilor erau despre mine — că ar fi trebuit să mă lase în pace în loc să mă forţeze să fac ceea ce făceau ceilalţi copii. După Norma, că aveam dreptul la o viaţă a mea chiar dacă nu eram ca alţi copii. Mă apăra întotdeauna. De-abia aşteptam să-i văd expresia feţei cînd ne vom întîlni. Era un om care ar fi putut să înţeleagă ce mi se în-tîmplă.
Wentworth Street nu era o zonă înfloritoare din Bronx. Cele mai multe magazine de pe stradă aveau în vitrină semnul „De închiriat", iar altele erau închise temporar. Dar la cîteva case de staţia de autobuz se afla un stîlp spiralat de frizerie care reflecta o rază de lumină din vitrină.
în prăvălie nu era nimeni în afară de frizer, care citea o revistă aşezat în scaunul cel mai apropiat de fereastră. Cînd şi-a ridicat ochii, l-am recunoscut pe Matt — scund şi îndesat, roşu la faţă, aproape chel în afara unui chenar de păr cărunt în jurul capului, îmbătrînit — totuşi Matt. Văzîndu-mă în uşă, a lăsat revista.
„N-aveţi de aşteptat. Sînteţi la rînd."
Am şovăit şi n-a înţeles de ce. „De regulă este închis la ora asta, domnule. Aşteptam un client, dar n-a apărut. Mă pregăteam să închid. Aţi avut noroc că m-am aşezat ca să mă odihnesc un pic. Cel mai bun tuns şi bărbierit din Bronx."
Văzîndu-mă intrat în prăvălie, a început să se agite, scoţînd foarfeci, piepteni şi un cearşaf curat.
„Totul igienic, după cum puteţi vedea, nu ca la mai toate celelalte frizerii din cartier. Tuns şi ras?"
M-am lăsat în scaun. Era de necrezut că nu mă recunoştea, pe cînd eu îl ştiam atît de bine. A trebuit să-mi reamintesc că nu mă văzuse de mai bine de cincisprezece ani şi că înfăţişarea mea se schimbase, mai ales în ultima vreme. După ce m-a acoperit cu cearşaful vărgat m-a studiat în oglindă şi am citit în privirea lui că încerca să-şi amintească dacă m-a mai văzut.
„Tot tacâmul", am zis, dînd din cap spre lista de preturi a sindicatului, „tuns, ras, samponat, bronzat.'.."
A ridicat din sprîncene.
„Trebuie să mă întîlnesc cu cineva pe care nu l-am văzut de multă vreme", l-am liniştit, „şi vreau să arăt cît mai bine."
Mi se făcea frică să-l simt că mă tunde din nou. Mai tîrziu, sunetul aspru al briciului ascuţit pe curea mi-a dat senzaţia că trebuie să mă feresc. Am înclinat capul sub presiunea blîndă a mîinii lui şi am simţit lama cum îmi răzuia pielea girului. Am închis ochii şi am aşteptat. Era ca şi cum aş fi fost iarăşi pe masa de operaţie.
Mi s-au încordat muşchii gîtului si, fără să vreau, am mişcat. Lama mi-a crestat pielea chiar deasupra mărului lui Adam.
„Hei!" a strigat. „Isuse... încetişor. V-aţi mişcat. Vă rog să mă scuzaţi,"
S-a repezit să moaie un prosop în chiuvetă.
Am urmărit în oglindă băşicuţa roşie şi dunga subţire care se prelingea pe gît. Agitat şi scuzîndu-se mereu a tamponat-o înainte de a se prelinge pînă la cearşaf.
Urmărindu-l cum se mişca, îndemînatic pentru un om atît de scund şi de masiv, m-am simţit vinovat că-l înşelasem. Doream să-i spun cine sînt, să-l las să-mi pună braţul peste umeri şi să vorbim despre zilele de altădată. Dar am mai aşteptat, în timp ce el îmi tampona tăietura cu soluţie astringentă.
A terminat bărbieritul în tăcere, apoi a adus lampa de ultraviolete lîngă scaun şi mi-a pus peste ochi nişte tampoane răcoroase de vată umezite în apă de hamamelis. Atunci, în întunecimea roşiatică interioară am văzut ce se întîmplase în noaptea cînd m-a scos din casă pentru ultima dată...
Charlie doarme în camera cealaltă, dar este trezit de urletele maică-sii. S-a învăţat să doarmă în timpul certurilor — care sînt evenimente zilnice în casă. Dar în seara asta toată isteria capătă un aspect foarte neobişnuit. Se face mic şi ascultă, cu capul pe pernă.
„Nu pot să fac nimic! Trebuie să plece! Trebuie să ne gîndim la ea. Nu accept să vină în fiecare zi plîngînd de la şcoală pentru că e tracasată de copii. Nu putem să-i distrugem din cauza lui şansa de a duce o viaţă normală."
„Şi ce vrei să faci? Să-l arunci în stradă?"
„Ia-l de aici. Trimite-l la Azilul de stat Warren."
„Mai vorbim mîine dimineaţă."
„Nu. Vorbeşti, vorbeşti, dar nu faci nimic. Nu-l mai vreau aici încă o zi. Acum — astă-seară."
„Rose, nu fi ridicolă. E prea tîrziu să fac ceva... în seara asta. Zbieri atît de tare, încît ne va auzi toată lumea."
„Nu-mi pasă. Să plece acum. Nu mai pot să-l văd în ochi."
„Eşti imposibilă, Rose. Ce naiba faci?"
„Te previn. Scoate-l de aici."
„Lasă jos cuţitul."
„N-am să-l las să-i distrugă viaţa."
„Eşti nebună. Lasă cuţitul."
„I-ar fi mai bine dacă ar muri. Nu va trăi niciodată ca oamenii. I-ar fi mai bine..."
„Ti-ai ieşit din minţi. Pentru numele lui Dumnezeu, stăpîneşte-te!"
„Atunci du-l de aici. Acum — în seara asta." „Bine. Am să-l duc la Herman în seara asta şi mîi-ne o să vedem cum putem să-l băgăm în Azilul de stat Warren."
Tăcere. Din întuneric simt fiorul care străbate casa şi apoi aud vocea lui Matt, mai puţin panicată decît a ei. „înţeleg că te-ai săturat de el şi nu te pot învinovăţi fiindcă ţi-e frică. Dar trebuie să te stăpînesti. îl duc la Herman. Eşti mulţumită?"
„Asta-i tot ce cer. Are şi fiica ta dreptul la o viaţă." Matt intră în camera lui Charlie şi-şi îmbracă fiul, care este speriat deşi nu ştie ce se întîmplă. în timp ce ies pe uşă, ea priveşte în altă parte. Poate că încearcă să se convingă că a ieşit deja din viaţa ei — că nici nu mai există, în drum spre ieşire, Charlie vede pe masa din bucătărie cuţitul cel lung cu care ea tranşează de obicei fripturile, şi simte că maică-sa ar fi vrut să-l rănească. Să scoată o bucată din el pentru Norma.
Cînd se uită peste umăr la ea, vede că a luat o cîrpă ca să cureţe spălătorul de vase...
Cînd s-a terminat cu tunsul, rasul, bronzatul şi celelalte, m-am lăsat pe spate în scaun, simţindu-mă uşor, şi elegant, şi curat, iar Matt mi-a scos de la gît cu un gest rapid cearşaful şi mi-a oferit o mică oglindă în care să-mi văd reflectată ceafa, în timp ce îmi priveam faţa şi ceafa prin amîndouă oglinzile, Matt a înclinat o clipă oglinda pe care o ţinea în mînă la spatele capului meu astfel încît s-a produs iluzia optică a adîncimii: nesfîrşite coridoare formate din mine însumi... privindu-mă... privindu-mă... privin-du-mă... privind...
Care dintre ei? Care eram eu?
M-am gîndit să nu-i spun. La ce i-ar fi folosit să ştie? Să plec şi să nu-i spun cine eram. Mi-am amintit atunci că dorisem să ştie. Trebuia să afle că trăiam şi că devenisem cineva. Voiam să se laude cu mine clienţilor, mîine, în timp ce-i tundea şi-i bărbierea. Asta ar fi adeverit totul. Dacă ar şti că sînt fiul lui, atunci as fi într-adevăr o persoană.
„Acum, după ce mi-ai îndepărtat tot părul ăsta de pe faţă, poate că ai să-ţi aminteşti cine sînt", i-am spus în timp ce mă ridicam, aşteptînd un semn de recunoaştere.
S-a încruntat. „Ce-i asta? O glumă?"
L-am asigurat că nu era nici o glumă şi că dacă s-ar uita la mine şi s-ar gîndi mai mult ar şti cine sînt. A ridicat din umeri şi s-a întors să-şi pună la loc pieptenii şi foarfecele. „N-am timp pentru ghicitori. Trebuie să închid. Costă trei dolari şi jumătate."
Şi dacă nu-şi mai amintea de mine? Dacă totul nu fusese decît o fantezie absurdă? întindea mîna după bani, dar n-am făcut nici o mişcare către portofel. Trebuia să-şi amintească de mine. Trebuia să mă recunoască.
Dar nu mă recunoştea — sigur nu — şi fiindcă simţeam gustul acela acru în gură şi îmi transpirau palmele, am ştiut că într-o clipă o să mi se facă rău. Dar nu voiam să mi se întîmple asta faţă de el.
„Ce este, nu te simţi bine?"
„Ba da... stai... puţin..." M-am prăvălit într-unul din scaunele cromate şi m-am îndoit de mijloc încer-cînd să-mi recapăt răsuflarea, aşteptînd să mi se întoarcă sîngele în cap. Mi se contracta stomacul. O, Doamne, nu mă lăsa să leşin acum. Nu mă lăsa să mă fac de rîs faţă de el.
„Apă... puţină apă... vă rog..." Nu atît ca să-mi dea apă, cît ca să-l fac să nu mă mai privească. Nu voiam să mă vadă în felul ăsta după toţi anii care trecuseră. Mă simţeam ceva mai bine cînd a venit cu paharul cu apă.
„Uite... bea asta. Odihneste-te o clipă. O să-ţi fie bine." Mă privea fix în timp ce sorbeam din apa rece şi-l vedeam cum se luptă cu amintiri pe jumătate uitate. „Chiar te cunosc de undeva?"
„Nu... mă simt mai bine. Plec imediat."
Cum puteam să-i spun? Cu ce vorbe? Uite ce e, priveşte-mă, sînt Charlie, fiul pe care l-ai dat la rebut? Nu că ţi-as face o vină din asta, dar ială-rnă aici şi într-o stare mai bună decît oricînd. încearcă-mă. Pu-ne-mi întrebări. Vorbesc în douăzeci de limbi, vii şi moarte; sînt un matematician iscusit şi compun un concert pentru pian care va aminti lumii de mine multă vreme după ce nu voi mai fi.
Cum puteam să-i spun?
Ce absurd eram acolo, în prăvălia lui, asteptîn-du-l să mă mîngîie pe cap şi să-mi spună „băiat bun". Doream să-l văd cum mă aprobă, cum radiază de bucurie ca atunci cînd învăţasem să-mi leg singur şireturile şi să-mi închei singur nasturii flanelei. Venisem aici pentru acea privire, dar acum ştiam că n-o voi căpăta.
„Vrei să chem un doctor?"
Nu eram fiul lui. Acela era un alt Charlie. Inteligenţa şi cunoaşterea mă schimbaseră, şi prin asta l-as fi jignit — aşa cum îi jignisem şi pe ceilalţi de la brutărie —, fiindcă creşterea mea îl micşora pe el. Nu doream aşa ceva.
„Mi-e bine", am zis. „îmi pare rău că am fost o pacoste." M-am ridicat şi mi-am încercat picioarele. „O fi ceva ce-am mîncat. Te las să închizi acum."
în timp ce mă îndreptam spre uşă, l-am auzit stri-gînd după mine. „Ia stai puţin!" Mă privea în ochi, bănuitor. „Ce-ai de gînd, să dai lovitura?"
„Nu înţeleg."
îmi arăta mîna întinsă, cu degetul mare care freca arătătorul: „îmi datorezi trei dolari şi jumătate."
I-am cerut scuze în timp ce-l plăteam, dar ştiam că nu mă crede. I-am dat cinci, i-am spus să păstreze restul şi am şters-o din frizeria lui fără a privi îndărăt.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Sat Oct 10, 2009 1:13 pm

21 iunie —

Am adăugat secvenţe cu timpuri variabile, din ce în ce mai complexe, la labirintul tridimensional, şi Algernon le învaţă uşor. Nu este nevoie să-i mai creez motivaţie cu mîncare sau apă. Pare că învaţă de dragul rezolvării problemei, găsind răsplata în succesul lui.
Dar, aşa cum a arătat Burt la Congres, comportarea lui este dezordonată. Uneori după o cursă, alteori chiar în timpul cursei, se înfurie, se trînteşte de pereţii labirintului sau se face covrig şi nu mai vrea să lucreze deloc. Frustrare? Sau ceva mai adînc?
17.30 — Nebuna de Fay a intrat azi după-masă pe scara de incendiu cu un şoricel alb femelă — cam pe jumătate cît Algernon — ca să aibă pe cineva care să-i ţină de urît, a zis ea, în aceste nopţi singuratice de vară. Mi-a biruit repede toate obiecţiile şi m-a convins că va fi bine pentru Algernon să aibă companie. Am căzut de acord cu ea, după ce m-am asigurat că mica „Minnie" era sănătoasă tun şi că avea o fire bună. Eram curios să văd ce va face confruntîndu-se cu o femelă. Dar îndată ce am pus-o pe Minnie în cuşca lui Algernon, Fay m-a luat de braţ şi m-a tras afară din cameră.
„Unde ţi-e romantismul?" a insistat. A deschis aparatul de radio şi a înaintat spre mine, ameninţător. „Am să-ţi arăt ultimul ritm."
Cum ai putea să te superi pe o fată ca Fay?
Oricum, sînt bucuros că Algernon nu mai este singur.

23 iunie —

Noaptea trecută, rîsete pe hol şi bătăi în uşă. Era Fay cu un bărbat.
„Bună, Charlie", a chicotit dînd cu ochii de mine. „Leroy, fă cunoştinţă cu Charlie. Este vecinul meu de vizavi. Un artist minunat Lucrează sculptură cu un element viu."
Leroy a apucat-o şi a oprit-o să mai lovească cu palma în perete. M-a privit nervos şi a mormăit un fel de salut.
„L-am întîlnit pe Leroy la Stardust Dallroom", mi-a explicat ea. „Este un dansator nemaipomenit." A dat să intre în apartamentul ei şi l-a tras şi pe el de braţ. „Hei", a chicotit, „de ce să nu-l invităm pe Charlie la un pahar şi să facem o petrecere?"
Ideea nu i s-a părut bună lui Leroy.
Am reuşit să mă scuz şi m-am retras. Prin uşa închisă îi auzeam cum rîd în timp ce intrau în apartament şi, deşi am încercat să citesc, îmi apăreau în minte tot felul de imagini: un pat mare alb... cearşafuri albe răcoroase şi ei doi îmbrăţişaţi.
As fi vrut s-o sun pe Alice, dar n-am făcut-o. De ce să mă chinuiesc? Nici nu puteam s-o văd în gînd pe Alice. Puteam să mi-o închipui pe Fay, îmbrăca-lă sau dezbrăcată, după placul meu, cu ochii ei albaştri sprinţari şi părul blond împletit şi încolăcit pe cap ca o coroană. Fay se vedea limpede, dar Alice era învăluită în ceaţă.
După vreo oră mi-au ajuns la urechi strigăte din apartamentul vecin, apoi am auzit-o ţipînd pe Fay şi zgomotul unor obiecte aruncate, dar tocmai cînd mă pregăteam să cobor din pat ca să văd dacă are nevoie de ajutor am auzit uşa trîntindu-se, în timp ce Leroy pleca înjurînd. După cîteva minute am auzit o bătaie uşoară în fereastra de la livingul meu. Era deschisă, şi Fay s-a strecurat înăuntru şi s-a aşezat pe pervaz, într-un kimono negru de mătase care lăsa să se vadă două picioare drăguţe.
„Bună", a şoptit, „ai o ţigară?"
I-am întins una şi a coborît de pe pervaz asezîn-du-se pe canapea.
„Am păţit-o!" a oftat. „De obicei reuşesc să mă păzesc, dar există un soi atît de înfometat încît de abia poţi să-l ţii la distanţă."
„Aa", am zis, „l-ai adus aici ca să-l ţii la distanţă."
Mi-a sesizat tonul şi a ridicat ochii, atentă. „Nu eşti de acord?"
„Nu contează acordul meu. Dar dacă agăţi un tip într-un local de dans e normal să te aştepţi la propuneri. Avea tot dreptul să se dea la tine."
A clătinat din cap. „Mă duc la Stardust Ballroom fiindcă-mi place să dansez, dar nu văd de ce dacă îl las pc-un tip să mă conducă acasă ar trebui să mă culc cu el. Nu crezi că m-am culcat cu el, asa-i?"
Imaginea mea cu ei doi îmbrăţişaţi a plesnit ca baloanele de săpun.
„Ei, dacă tu ai fi tipul acela", a zis, „ar fi altceva."
„Ce vrei să spui cu asta?"
„Exact ce-auzi. Dacă mi-ai cere-o, m-aş culca cu tine."
Am încercat să-mi ţin cumpătul. „Mulţumesc", am zis, „am să ţin minte. Vrei o cafea?"
„Charlie, nu pot să te localizez. Unii bărbaţi mă plac, alţii nu. Dar ţie parcă ţi-ar fi frică de mine. Eşti cumva homosexual?"
„Pe naiba, nu!"
„Vreau să spun că nu trebuie să te ascunzi de mine dacă eşti, pentru că în cazul ăsta am putea fi doar buni prieteni. Dar ar trebui să ştiu despre ce e vorba."
„Nu sînt homosexual, în seara asta, cînd l-ai luat la tine acasă pe tipul ăla, as fi vrut să fiu în locul lui."
S-a aplecat spre mine şi prin decolteul kimonou-lui i-au apărut sînii. Şi-a petrecut braţele în jurul meu, asteptînd să fac şi eu ceva. Ştiam ce aşteaptă de la mine şi mi-am zis că n-aveam nici un motiv să n-o fac. Aveam senzaţia că nu voi mai intra în panică — nu şi cu ea. Oricum, nu eram eu cel care făcea avansurile. Şi nu semăna cu nici una din femeile pe care le mai cunoscusem. Poate că era ceea ce îmi trebuia pentru nivelul meu emoţional.
Am luat-o în braţe.
„Asta-i altceva", a gîngurit. „începeam să cred că nu te interesează."
„Ba da", am şoptit, sărutînd-o pe gît. Dar în timp ce făceam asta, ne vedeam pe noi amîndoi ca şi cum aş fi fost o a treia persoană privind din cadrul uşii. Urmăream un bărbat şi o femeie care se îmbrăţişau. Faptul că mă vedeam astfel, de la distanţă, mă lăsa indiferent. Nu era panică, ce-i drept, dar nici excitaţie sau dorinţă.
„Aici la tine sau la mine?" a întrebat.
„Aşteaptă un pic."
„Ce se-ntîmplă?"
„Ar fi poate mai bine să nu facem nimic. Nu mă simt prea bine în seara asta."
Mi-a aruncat o privire întrebătoare. „Mai este şi altceva?... Ceva ce ai vrea să fac?... nu mă deranjează..."
„Nu, nu e asta", am zis, tăios. „Nu mă simt chiar în apele mele astă-seară." Eram curios ce mijloace folosea ca să excite un bărbat, dar nu era momentul pentru a începe experienţa. Soluţia problemei mele se afla în altă parte.
Nu ştiam ce să-i mai spun. Aş fi dorit să plece, dar nu voiam să-i spun asta. Mă cerceta, şi în cele din urmă mi-a zis: „Uite ce e, ai avea ceva împotrivă să rămîn în noaptea asta aici?"
„Pentru ce?"
A ridicat din umeri, „îmi placi. Nu ştiu ce să zic. Leroy s-ar putea întoarce. Şi din alte motive. Dacă nu vrei să..."
M-a luat iar pe neaşteptate. As fi putut să găsesc zeci de motive ca să scap de ea, dar am cedat. „Ai ceva gin?" „Nu, nu prea beau."
„Am eu acasă, îl aduc." înainte să o pot opri ieşise pe fereastră şi după cîteva minute s-a întors cu o sticlă plină cam pe două treimi şi cu o lămîie. A luat două pahare din bucătărie şi a turnat gin în fiecare. „Ia asta", a zis, „o să te facă să te simţi mai bine. O să mai desţepenească liniile alea drepte. Asta te roade. Totul e prea ordonat şi aliniat şi stai închis în-tr-o cutie. Ca Algernon, acolo, în sculptura lui."
La început nu prea m-as fi învoit, dar mă simţeam atît de jalnic încît mi-am zis că, la urma urmei, de ce nu? Nu putea să fie mai rău decît era şi poate că ar fi potolit senzaţia că mă priveam pe mine însumi cu nişte ochi care nu înţelegeau ce mi se întîmplă. M-a îmbătat.
îmi amintesc de primul pahar şi că m-am suit în pat şi că ea s-a strecurat lîngă mine tinînd sticla în mînă. Şi asta a fost tot, pînă ce m-am trezit în du-pă-amiaza asta, mahmur.
Ea dormea încă, cu faţa la perete, cu perna ghemuită sub gît. Pe noptieră se afla sticla goală, alături de scrumiera plină ochi de mucuri de ţigară, dar ultimul lucru de care mi-am amintit înainte de lăsarea cortinei eram chiar eu, luînd al doilea pahar. S-a întins ca să se dezmorţească şi s-a rostogolit spre mine — goală. M-am depărtat şi am căzut din pat. Am apucat o pătură ca să mă acopăr cu ea.
„Bună", mi-a zis, căscînd. „Ştii ce-aş vrea să fac într-una din zilele astea?" „Ce?"
„Să te pictez nud. Ca David al lui Michelangelo. Eşti frumos. Ţi-e bine?"
Am dat din cap, „Doar că mă doare capul. Am — ăă — băut prea mult noaptea trecută?"
A rîs şi s-a proptit într-un cot. „Ţi-ai făcut plinul. Şi nu pot să-ţi povestesc cît de ciudat te-ai purtat."
Mă căzneam să mă învelesc cu pătura ca să pot umbla. „Ce vrei să spui? Ce-am făcut?"
„Am văzut tot felul de ţipi pe care-i apucă veselia, sau tristeţea, sau somnul, sau dragostea, dar n-am văzut pe nimeni care să facă ce-ai făcut tu. E bine că nu bei prea des. O, Doamne, ce-as fi vrut să te pot filma. Ce mai scurtmetraj ar fi ieşit."
„Pentru Dumnezeu, dar ce-am făcut?"
„Nu ceea ce mă aşteptam. Nu sex, nimic de felul ăsta. Dar ai fost fenomenal. Ce actor! Fantastic. Ai fi mare pe scenă. I-ai lăsa pe toţi cu gura căscată la Falace. Ai devenit buimac şi nătîng. Ştii, ca şi cum un adult ar face pe pustiul. Povesteai despre cum ai vrea să mergi la şcoală şi să înveţi să citeşti şi sa scrii ca să fii şi tu deştept ca oricare altul. Prostii de felul ăsta. Erai altă persoană — aşa cum se învaţă la şcoala de teatru — şi spuneai întruna că nu poţi să te joci cu mine pentru că mama ta ţi-ar lua alunele şi te-ar pune într-o cuşcă."
„Alunele?"
„Da! Chiar aşa!" Rîdea, scărpinîndu-se în cap. „Şi tot ziceai că nu pot să-ţi iau alunele. Fantastic. Ce să-ţi mai spun despre felul în care vorbeai! Ca prostănacii ăia de la colţurile străzilor care se excită singuri numai cînd se uită la o fată. Cu totul alt om. La început, credeam că vrei să glumeşti, dar acum cred că eşti obsedat. Toată ordinea asta şi grijile pe care ţi le faci pentru orice lucru."
Nu m-a deranjat ce mi-a spus, era ca şi cum m-as fi aşteptat la aşa ceva. într-un fel, starea de beţie sfărî-mase, pentru un timp, barierele conştientului care-l ţineau ascuns pe vechiul Charlie Cordon în adîncu-
rile minţii mele. Aşa cum bănuisem tot timpul, el nu mă părăsise niciodată. Nimic nu dispare cu adevărat din minţile noastre. Operaţia îl acoperise cu o poleială de educaţie şi de cultură, dar emoţional el era acolo — pîndind şi aşteptînd.
Oare ce aştepta?
„Acum te simţi bine?"
I-am spus că era totul în regulă.
A apucat pătura în care eram înfăşurat şi m-a tras înapoi în pat. înainte de a putea s-o opresc m-a luat în braţe şi m-a sărutat. „M-am speriat rău noaptea trecută, Charlie. Credeam că te-ai scrîntit. Am auzit despre ţipi care sînt impotenţi, cum îi apucă dintr-o dată şi înnebunesc."
„Si cum de-ai rămas cu mine?"
A ridicat din umeri. „Erai ca un puşti speriat. Eram sigură că nu mi-ai face nimic rău, dar putea să ţi se întîmple ţie ceva. Aşa că m-am gîndit să rămîn. îmi părea rău. Oricum, ţineam asta la îndemînă, pentru orice eventualitate... A scos la iveală un colţar masiv de cărţi pe care-l îndesase între pat şi perete.
„Bănuiesc că n-a fost cazul să-l foloseşti."
A clătinat din cap. „Măi, dar ştiu că ţi-au plăcut alunele cînd erai mic."
S-a dat jos din pat şi a început să se îmbrace. Am rămas acolo, culcat, privind-o. Se mişca prin faţa mea fără nici o jenă sau reţinere. Sînii ei erau plini, aşa cum îi pictase în acel autoportret. As fi vrut să întind mîna după ea, dar ştiam că e zadarnic, în ciuda operaţiei, Charlie încă mai era cu mine.
Şi Charlie se temea să nu-şi piardă alunele.

24 iunie —

Azi am fost la un soi ciudat de chiolhan antiintelectual. Dacă aş fi îndrăznit, m-as fi îmbătat, dar după experienţa cu Fay ştiam că era primejdios. Astfel încît am plecat de acolo şi m-am dus în Times
Square, din cinematograf în cinematograf, cufundîn-du-mă în westernuri şi filme de groază — aşa cum obişnuiam. De fiecare dată, în timp ce rula filmul mă cuprindea un sentiment de vinovăţie. Ieşeam la mijlocul filmului şi intram în altă sală. Mi-am zis că poate căutam în lumea închipuirilor de pe ecrane ceva care lipsea din noua mea existenţă.
Apoi, cu o intuiţie subită, chiar în faţa Centrului de Distracţii Keno, mi-am dat seama că nu mă interesau filmele, ci publicul. Doream să stau în întuneric cu lume împrejurul meu.
Aici pereţii care mă separă de oameni sînt subţiri şi, dacă ascult în linişte, aud ce se întîmplă cu ei. La fel este şi în Greenwich Village. Nu e numai efectul apropierii — pentru că nu mi se întîmplă asta într-un ascensor aglomerat sau în metrou la ora de vîrf. Dar în nopţile călduroase, cînd iese toată lumea să se plimbe, sau la teatru, simt un freamăt şi dacă mă ating doar o clipă de cineva simt legătura între ramură şi trunchi şi rădăcina cea adîncă. în asemenea momente, sînt foarte sensibil şi încordat, şi dorinţa insuportabilă de a-mi regăsi semenii mă mînă să caut prin colţurile întunecoase şi aleile fără ieşire ale nopţii.
De obicei, cînd sînt epuizat după atîta mers, mă întorc în apartament şi cad într-un somn adînc, dar în seara asta în loc să mă duc acasă am intrat într-un mic restaurant. Era un băiat nou de vreo şaisprezece ani, care spăla vasele, şi mi s-a părut că observ ceva cunoscut în el, mişcările lui, privirea. Şi apoi, în timp ce debarasa masa de lîngă mine, a scăpat cîteva farfurii.
S-au prăbuşit pe podea, sfărîmîndu-se în cioburi de porţelan alb care au ajuns pe sub mese. Stătea acolo, buimac şi speriat, cu tava goală în mîini. Fluierăturile şi chiuiturile clienţilor, tot ce se spune de obicei cînd se sparg vase într-un restaurant („hei, s-a dus
tot cîstigul!" ...„să fie cu noroc!" ...şi „hai să vezi că-l dă afară") îl zăpăceau şi mai mult.
Cînd a venit patronul să vadă ce era cu gălăgia aceea, băiatul s-a făcut mic, ridicîndu-şi braţele ca şi cum se ferea de lovituri.
„Perfect! Bravo, tîmpitule!", a zbierat la el, „nu mai sta acolo stană de piatră! Ia mătura şi curăţă mizeria asta. Mătura... mătura, idiotule! Din bucătărie. Să mături toate cioburile".
Cînd băiatul a văzut că nu va fi pedepsit s-a luminat la faţă, şi chiar a schiţat un zîmbet, fredonînd ceva în timp ce venea cu mătura de la bucătărie. Cîţiva dintre clienţii mai zgomotoşi continuau să-l apostrofeze, distrîndu-se pe socoteala lui.
„Aici, băieţaş, vino-ncoa. Uite şi-acolo, în spatele tău, o farfurie numai bună..."
„Hai, mai fă o dată..."
„Nu-i chiar aşa de prost. E mai uşor să le spargi decît să le speli..."
în privirea inexpresivă a băiatului care luneca peste adunătura din local se reflectau zîmbetele mesenilor şi, în cele din urmă, i-a apărut şi lui pe faţă un zîmbet nesigur răspunzînd unei glume pe care nu o înţelegea.
Simţeam un gol în stomac privind la zîmbetul acela şters, pierdut — ochii mari, limpezi, ai unui copil, nesigur pe el dar dornic să placă, şi am realizat ce recunoşteam în el. îşi băteau joc de el pentru că era întîrziat.
La început, mă amuzasem şi eu o dată cu ceilalţi.
Deodată, m-am înfuriat pe mine şi pe cei care se distrau pe seama lui. Voiam să apuc farfuriile şi să arunc cu ele. Voiam să-i pocnesc peste feţele lor batjocoritoare. Am sărit în picioare şi am zbierat la ei: „Tăceţi odată! Lăsaţi-l în pace! Nu poate pricepe. Nu poate fi altfel decît cum este... dar, pentru Dumnezeu, aveţi puţin respect! Este o fiinţă omenească!"
în restaurant s-a făcut linişte. Mă blestemam pentru că îmi pierdusem controlul şi făcusem o scenă, şi am încercat să nu mă uit la băiat în timp ce plăteam nota şi am plecat fără să mă ating de mîncare Mă simţeam ruşinat pentru amîndoi.
Ce ciudat este faptul ca nişte oameni cu sentimente oneste şi sensibilitate, care nu s-ar lua niciodată de un om născut fără mîini sau picioare sau ochi, nu se dau înapoi de la maltratarea unui om slab de minte. M-am înfuriat amintindu-mi că nu demult şi eu — ca şi băiatul acesta — am jucat prosteşte rolul de clovn.
Şi aproape că uitasem.
Abia de curînd, am înţeles că lumea rîdea de mine. Acum constat că, fără să-mi dau seama, m-am alăturat lor ca să-mi bat joc de mine însumi. Asta mă doare cel mai tare.
Am recitit deseori primele mele rapoarte de progres şi am văzut acolo analfabetismul, naivitatea copilărească, mintea cu inteligenţă slabă care cerceta, dintr-un loc întunecat, prin gaura cheu, lumina orbitoare de-afară. în visurile şi amintirile mele l-am văzut pe Charlie zîmbind fericit şi nesigur faţă de ceea ce îi spuneau oamenii din jur. Chiar şi în opacitatea mea ştiam că le sînt inferior. Ceilalţi aveau ceva ca-re-mi lipsea — care mi-era interzis, în orbirea mea mintală crezusem că era ceva oarecum legat de abilitatea de a citi şi de a scrie, care o dată căpătată m-ar face şi pe mine inteligent.
Chiar şi un om slab de minte vrea să fie asemeni celorlalţi oameni.
Un copil mic poate să nu ştie să se hrănească singur sau ce să mănînce, dar ştie că-i este foame.
Astăzi a fost o zi bună pentru mine. Trebuie să termin cu grijile astea copilăreşti în legătură cu mine însumi, cu trecutul meu şi cu viitorul meu. Să dau şi altora ceva din mine. Să-mi folosesc cunoştinţele şi măiestria pentru a lucra în domeniul creşterii inteligenţei omeneşti. Cine poate fi mai bine echipat decît mine? Cine a mai trăit, ca mine, în amîndouă lumile?
Mîine voi lua contact cu comitetul directorilor de la Fundaţia Welberg ca să le cer permisiunea de a lucra independent la proiect. Dacă-mi vor da voie, as putea să le fiu de folos. Am cîteva idei.
S-ar putea obţine atît de mult cu tehnica asta, dacă ar fi perfecţionată. Dacă eu am putut fi transformat într-un geniu, de ce n-ar putea fi transformaţi şi cei peste cinci milioane de întîrziaţi din Statele Unite? Şi nenumăratele milioane din toată lumea, şi cei care încă nu s-au născut dar sînt sortiţi întîrzierii? Ce niveluri fantastice ar putea fi atinse folosind această tehnică la oamenii normali. Dar la genii?
Sînt atît de multe uşi care aşteaptă să fie deschise şi sînt nerăbdător să-mi folosesc propriile cunoştinţe şi talente pentru a rezolva problema. Trebuie să-i fac pe toţi să înţeleagă că am lucruri importante de făcut. Sînt sigur că Fundaţia mă va sprijini.
Dar nu mai pot merge de unul singur. Trebuie să vorbesc cu Alice despre asta.

25 iunie —

Am sunat-o astăzi pe Alice. Eram nervos şi pesemne că păream incoerent, dar mi-a făcut bine să-i aud vocea, şi părea că este fericită să afle veşti despre mine. S-a învoit să ne întîlnim şi am luat un taxi spre periferia oraşului, nerăbdător să ajung mai repede.
înainte să bat la uşă, a deschis şi m-a cuprins în braţe. „Charlie, cît de îngrijoraţi am fost pentru tine. Aveam vedenii groaznice cu tine mort într-o fundătură sau rătăcind amnezic prin locuri periculoase. De ce nu ne-ai înştiinţat că totul e în regulă? Puteai să faci măcar asta."
„Nu mă bombăni. Aveam nevoie să fiu singur o vreme, ca să aflu nişte răspunsuri."
„Hai în bucătărie. Pun de-o cafea. Ce-ai făcut în timpul ăsta?"
„Ziua — m-am gîndit, am citit şi am scris; iar noaptea — am rătăcit, căutîndu-mă pe mine însumi. Şi am descoperit că Charlie mă pîndeşte."
„Nu vorbi aşa", s-a înfiorat ea. „Chestia asta cu pînda nu este reală. Ai construit-o tu în capul tău."
„Nu mă pot împiedica să simt că eu nu sînt eu. I-am uzurpat locul şi i-am blocat intrarea, aşa cum mi-au făcut mie la brutărie. Vreau să spun că Charlie Cordon există în trecut şi că trecutul e real. Nu poţi construi o casă nouă într-un loc pînă n-o distrugi pe cea veche, şi vechiul Charlie nu poate fi distrus. El există. La început îl căutam: m-am dus să-l văd pe tatăl său — al meu. Voiam doar să dovedesc că Charlie exista ca o persoană din trecut, astfel încît să-mi pot justifica propria existenţă. M-am simţit insultat cînd Nemur a spus că el m-a creat. Dar am descoperit nu numai că Charlie exista în trecut, dar că există şi acum. în mine şi în jurul meu A intervenit tot timpul între noi. Credeam că inteligenţa mea crease bariera — orgoliul meu prostesc, pompos, senzaţia că nu avem nimic comun pentru că te depăşisem. Tu mi-ai băgat în cap ideea asta. Dar nu e aşa. Este Charlie, băieţelul care se teme de femei pentru că maică-sa i-a făcut ceva. Nu-ţi dai seama? în toate lunile astea, în timp ce mă dezvoltam intelectual, aveam încă circuitele emoţionale ale lui Charlie-copilărosul. Şi de flecare dată cînd mă apropiam de tine sau mă gîn-deam să facem dragoste, se producea scurtcircuitul."
Eram enervat şi vocea mea tuna spre ea pînă cînd a început să tremure. S-a aprins la faţă. „Charlie", a şoptit, „n-aş putea să fac ceva? Pot fi de folos?"
„Cred că m-am schimbat în săptămînile astea cît am stat departe de laborator", am zis. „La început nu ştiam ce trebuie să fac, dar azi-noapte, în timp ce rătăceam prin oraş, am înţeles. Prostia mea era că încercam să rezolv problema de unul singur. Dar cu cît mă încîlceam în această masă de visuri şi amintiri, cu atît mai mult realizam că problemele emoţionale nu pot fi rezolvate ca cele intelectuale. Asta am descoperit despre mine însumi în noaptea trecută. Mi-am zis că rătăceam ca un suflet pierdut şi atunci am văzut că de fapt eram pierdut.
într-un fel, devenisem total despărţit din punct de vedere emoţional de toţi şi de toate. Şi de fapt ceea ce căutam pe străzile întunecoase — ultimul loc unde as fi putut vreodată s-o găsesc — era calea de a redeveni o parte din lume sub raport emoţional, fără a-mi pierde libertatea intelectuală. Trebuie să mă maturizez. Pentru mine asta înseamnă totul..."
Vorbeam şi tot vorbeam, lăsînd să se reverse din adîncul meu toate îndoielile şi fricile care clocoteau ieşind la suprafaţă. Ea era placa mea de rezonanţă şi stătea acolo hipnotizată. Simţeam că mă încălzesc, că mă cuprinde febra, gata să-mi aprindă tot corpul. Lăsam să se consume infecţia de faţă cu cineva la care ţineam, şi asta conta pentru mine.
Dar era prea mult pentru ea. Din tremurat a dat în plîns. Mi-au căzut ochii pe tabloul de deasupra canapelei — fecioara speriată cu obrazul îmbujorat — şi m-am întrebat ce simţea Alice în clipa aceea. Ştiam că mi s-ar fi dăruit, şi o doream, dar ce era de făcut cu Charlie?
Charlie ar fi putut să stea deoparte dacă as fi dorit să fac dragoste cu Fay. Ar fi rămas doar în pragul uşii să privească. Dar în clipa cînd mă apropiam de Alice, intra în panică, îi era oare frică să mă lase s-o iubesc pe Alice?
Şedea pe canapea, privindu-mă, asteprînd să vadă ce voi face. Şi ce-aş fi putut face? Doream s-o iau în braţe şi...
începusem să mă gîndesc la asta, şi a venit avertismentul.
„Nu ţi-e bine, Charlie? Eşti atît de palid."
M-am aşezat pe sofa lîngă ea. „Sînt puţin ameţit. O să-mi treacă." Dar ştiam că va fi şi mai rău dacă Charlie ar simţi că există pericolul să fac dragoste cu ea.
Apoi mi-a venit ideea. La început m-a dezgustat, dar am realizat deodată că singura cale de a birui acea paralizie era să-l păcălesc. Dacă dintr-un anume motiv Charlie se temea de Alice, dar nu şi de Fay, n-aveam decît să sting lumina şi să-mi zic că fac dragoste cu Fay. Charlie n-ar fi sesizat deosebirea.
Nu era bine — ceva dezgustător —, dar dacă avea efect ar fi rupt laţul cu care-mi sugruma Charlie emoţiile. După aceea as fi ştiut că am iubit-o pe Alice, şi asta era singura cale.
„Mi-e bine acum. Hai să stăm pe întuneric", am zis, răsucind comutatorul şi asteptînd să-mi vin în fire. N-avea să fie uşor. Trebuia să mă conving pe mine însumi, să mi-o închipui pe Fay, să mă hipnotizez pînă la a crede că femeia de lîngă mine era Fay. Şi, chiar dacă Charlie s-ar fi despărţit de mine ca să mă pîndească din afara trupului meu, n-ar fi putut vedea nimic, pentru că totul se petrecea pe întuneric.
Aşteptam vreun semn că ar bănui ceva — simp-tomele prevestitoare ale panicii. Nimic. Mă simţeam vigilent şi calm. Mi-am pus braţul pe după ea.
„Charlie, eu ..."
„Nu vorbi", am zis, sec, şi s-a tras de lîngă mine. „Te rog", am încercat s-o liniştesc, „nu spune nimic. Lasă-mă doar să te ţin lîngă mine, fără să vorbim." Am lipit-o de mine, şi cu ochii strîns închişi am invocat-o în imagine pe Fay — cu părul ei lung, blond, şi cu pielea ei albă. Fay, aşa cum o văzusem ultima oară lîngă mine. O sărutam pe Fay, pe păr, pe gît şi în final am ajuns la buzele ei. îi simţeam braţele care mă strîngeau de umeri, de spate, şi în mine creştea o încordare pe care n-o simţisem niciodată faţă de o femeie. O mîngîiam, încetişor la început, dar apoi din ce în ce mai nerăbdător, pradă unei excitaţii care devenea evidentă.
Atunci a început să-mi ţiuie ceva în urechi. Era şi altcineva în odaie, scrutînd întunericul, încercînd să vadă ceva. Febril, am spus şi am repetat în gînd acelaşi nume. Fay! Fay! FAY! îmi închipuiam clar şi precis faţa ei, astfel încît să nu pătrundă nimic între noi. şi atunci, în timp ce mă strîngea din ce în ce mai tare, am ţipat şi am împins-o departe de mine.
„Charlie!" Nu-i puteam vedea faţa, dar vocea arăta că este şocată.
„Nu, Alice! Nu pot. Nu poţi înţelege."
Am sărit de pe canapea şi am aprins lumina. Aproape că mă aşteptam să-l văd acolo. Dar, evident, nu era. Eram singuri. Totul se petrecea în mintea mea. Alice era culcată acolo, cu bluza descheiată de mine, cu faţa congestionată, cu ochii larg deschişi, parcă nu-i venea să creadă ce se întîmplase. „Te iubesc..." am putut să-i spun, gîluit, „dar nu pot s-o fac. Este ceva ce nu pot explica, dar dacă nu m-aş fi oprit, nu mi-aş fi iertat-o toată viaţa. Nu-mi cere să-ţi explic, pentru că m-a i detesta şi tu. Este ceva legat de Charlie. Are un motiv pentru care nu vrea să mă lase să fac dragoste cu tine."
Si-a întors privirea şi şi-a încheiat bluza, „în seara asta n-a fost ca altădată", a zis. „Nu ţi s-a făcut greaţă, n-ai intrat în panică sau alte lucruri de felul ăsta. Mă doreai."
„Da, te doream, dar de fapt nu făceam dragoste cu tine. Mă foloseam de rine — într-un fel — clar nu pot să explic. Nici eu nu înţeleg. Să spunem doar că nu sînt încă pregătit. Şi nu pot să mă prefac şi nici să trişez zicînd că totul e în regulă cînd nu este. Este doar o altă fundătură."
M-am ridicat să plec.
„Charlie, nu fugi din nou."
„Am terminat-o cu fuga. Am de lucru. Spune-le că mă întorc la laborator în cîteva zile — de îndată ce-mi vin în fire."
Am plecat din apartament cuprins de frenezie. Jos, m-am oprit în faţa blocului, nestiind în ce parte s-o iau. Pe oriunde umblasem primisem de fiecare dată o lovitură care însemna că greşisem iar. Toate căile erau blocate. Dar, Doamne... orice făceam, oriunde mă întorceam, găseam uşile închise.
Nu puteam să-mi găsesc locul. Nici o stradă, nici o cameră, nici o femeie.
în cele din urmă, am coborît la întîmplare în metrou şi l-am luat spre Forty-ninth Street. Puţină lume, dar era o blondă cu părul lung care-mi amintea de Fay. îndreptîndu-mă spre staţia autobuzului care traversează oraşul, am trecut pe lîngă un magazin de băuturi şi, fără să mă gîndesc, am intrat şi am cumpărat o sticlă de gin. Aşteptînd autobuzul, am deschis sticla pe dinăuntrul pungii, aşa cum văzusem că fac beţivanii, şi am tras o duşcă zdravănă. Am simţit arsura din gît pînă în stomac, dar mi-era bine. Am mai băut puţin — doar o gură. Cînd a sosit autobuzul, aveam senzaţia că sînt scufundat într-o apă caldă care-mi dădea furnicături pe piele. N-am mai băut pe drum. Nu voiam să mă îmbăt acum.
Cînd am ajuns în faţa apartamentului, am bătut în uşă la Fay. Nici un răspuns. Am deschis uşa şi m-am uitat înăuntru. Nu venise încă acasă, dar luminile erau toate aprinse. Nu-i păsa de nimic. De ce nu puteam fi şi eu la fel?
M-am dus la mine, să aştept. M-am dezbrăcat, am făcut un duş şi am îmbrăcat un halat. Mă rugam să nu fie una din nopţile în care venea acasă cu cineva.
Pe la două şi jumătate, am auzit-o cum urca scările. Mi-am luat sticla, am ieşit pe scara de incendiu şi m-am strecurat pînă la fereastra ei chiar cînd deschidea uşa de la intrare. Nu avusesem intenţia să mă tupilez acolo şi să pîndesc, ci să-i bat în geam. Dar în timp ce ridicam mîna ca să-mi semnalez prezenţa am văzut-o zvîrlindu-şi pantofii din picioare şi fă-cînd încîntată cîteva piruete. S-a dus la oglindă şi a început să se dezbrace, încet, bucată cu bucată, ca într-o şedinţă privată de strip-tease. Am mai băut o gură. Dar nu puteam s-o las să afle că stătusem acolo şi o văzusem.
M-am întors în apartamentul meu fără să aprind lumina, întîi m-am gîndit s-o invit la mine — dar totul era prea ordonat şi îngrijit — prea multe linii drepte de şters — şi ştiam că aici n-o să meargă. Aşa că am ieşit în coridor. Am bătut la uşă, încet la început, apoi mai tare.
„E deschis", a strigat.
Era în lenjeria de corp, culcată pe jos, cu braţele întinse şi cu picioarele suite pe canapea. Şi-a dat capul pe spate uitîndu-se la mine de jos în sus. „Charlie, dragule! De ce stai în cap?"
„Treaba mea", i-am zis, scoţînd sticla din punga de hîrtie. „Liniile şi curiile sînt prea drepte şi m-am gîndit că o să mă ajuţi să şterg cîteva din ele."
„Cel mai bun material din lume pentru aşa ceva", a zis. „Dacă te concentrezi asupra zonei calde care-ţi apare în capul pieptului, toate liniile încep să se topească."
„Asta mi se şi întîmplă."
„Minunat!" A sărit în picioare. „Şi mie. Am dansat cu prea multe capete pătrate în noaptea asta. Să le lăsăm să se topească." A luat un pahar şi l-am umplut pentru ea.
In timp ce bea, mi-am petrecut braţul împrejurul ei şi am mîngîiat-o pe spatele dezgolit.
„Hei, ce faci, băiete? Ho! Ce-i asta?"
„Eu sînt. Te-am aşteptat să vii acasă."
S-a dat înapoi. „Stai o clipă, Charlie băiete. Am mai trecut prin asta o dată. Ştii că n-a ieşit nimic bun. Tu ştii că-mi placi şi că te-as tîrî în pat în clipa asta dacă aş crede că avem o şansă. Dar nu vreau să mă ambalez degeaba. Nu e drept, Charlie."
„In noaptea asta va fi altfel, îţi jur." înainte să poată protesta, era în braţele mele, o sărutam, o mîngî-iam, copleşind-o cu toată excitaţia care dădea să mă sfîşie în bucăţi. Am încercat să-i desfac sutienul, dar am tras prea tare şi-am rupt copcile.
„Pentru Dumnezeu, Charlie, sutienul ..."
„Nu te necăji pentru sutien..." Am ajutat-o să-l scoată. „Am să-ţi iau unul nou. Am să mă revanşez pentru ce-a fost. O să fac dragoste cu tine toată noaptea."
S-a depărtat de mine. „Charlie, nu te-am auzit pînă acum vorbind aşa. şi nu te mai uita la mine ca şi cum ai vrea să mă înghiţi cu totul." A apucat o bluză de pe unul dintre scaune şi şi-a acoperit pieptul. „Mă faci să mă simt dezbrăcată."
„Vreau să fac dragoste cu tine. In noaptea asta pot s-o fac. Ştiu... simt că este aşa. Nu mă alunga, Fa y."
„Ştii ce... hai să mai bem ceva", a şoptit.
Am băut şi i-am turnat şi ei, şi în timp ce bea i-am acoperit umerii şi gîtul cu sărutări. Starea mea de excitaţie i se transmitea şi a început să respire greu.
„Doamne, Charlie, dacă mă stîrneşti şi mă dezamăgeşti iarăşi, nu ştiu ce-ţi fac. Sînt şi eu om."
Am tras-o pe canapea lîngă mine, pe mormanul de haine şi de lenjerie intimă.
„Nu aici pe canapea, Charlie", a zis, zbătîndu-se ca să se ridice în picioare. „Hai în pat."
„Aici", am insistat, smulgîndu-i bluza de pe ea.
S-a uitat la mine, şi-a pus paharul pe podea şi şi-a lepădat lenjeria. Stătea acolo în faţa mea, goală. A şoptit: „Să sting lumina."
„Nu", i-am zis, trăgînd-o din nou pe canapea. „Vreau să te văd."
M-a sărutat prelung şi m-a strîns în braţe. „Nu mă dezamăgi de data asta, Charlie."
Trupul ei se mişca încet, căutîndu-mă, şi ştiam că de data asta nu va interveni nimic. Ştiam ce trebuie să fac şi cum trebuie să fac. Gîfîia şi ofta şi mă striga pe nume.
Pentru o clipă am avut senzaţia rece că mă pîn-dea Charlie. Deasupra braţului canapelei am prins o licărire fugară a feţei sale care mă fixa din întunericul ferestrei, de acolo de unde mă tupilasem cu cî-teva minute mai înainte. Un comutator a inversat percepţia şi eram eu cel de afară, din nou pe scara de incendiu, privind înăuntru un bărbat şi o femeie care făceau dragoste pe canapea.
Apoi, printr-un efort violent de voinţă, eram înapoi pe canapea cu ea, conştient de trupul ei, de imboldul şi de potenţa mea, şi am văzut din nou faţa, pîndind înfometată prin fereastră. Şi mi-am zis, mie însumi, dă-i înainte, nenorocitule, pîndeşte. Nu mai dau doi bani pe tine.
Si a continuat să privească, cu ochii larg deschişi.
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Admin
Admin


Posts : 1391
Join date : 2009-08-03
Age : 43
Location : Cairo

PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Fri Oct 16, 2009 7:38 pm

O seara placuta tuturor, un singur comentariu referitor la paginile postate aici: eroul nostru a trecut si de ultima bariera: si-a recastigat drepturile de om normal matur. Interesant, pana acum este progres pe toata linia dar ma intreb cand se vor arata primele semne de regres...
Back to top Go down
View user profile http://romaniancafe.forumotion.net
Sponsored content




PostSubject: Re: Flori pentru Algernon - lectura si adnotari   Today at 3:00 pm

Back to top Go down
 
Flori pentru Algernon - lectura si adnotari
View previous topic View next topic Back to top 
Page 1 of 2Go to page : 1, 2  Next
 Similar topics
-
» Yoyo flowers!
» Stereo 70 project
» Happy Birthday, Blue Moon

Permissions in this forum:You cannot reply to topics in this forum
Romanian Cafe  :: Literatura lumii :: Scrieri americane-
Jump to: