Romanian Cafe


 
HomeHome  CalendarCalendar  GalleryGallery  FAQFAQ  SearchSearch  MemberlistMemberlist  UsergroupsUsergroups  Log inLog in  RegisterRegister  

Share | 
 

 Fostul ambasador Dumitru Chican - despre revoltele din Orientul Mijlociu

View previous topic View next topic Go down 
AuthorMessage
yasmine



Posts : 1209
Join date : 2009-10-30
Age : 31
Location : Manchester, UK

PostSubject: Fostul ambasador Dumitru Chican - despre revoltele din Orientul Mijlociu   Mon Jan 31, 2011 3:38 pm

Dumitru Chican, fost ambasador în Emiratele Arabe Unite şi diplomat cu misiuni în majoritatea ţărilor arabe, explică, pentru EVZ, mecanismul care a stat în spatele revoltelor din Orientul Mijlociu.

Se încheie un ianuarie tulburat, însemnat apăsat în paginile istoriei prin protestele din ţările arabe. Primii au fost tunisienii, care şi-au alungat dictatorul după "Revoluţia de iasomie". Apoi valul de nemulţumire i-a adunat în stradă pe libanezi, pe yemeniţi, pe egipteni. Lumea arabă "fierbe". Egiptenii încă mai protestau ieri, printre tancuri, deși peste 150 de oameni își pierduseră viața. O zonă complicată şi un mecanism al revoltei pe care îl demontează, pentru EVZ, Dumitru Chican, fost ambasador în Emiratele Arabe Unite şi diplomat încă din perioada comunistă cu misiuni la Damasc, Beirut, Tripoli, Abu Dhabbi sau Sanna.

"Orientul Mijlociu îşi confirmă complexitatea problemelor"

EVZ: Lumea arabă se zbate în miezul unor proteste în lanţ. La o privire mai atentă asupra ultimelor evenimente violente, credeţi că se schimbă ceva esenţial acum în Orientul Mijlociu? Dumitru Chican: Cred, în pofida evenimentelor din ultimul timp şi din momentul de faţă, că este prematur şi imprudent să vorbim despre „schimbări esenţiale” în Orientul Mijlociu.

Orientul Mijlociu îşi confirmă, încă o dată, dacă mai era nevoie, complexitatea problemelor cu care această regiune sensibilă a lumii se confruntă, probleme aflate în suspensie de peste şase decenii. Este vorba aici, în primul rând, de conflictul arabo-israelian şi de problema palestiniană. După cum este vorba de permanentizarea regimurilor dictatoriale, cu toate prohibiţiile şi marginalizările pe care acestea le generează la nivelul „străzii”: sărăcia, şomajul, anchilozarea sistemelor economice, lipsa unor drepturi fundamentale ale omului. Ne-am obişnuit, vorbind despre Orientul Mijlociu, să punem un păgubos şi extrem de limitativ semn al egalităţii între lumea arabă şi conflictul acesteia cu Israelul.
Însă rareori - în mediile academice, la simpozioane şi mese rotunde - s-a vorbit despre ceea ce este dincolo de vizibil, adică despre problemele unui popor arab depersonalizat, brutalizat, fără un real orizont al schimbării.

Ce credeţi că a declanşat totuşi valul de proteste?„Revoluţia de Iasomie” din Tunisia, mişcările de masă care au loc în Egipt, în Iordania, sau, într-o măsură mai restrânsă, în Libia au la origine cauze de natură social-economică. E vorba de sărăcia cronică a populaţiei, de corupţia ajunsă în metastază la nivelele elitei conducătoare, de lipsa locurilor de muncă îndeosebi în rândul tineretului cu studii superioare universitare, de prohibiţiile impuse, pe criterii religioase, activismului şi formaţiunilor ce ţin de islamismul politic.

În ce privește Tunisia, aceasta este o ţară cu o confesiune islamică majoritară şi Legea fundamentală a ţării, Constituţia, prevede libertatea de credinţă şi asociere politică pe acest criteriu. Nu toţi tunisienii sunt însă membri ai organizaţiei „Al-Qaida din Maghrebul Islamic”, ceea ce nu îi face mai puţin tunisieni sau oameni care îşi iubesc ţara!

Situaţia este similară şi în Egipt, are aceleaşi cauze, cu nuanţa că populaţia cere plecarea de la putere a preşedintelui Hosni Mubarak, abrogarea Legii Marţiale şi a dictaturii partidului unic, încetarea discriminării pe criterii religioase şi etnice (aici creştinii copţi, bunăoară, nu au dreptul sau au un drept limitat de acces la funcţii publice sau în instituţiile de învăţământ superior) şi exemplele ar putea continua.

Cauzele tulburărilor cu care se confruntă lumea arabă nu exclud nici aspiraţiile independentise şi secesionaiste, aşa cum este cazul Yemenului, unde sudiştii cer refacerea fostei Republici Populare Socialiste a Yemenului de Sud şi desparţirea de nordul acestei ţări şi de regimul autoritar al preşedintelui Ali Abdullah Saleh.

"Hosni Mubarak a făcut o alegere riscantă"

Dintre toate ţările arabe care protestează acum, Egiptul e cel care pare cuprins de cele mai violente mișcări. Cât de greu credeţi că va fi să cadă regimul lui Mubarak?Egiptul este o ţară pivot pentru evoluţiile politico-militare din regiunea Orientului Mijlociu, iar viitoarea schimbare a configuraţiei puterii în această ţară este privită cu interes şi îngrijorarea nu numai de egipteni ci şi de marile puteri implicate într-un fel sau altul în structurarea viitorului politic şi militar al întregii regiuni.

Este dificil de spus dacă tulburările sociale care au început în partea de nord-est a ţării - una dintre cele mai sărace – au avut loc sub impulsul celor survenite în Tunisia, în ultimul timp. Cred însă că preşedintele Hosni Mubarak a făcut o alegere riscantă atunci când a preferat să ofere egiptenilor fragmente de soluţii la problemele lor, precum demiterea guvernului sau repetarea acelorași promisiuni caduce şi niciodată respectate privind reforma, securitatea ţării, îmbunătăţirea nivelului de trai, fără ca el însuşi să ia în seamă că principala solicitare a populaţiei este focalizată pe plecarea lui de la conducerea statului. O politică a tergiversării, în speranţa că manifestaţiile se vor stinge de la sine. Iată că aşa ceva nu s-a întâmplat, poziţia lui Mubarak a produs deja cel puţin o sută de morţi şi evenimentele se succed cu repeziciune către deznodământul cerut în stradă de manifestanţi.

Nu aş vrea să mă hazardez în prognoze, dar dacă Faraonii din Ghizeh şi Valea Regilor se vor fi supărat, într-adevăr, pe actuala situaţie din Egipt, s-ar putea ca în loc de iasomie, egiptenii să aleagă mănunchiuri de papirus verde folosit, în vremurile vechi, şi cu funcţii de flagelare…

De săptămâna trecut pare că Libanul a urmat şi el exemplul Tunisiei…

Aici e vorba de un stat prin excelenţă multiconfesional şi multi-etnic, a cărui îndelungată criză internă, declanşată după retragerea, în aprilie 1995, a trupelor siriene de aici, are, fundamental determinanţi de ordin politic. Clasa politică libaneză este, în prezent, scindată în două mari tabere constituite în alianţe. Este vorba de coaliţia de opoziţie, care include şi formaţia politico-militară şiită Hezbollah - coaliţie susţinută de către Iran şi Siria - şi Alianţa „14 Martie”, pro-occidentală, aflată până nu de mult la putere prin Saad Al-Hariri, fiul fostului premier libanez Rafik Al-Hariri, asasinat la 14 februarie 2005.

Această obedienţă faţă de anumite tabere este cea care a săpat o prăpastie adâncă între cele două „armate” politice. O prăpastie pe care o aprofundează şi mai mult îndepărtarea de la conducerea Executivului a lui Saad Hariri şi înlocuirea lui, după numirea de către preşedintele Michel Sleimane a miliardarului Najib Mikati. Mikati este un politican foarte apropiat de mişcarea religioasă şiită Hezbollah şi de sponsorul iranian, precum şi de regimul de la Damasc şi, personal, de preşedintele Bashar Al-Assad.

Asta hrăneşte temerile că, prin sporirea influenţei Hezbollah în cadrul Executivului, Libanul va ajunge, practic sub controlul regimului islamist de la Teheran. Peste toate acestea mai există şi tribunalul special care anchetează cazul asasinarii fostului premier Rafik Al-Hariri, tribunal ale cărui degete acuzatoare se îndreaptă către Hezbollah. Or, toate aceasta sunt de natură să împingă Libanul foarte aproape, dacă nu chiar în gaura neagră a unui nou război civil.




"Dictaturile arabe nu pot susţine un popor care şi-a alungat dictatorul"

Este "Revoluţia de Iasomie" din Tunisia un punct de plecare pentru o nouă filosofie asupra guvernării din zonă?


Personal, mă îndoiesc că evenimentele din Tunisia vor avea, în Orientul Mijlociu arab, efectul dominoului. Cel puţin nu într-un viitor previzibil. Dacă Gdanskul lui Walesa a beneficiat de faptul că Polonia este o ţară europeană , comunistă, la vremea respectivă, şi susţinută de Europa de dincolo de Cortina de Fier, situaţia diferă în cazul Tunisiei. Dictaturile arabe nu pot susţine un popor care şi-a alungat dictatorul.

Au fost aceste proteste un fenomen aşteptat sau au legătură mai degrabă cu factori de natură mai recentă?

Se poate spune că mişcarea tunisienilor a fost un fel de ceea ce pe malurile Dâmboviţei s-a numit, peiorativ, o „explozie a mămăligii”. Dacă, bineînţeles, tunisienilor le-ar fi cunoscută această delicatesă.

Fără doar şi poate, la baza revoluţiei s-au aflat şi factori deloc străini de curentele islamiste. Pe de o parte, populaţia a protestat faţă de indiferenţa puterii în raport cu terorismul fundamentalist ca factor puternic destabilizator şi generator de insecuritate, iar, pe de altă parte, “iasomia" a fost purtată şi de partidele islamiste tunisiene care vor să-şi regăsească locul pe eşichierul politic al ţării. Este semnificativ faptul că primele voci care i-au felicitat pe revoluţionari şi i-au asigurat de tot sprijinul nu au venit dinspre Paris, Washington sau din capitalele arabe, ci din partea Hezbollah, a Hamas, a Jihadului Islamic, a secretarului general al Federaţiei Mondiale a Ulemalelor Musulmane şi a altor lideri mai mult sau mai puţin reprezentativi ai islamului politic contemporan. Iar aceasta poate fi un semnal grăitor în ce priveşte calea posibilă pe care tunisienii o vor alege sau vor fi siliţi s-o aleagă.

Tunisia este o ţară care pare totuşi deschisă, trăieşte mult din turism…

Da, Tunisia a trăit şi trăieşte din turism şi exporturi, dar a trăit la un nivel pe care, cu excepţia elitelor, cei mai mulți l-au cunoscut cu toată asprimea lui. Această ţară a cunoscut, la ea acasă, şi duritatea fundamentalismului salafist-jihadist, de exemplu. Ca ţară maghrebiană a fost circumscrisă efectelor acestui flagel întins din Mauritania, până în Maroc, Algeria şi mai spre sud, în Sahara şi întregul Sahel, până în Mali şi statele africane sub-sahariene, unde, din perspectivă terorist-religioasă islamică, stăpână este „franciza” reţelei Al-Qaida cunoscută sub numele de „Al-Qaida din Maghrebul Islamic”.

Este foarte previzibil şi alarmant, în acelaşi timp, ca aceasta şi alte grupuscule şi formaţiuni jihadiste să folosească starea de instabilitate actuală pentru a face din Tunisia un cap de pod inclusiv către statele europene din nordul Mediteranei. Imi permit să cred că, tocmai de aceea, este de datoria Europei, a lumii arabe şi tuturor statelor angajate în campania anti-teroristă globală să întindă o mână de ajutor acestei ţări, inclusiv în cadul “Procesului Lisabona" şi al proiectului EUROMED de cooperare euro-arabă la Mediterană.

"OCCIDENTALIZAREA" LIBANULUI

"Libanezii nu se consideră arabi, ci fenicieni"

Cum se explică ascensiunea şi popularitatea mişcării Hezbollah într-o ţară cosmopolită, parţial occidentalizată cum este Libanul?


Vreau să fac o mică precizare pe care n-o veţi găsi în textele sau în discuţiile publice. Cosmopolitismul libanezilor exprimă şi mândria de a fi fost deschizători de noi orizonturi către modernismul cultural, intelectual şi introspectiv, îndeosebi după primul Război mondial, o activitate bazată şi inspirată în bună măsură de Occident şi, cu precădere, de Franţa, care a fost pentru libanezi ceea ce a fost şi pentru noi într-o anumită perioadă istorică: "Sora cea mare". De altfel, libanezii nici nu se consideră arabi, ci fenicieni, pentru care arabii musulmani sunt urmaşi ai unor cuceritori.

Hezbollahul pe care îl cunoaştem astăzi a luat fiinţă în 1982, pe fondul invaziei israeliene în Liban, în iunie din acelaşi an, cunoscută sub numele de cod "Ciorchinii mâniei", în urma căreia prezenţa palestiniană în Liban a fost eliminată dar au avut loc şi trist-celebrele masacre comise sub ochii îngăduitori ai Tzahalului –armata israeliană- şi ai ministrului israelian al apărării de atunci, Ariel Sharon, în taberele palestiniene Sabra şi Shatilla din Beirut. Hezbollahul este continuator al unei mai vechi mişcări, "a dezmoşteniţilor", care lupta pentru încetarea segregaţiei împotriva sectei şiite.

Promovând principiile ayatollahului Khomeini, din Iran, noua mişcare a beneficiat de sprijinul material, financiar şi logistic masiv din partea Teheranului, putând în felul acesta să-şi dezvolte o puternică bază de ajutorare socială (şcoli, spitale, burse de studii, ajutoare sociale ş.a) pentru şiiţii din sudul Libanului şi din capitală. Era firesc ca aceasta să ducă la o creştere galopantă a a simpatizanţilor şi susţinătorilor. Restul l-a făcut Hezbollahul însuşi, cu sprijinul Iranului, al Siriei şi al forţelor politice apropiate din punct de vedere ideologic şi al programelor lor politice.



Back to top Go down
View user profile
 
Fostul ambasador Dumitru Chican - despre revoltele din Orientul Mijlociu
View previous topic View next topic Back to top 
Page 1 of 1
 Similar topics
-
» Obito Uchiha's Room
» Balika Vadhu 30th May 2013 Written Episode

Permissions in this forum:You cannot reply to topics in this forum
Romanian Cafe  :: Stiri si Comentarii :: Stirile lumii & Comentarii-
Jump to: